Capitolul XIV.

UNUL CONTRA TREI.

Peste câteva zile urma să ne căţărăm în sfârşit pe primele povârnişuri ale acelor regiuni septentrionale ale Indiei care, din etaj în etaj, din şir de coline în şir de coline şi din lanţ de munţi în lanţ de munţi, urcă spre a atinge cele mai mari altitudini de pe suprafaţa globului. Până acum, pământul fusese prea puţin denivelat, iar înclinarea lui nu ni se făcea decât uşor simţită, astfel încât s-ar fi părut că Gigantul de Oţel nici nu băgase de seamă atâta lucru.

Timpul era mai cu seamă ploios, bântuiau furtuni, însă temperatura medie rămânea suportabilă. Drumurile se menţineau încă bune şi rezistau cu bine la obezile roţilor trenului, aşa greu cum era. Atunci când se ivea vreun lăgaş săpat prea adine, o mişcare uşoară a mâinii lui Storr pe maneta regulatorului de presiune, producând o împingere mai violentă a fluidului ascultător, era de-ajuns pentru depăşirea obstacolului. Se ştie că maşinii noastre nu-i lipsea puterea, şi doar un sfert de rotire imprimată valvelor de introducere a vaporilor adăuga la forţa ei efectivă câteva duzini de cai-vapori.

Într-adevăr, avusesem numai motive să ne felicităm, atât pentru acest gen de locomoţie, pentru motorul pe care i-l adaptase Banks, cât şi pentru confortul locuinţelor rulante, mereu în căutare de noi orizonturi, care se schimbau fără încetare în faţa ochilor noştri.

Trecusem de câmpia aceea nesfârşită, care se întinde din valea Gangelui până în ţinuturile Aud şi Rohilkhande. Vârfurile Himalayei alcătuiau către nord o margine gigantică, de care veneau să se izbească norii alungaţi de vântul dinspre sud-vest. Deocamdată era cu neputinţă să vezi bine profilul pitoresc al unui lanţ care se detaşează la mai bine de opt mii de metri deasupra nivelului mării; însă, în apropiere de graniţa tibetană, ţinutul căpăta o înfăţişare mai sălbatică, iar jungla cotropea tot mai mult pământul, în dauna terenurilor cultivate.

Tot astfel şi flora acestei părţi a teritoriului hindus nu mai era aceeaşi. Palmierii dispăruseră spre a face loc acelor bananieri măreţi, acelor manghieri stufoşi care dau cel mai bun fruct al Indiei şi îndeosebi grupurilor de bambuşi, al căror rămuriş se desfăşoară în formă de jerbă până la o sută de picioare deasupra solului. Mai apar aici magnolii cu flori mari, umplând văzduhul de mirosuri pătrunzătoare, arţari superbi, stejari de diferite specii, castani cu fructele încărcate de ţepi întocmai ca aricii de mare, arbori de cauciuc a căror sevă se scurge prin vasele lor întredeschise, pini cu frunze enorme din specia Pandanus; apoi, având o talie mai modestă însă culori mai bătătoare la ochi – muşcate, rododendroni, lauri, rânduiţi în răzoare pe marginea şoselelor.

Se mai vedeau, pierdute în mijlocul copacilor înalţi, câteva sate cu colibele lor de paie sau din bambus şi două sau trei ferme, aflate însă de pe acum la distanţe de mai multe mile unele de altele. Populaţia scădea pe măsură ce ne apropiam de ţinuturile înalte.

Deasupra acestor vaste peisaje trebuie să întindem de-aici înainte drept fond al cadrului un cer cenuşiu şi ceţos. Aş mai adăuga chiar că adesea cădeau averse puternice de ploaie. Timp de patru zile, între l3 şi l7 iunie, poate că nu ne-am bucurat nici măcar de o jumătate de zi de acalmie. De aici obligaţia de a rămâne în salonul Casei cu aburi, nevoia de a ne umple orele nesfârşite – tot astfel ca şi într-o locuinţă sedentară – fumând, stând de vorbă sau jucând wist.

În vremea aceasta puştile şomau, spre marea nemulţumire a căpitanului Hod; însă, două şlemuri pe care le-a făcut într-o singură seară i-au redat obişnuita bună dispoziţie.

„Poţi să ucizi oricând un tigru, a spus el, dar nu poţi întotdeauna să faci un şlem!”

N-aveam nimic de răspuns la o propoziţie atât de întemeiată şi formulată cu atâta limpezime.

La l7 iunie am făcut tabără în apropierea unui serai – nume pe care-l poartă bungalowurile rezervate în mod special călătorilor. Se mai înseninase, şi Gigantul de Oţel, care muncise din greu în timpul ultimelor patru zile, avea nevoie, dacă nu de un pic de odihnă, cel puţin de câteva îngrijiri. Am căzut deci de acord să ne petrecem în acest loc după-amiaza şi noaptea următoare.

Serai vrea să zică de fapt caravanserai, adică hanul public al marilor şosele ale peninsulei, un patrulater de clădiri nu prea înalte înconjurând o curte interioară, având de obicei patru turnuleţe în colţuri, ceea ce-i dă o înfăţişare cu totul orientală. În asemenea seraiuri funcţionează un personal special destinat serviciului casei: bhisti sau sacagiul, bucătarul – o adevărată providenţă a călătorilor care, prea puţin pretenţioşi, ştiu să se mulţumească şi cu ouă sau pui de găină – şi khansama, adică furnizorul de merinde cu care se poate trata direct şi, îndeobşte, la preţuri mici.

Paznicul seraiului, numit şi peon, este pur şi simplu un agent al preaonorabilei Companii, căreia îi aparţine majoritatea acestor instituţii, inspectate de către inginerul şef al districtului.

O regulă destul de ciudată, însă aplicată cu stricteţe în seraiuri, este următoarea: orice călător poate locui aici timp de douăzeci şi patru de ore; în cazul în care vrea să rămână mai mult timp, are nevoie de o autorizaţie a inspectorului. În lipsa acestei aprobări, primul venit, fie el englez sau hindus, îi poate pretinde să-i cedeze locul.

Este de la sine înţeles că, de îndată ce am ajuns la locul de popas, Gigantul de Oţel a stârnit ca de obicei aceeaşi impresie, adică a fost foarte luat în seamă, poate chiar şi foarte invidiat. Cu toate acestea, am fost nevoit să constat că oaspeţii de acum ai seraiului îl priveau mai degrabă cu oarecare dispreţ – un dispreţ prea prefăcut însă ca să poată fi şi adevărat.

Ce-i drept, nici n-aveam de-a face cu muritori de rând, care călătoresc pentru negoţ sau pentru plăcerea lor. Nu era vorba nici de cutare ofiţer englez întorcându-se în taberele de la graniţa nepaleză, nici de vreun negustor hindus mânându-şi caravana către stepele Afganistanului, dincolo de Lahore sau de Peshawar.

Era nici mai mult, nici mai puţin decât prinţul Guru Singh în persoană, fiul unui rajah independent din Gujarat, el însuşi rajah şi care călătorea cu mare pompă prin nordul peninsulei indiene.

Prinţul ocupa nu numai cele trei sau patru săli ale seraiului, ci şi toate împrejurimile, care fuseseră amenajate în aşa fel încât să-i găzduiască oamenii din suită.

Nu mai văzusem încă un rajah călătorind. Astfel încât, de îndată ce ne-am organizat popasul într-un loc încântător, aflat pe malul unui mic curs de apă şi la adăpostul unor pandanuşi măreţi, la vreun sfert de milă de serai, am plecat, însoţit de căpitanul Hod şi de Banks, să vizitez tabăra prinţului Guru Singh.

Fiul unui rajah, atunci când se deplasează, nu se deplasează singur. Nici pomeneală de aşa ceva! Dacă sunt pe lume oameni pe care nu-i invidiez câtuşi de puţin, ei bine, sunt tocmai aceia care nu pot să mişte un picior sau să facă un pas măcar, fără a pune numaidecât în mişcare câteva sute de oameni! Mai bine să fii simplu pieton, cu sacul în spinare, cu bastonul în mână şi puşca pe umăr, decât prinţ călătorind prin Indii, cu întregul ceremonial pe care ţi-l impune rangul.

Nu-i un singur ins care merge dintr-un oraş în altul, mi-a spus Banks, ci un întreg târguşor care-şi schimbă coordonatele geografice!

Îmi place mai mult Steam House, i-am răspuns eu, şi n-aş face schimb cu acest fiu de rajah!

Cine ştie, a replicat căpitanul Hod, dacă şi prinţul n-ar prefera casa noastră rulantă în locul acelui stânjenitor calabalâc de campanie!

N-are de rostit decât un cuvânt, a strigat Banks, şi am să-i fabric un întreg palat cu aburi, numai să plătească preţul cuvenit! Dar, până să facă el comanda, hai să-i vedem un pic tabăra, dacă va merita osteneala!

Suita prinţului număra nu mai puţin de cinci sute de persoane. Pe dinafară, sub copacii înalţi din câmpie, erau aşezate simetric două sute de care, întocmai ca nişte corturi într-o tabără întinsă. Unele erau trase de zebu, altele de bivoli, fără a mai pune la socoteală trei elefanţi măreţi care purtau în spate palanchine de o neasemuită bogăţie şi vreo douăzeci de cămile din acelea aduse de prin ţinuturile de la vest de Indus, înhămate după moda ducelui d'Aumont. Acestei caravane nu-i lipsea nimic, nici muzicanţii care să farmece auzul înălţimii sale, nici baiaderele care să-i incinte văzul şi nici scamatorii care să-l distreze în clipele de răgaz. Personalul era întregit de trei sute de hamali şi de două sute de halebardieri, ale căror lefuri ar fi golit cu siguranţă punga oricui, în afară de aceea a unui rajah independent din India.

Muzicanţii, bătând în tamburine, în cimbale şi tam-tamuri, făceau parte dintre acei care înlocuiesc sunetele prin zgomote; alţii scârţâiau din ghitare şi viori cu patru strune, instrumente care nu trecuseră niciodată prin mâna acordorului.

Printre scamatori se găseau câţiva dintre acei sapwallah sau îmblânzitori de şerpi care, prin incantaţiile lor, alungă sau atrag reptilele; nutui, foarte îndemânatici în exerciţiile cu săbiile; acrobaţi care dansează pe sârma neîntinsă bine, purtând pe cap o stivă de vase de pământ şi drept încălţări coarne de bivol; în sfârşit, prestidigitatori care au iscusinţa de a schimba pieile vechi de şerpi în veninoase cobre şi invers, după gustul spectatorului.

În ce priveşte baiaderele, ele aparţineau acelei categorii de bundeli drăguţe, atât de căutate pentru nautch sau serate, la care ele îndeplinesc dublul rol de dansatoare şi de cântăreţe. Îmbrăcate foarte decent, unele în muselină brodată cu aur, altele în fuste plisate şi cu eşarfe pe care le desfăşoară în timpul anumitor mişcări ale corpului, aceste balerine erau împodobite cu bijuterii: brăţări de preţ, inele de aur în degetele de la picioare şi de la mâini, zurgălăi de argint prinşi la glezne. Astfel împopoţonate, ele execută faimosul dans al ouălor cu o graţie şi cu o iscusinţă într-adevăr extraordinare şi nădăjduiam mult că-mi va fi dat să le admir, ca urmare a invitaţiei speciale a rajahului.

Mai era apoi un număr oarecare de bărbaţi, femei şi copii, despre care nu ştiu ce calitate îndeplineau în rândul personalului caravanei. Bărbaţii erau învăluiţi într-o fâşie lungă de stofă numită dhoti sau îmbrăcaţi cu o cămaşă, angarkah, şi cu o rochie lungă şi albă, jamah, care alcătuiau laolaltă un costum foarte pitoresc.

Femeile purtau choli, un soi de jachetă cu mâneci scurte, şi sari echivalent cu acea dhoti a bărbaţilor, pe care ele îl înfăşoară în jurul taliei şi al cărei capăt şi-l aruncă, cochet, peste cap.

Aceşti hinduşi, întinşi pe sub copaci în aşteptarea mesei, fumau, ţigări învelite într-o frunză verde, garguli, menită arderii lui gurago, un fel de turtă negricioasă, formată din tutun, melasă şi opiu. Alţii mestecau un amestec de frunze de betel, nuci de arec şi var stins, care are cu siguranţă însuşiri digestive, foarte folositoare în climatul arzător al Indiei.

Toată lumea, deprinsă cu mişcarea caravanelor, vieţuia în bună înţelegere şi nu dădea dovadă de însufleţire decât în ceasurile de petrecere. Ai fi spus că sunt ca acei figuranţi ai unei trupe de teatru care cad în cea mai desăvârşită apatie, de îndată ce nu se mai află în scenă.

Cu toate acestea, atunci când am ajuns în tabără, hinduşii s-au grăbit să ne adreseze câteva salamalecuri, înclinându-se până la pământ. Cea mai mare parte dintre ei strigau sahib, sahib! ceea ce vrea să însemne „domnule, domnule!” la care noi răspundeam prin gesturi prieteneşti.

După cum am mai spus, îmi trecuse prin gând că prinţul Guru Singh va binevoi poate să dea în cinstea noastră una dintre acele serbări cu care rajahii nu se zgârcesc deloc. Curtea cea mare a bungalowului, foarte nimerită pentru o ceremonie de acest fel, mi se părea că se potriveşte de minune cu dansurile baiaderelor, incantaţiile îmblânzitorilor de şerpi şi scamatoriile acrobaţilor. Mărturisesc că aş fi fost încântat să pot lua parte la un asemenea spectacol în mijlocul unui serai, la umbra arborilor măreţi şi cu acea mizanscenă naturală pe care ar fi alcătuit-o personalul caravanei. Ar fi fost cu mult mai bine decât pe scândurile unui teatru strâmt, cu zidurile sale de pânză pictată, cu fâşiile sale false de verdeaţă şi cu figuraţia lui puţină la număr.

Le-am spus şi însoţitorilor mei ce gândisem, însă ei, împărtăşindu-mi dorinţa, nu credeau că va putea fi îndeplinită.

Rajahul de Gujarat, mi-a spus Banks, este independent şi n-a fost supus decât abia după răscoala şipailor, în timpul căreia purtarea lui a fost cel puţin dubioasă. Nu-i iubeşte câtuşi de puţin pe englezi, iar fiul lui nu va face nimic spre a ne fi pe plac.

Ei bine, o să ne lipsim de seratele lui! a răspuns căpitanul Hod, ridicând dispreţuitor din umeri.

Se vede că aşa stăteau lucrurile, deoarece nici măcar nu ni s-a îngăduit să vizităm interiorul seraiului. Poate că prinţul Guru Singh aştepta vizita oficială a colonelului. Numai că sir Edward Munro nu avea nimic să-i ceară acestui personaj şi, neaşteptând nimic de la el, nici nu se deranja să-l vadă.

Ne-am întors deci la locul de popas şi am făcut onoarea unei cine minunate pe care ne-a servit-o domnul Parazard. Trebuie să vă spun că grosul meniului era alcătuit din conserve. De mai multe zile timpul nu ne îngăduise să vânăm; însă bucătarul nostru era un om îndemânatic şi, sub mâna lui savantă, cărnurile şi legumele conservate şi-au recăpătat prospeţimea şi savoarea naturală.

În tot timpul serii, în ciuda a ceea ce spusese Banks, m-a stăpânit un simţământ de curiozitate, am tot aşteptat o invitaţie care n-a sosit. Căpitanul Hod lua în râs gustul meu pentru baletele în aer liber, ba chiar a susţinut că la operă „este cu mult mai bine”. Nu-mi venea să-l cred, însă, dată fiind lipsa de amabilitate a prinţului, mi-a fost cu neputinţă să constat care-i adevărul.

Pentru a doua zi, l8 iunie, totul fusese rânduit ca plecarea să aibă loc în zori.

La ora cinci, Kaluth a aprins focurile. Elefantul nostru, care fusese deshămat, se găsea la vreo cincizeci de metri depărtare de tren, iar mecanicul se îngrijea să-i refacă provizia de apă.

În timpul acesta, noi ne plimbam pe malurile râuleţului.

După patruzeci de minute, cazanul atinsese presiunea trebuincioasă şi Storr tocmai se pregătea să înceapă să-l manevreze înapoi, când s-a apropiat un grup de hinduşi.

Erau cinci sau şase, bogat înveşmântaţi cu robe albe, tunici de mătase şi turbane împodobite cu broderii de aur. Îi însoţeau vreo doisprezece ostaşi de pază, înarmaţi cu săbii şi muschete. Unul dintre soldaţi purta o cunună de frunze verzi, ceea ce arăta că se găsea de faţă un personaj important.

Într-adevăr, personajul important era prinţul Guru Singh în persoană, un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare trufaşă – o figură destul de izbutită de descendent al acelor rajahi legendari, în trăsăturile căruia regăseai tipul caracteristic maharat.

Prinţul nici măcar n-a binevoit să observe că suntem de faţă. A făcut câţiva paşi înainte şi s-a apropiat de giganticul elefant pe care mâna lui Storr avea să-l pună curând în mişcare. Apoi, după ce l-a privit, nu fără un oarecare simţământ de curiozitate, cu toate că nu voia deloc să lase să se bage de seamă, l-a întrebat pe Storr:

Cine a făcut maşina asta?

Mecanicul l-a arătat pe inginer care ni se alăturase, dar stătea câţiva paşi mai încolo.

Prinţul Guru Singh se exprima cu cea mai mare uşurinţă în limba engleză şi, întorcându-se spre Banks, a rostit din vârful buzelor:

Dumneata, l-ai…?

Eu l-am! a răspuns Banks.

Mi s-a spus că era o toană a răposatului rajah al Bhutanului. Banks a făcut un semn afirmativ din cap.

La ce bun, a reluat înălţimea sa, ridicând nepoliticos din umeri, la ce bun să te laşi tras de o maşinărie când ai la dispoziţie elefanţi în carne şi oase?

Poate pentru că, i-a răspuns Banks, acest elefant este mai puternic decât toţi aceia de care se folosea răposatul rajah.

Oh, a făcut Guru Singh, ţuguind dispreţuitor buzele, mai puternic…!

Infinit mai puternic!

Niciunul dintre elefanţii dumneavoastră, a spus atunci căpitanul Hod, n-ar fi în stare să-i clintească o singură labă din loc, dacă el n-ar vrea.

Ce spui? şi-a arătat îndoiala prinţul.

Prietenul meu afirmă, i-a replicat inginerul, şi afirm şi eu după dânsul, că acest animal artificial ar putea să ţină piept la tracţiunea a zece perechi de cai şi că tustrei elefanţii dumneavoastră, legaţi împreună, n-ar fi în stare să-l facă să dea înapoi nici măcar cu un pas!

Nu cred câtuşi de puţin, a răspuns prinţul.

Vă înşelaţi dacă nu credeţi câtuşi de puţin, a spus căpitanul Hod.

Iar atunci când înălţimea voastră va dori să plătească preţul cuvenit, a adăugat Banks, mă oblig să-i fac unul care să aibă forţa a douăzeci de elefanţi aleşi dintre cei mai buni din grajdurile dumneavoastră!

Uşor de zis, a replicat foarte sec Guru Singh.

Şi uşor de făcut, i-a răspuns Banks.

Prinţul începea să se înfierbânte. Se vedea că suportă cu greu să fie contrazis.

Am putea face experienţa chiar aici, a spus el după o clipă de gândire.

Se poate, a consimţit inginerul.

Ba chiar, a adăugat prinţul Guru Singh, experienţa poate prilejui un rămăşag pe o sumă considerabilă, numai dacă nu veţi da înapoi de teamă să nu pierdeţi, după cum va da înapoi, fără îndoială, elefantul vostru, dacă va avea de luptat cu ai mei.

Gigantul de Oţel să dea înapoi! a strigat căpitanul Hod. Cine îndrăzneşte să pretindă că Gigantul de Oţel va da înapoi?

Eu, a răspuns Guru Singh.

Şi pe cât ar pune rămăşag înălţimea voastră? a întrebat inginerul încrucişându-şi braţele.

Pe patru mii de rupii, a răspuns prinţul, dacă aveţi de pierdut patru mii de rupii!

Aceasta însemna vreo zece mii de franci. Miza era foarte mare şi am văzut bine că Banks, oricâtă încredere ar fi avut în reuşită, nici nu se gândea să rişte o asemenea sumă.

Căpitanul Hod ar fi pus la bătaie de două ori mai mult, dacă solda lui modestă i-ar fi îngăduit acest lucru.

Refuzaţi! a spus atunci înălţimea sa, pentru care patru mii de rupii abia dacă însemnau preţul unui capriciu de moment. Vă este teamă să riscaţi patru mii de rupii?

Accept, a rostit colonelul Munro care se apropiase şi intervenea prin acest singur cuvânt, care-şi avea însemnătatea lui.

Colonelul Munro pariază pe patru mii de rupii? a întrebat prinţul Guru Singh.

Chiar şi pe zece mii, a răspuns sir Edward Munro, dacă înălţimii voastre îi convine.

Fie! a acceptat Guru Singh.

Într-adevăr, lucrurile începeau să devină interesante. Inginerul îi strânse colonelului mâna, parcă pentru a-i mulţumi că nu l-a lăsat să fie jignit de dispreţuitorul rajah, însă sprâncenele i se încruntară o clipă şi mă întrebam dacă nu se încrezuse prea tare în puterea mecanică a aparatului său. Cât priveşte pe căpitanul Hod, el strălucea de bucurie, îşi freca mâinile şi, înaintând spre elefant, strigă:

Atenţie, Gigantule de Oţel! Este vorba să munceşti pentru onoarea bătrânei noastre Anglii!

Toţi oamenii noştri se rânduiseră pe una dintre laturile şoselei. Vreo sută de hinduşi părăsiseră tabăra din serai şi dădeau fuga ca să asiste la lupta care se pregătea.

Banks ne părăsi ca să urce în turelă lângă Storr, care, printr-un tiraj artificial, aţâţa focul, scoţând o trâmbă de vapori prin trompa Gigantului de Oţel.

Între timp, la un semn al prinţului Guru Singh, câţiva dintre servitorii săi se duseseră în serai şi aduceau de acolo cei trei elefanţi, liberaţi de tot echipamentul de călătorie. Erau trei animale măreţe, de obârşie bengaleză şi având statura mai înaltă decât semenii lor din India meridională. Aceste făpturi superbe, aflate în deplinătatea forţelor lor, m-au făcut să mă simt cuprins de un soi de nelinişte.

Pe gâtul enorm al fiecăruia dintre ei se afla căţărat câte un mahout. Aceştia îi călăuzeau cu mâna şi-i stârneau prin strigăte.

Atunci când elefanţii au trecut prin faţa înălţimii sale, cel mai mare dintre ei – un adevărat gigant al speciei – s-a oprit, a îndoit genunchii dinainte şi şi-a înălţat trompa, salutându-l pe prinţ ca un curtean bine stilat ce era. Apoi, el şi cei doi tovarăşi ai săi s-au apropiat de Gigantul de Oţel, pe care păreau că-l privesc cu o uimire amestecată cu oarecare spaimă.

Nişte lanţuri groase au fost atunci fixate la batiul tenderului, prinse de cârligele de legătură ascunse de partea din spate a elefantului nostru.

Mărturisesc că inima îmi bătea mai tare. Căpitanul Hod îşi muşca mustaţa şi nu-şi mai găsea locul de nerăbdare.

Cât despre colonelul Munro, era la fel de calm, aş spune că era chiar şi mai calm decât prinţul Guru Singh.

Noi suntem gata, a spus inginerul. Când binevoieşte înălţimea sa…?

Binevoiesc, a răspuns prinţul.

Guru Singh a făcut un semn, cei trei mahout au scos un şuierat special, iar elefanţii, proptindu-şi picioarele în pământ, au tras cu toţii în acelaşi timp. Maşina începea să dea câţiva paşi îndărăt.

Am scos un strigăt. Hod a bătut din picior.

Calează roţile! a spus inginerul cu simplitate, întorcându-se spre mecanic.

Şi, cu o mişcare rapidă urmată de şuierul vaporilor, frâna cu aer comprimat a blocat instantaneu roţile.

Gigantul de Oţel s-a oprit şi a rămas neclintit.

Mahouţii i-au stârnit din nou pe elefanţi care, cu muşchii încordaţi, au făcut o nouă sforţare.

Zadarnic însă. Elefantul nostru părea înrădăcinat în sol.

Prinţul Guru Singh şi-a muşcat buzele până la sânge.

Căpitanul Hod a bătut din palme.

Înainte! a strigat Banks.

Da, înainte, a repetat căpitanul, înainte!

Regulatorul de presiune a fost larg deschis, volute groase de aburi au ieşit prin vârful trompei, roţile decalate s-au învârtit încetişor muşcând macadamul şoselei, şi iată-i pe tustrei elefanţii, în ciuda înspăimântătoarei lor rezistenţe, târâţi de-andăratelea, săpând făgaşuri adânci în pământ.

— Go ahead, go ahead! urla căpitanul Hod.

Şi Gigantul de Oţel mergând mereu înainte, cele trei animale au picat pe o parte şi au fost târâte vreo douăzeci de paşi, fără ca elefantul nostru să fi părut măcar că bagă de seamă.

— Ura, ura, ura! striga căpitanul Hod, care nu se mai putea stăpâni. Puteţi să aduceţi lângă elefanţi întregul serai al înălţimii sale! Gigantului nostru de Oţel n-o să-i pese de asta nici cât negru sub unghie!

Colonelul Munro a făcut un semn cu mâna. Banks a închis regulatorul de presiune şi aparatul s-a oprit.

Nimic nu era mai vrednic de milă decât să-i vezi pe cei trei elefanţi ai înălţimii sale dând înnebuniţi din trompă, cu picioarele în sus şi agitându-se ca nişte scarabei gigantici răsturnaţi pe spate.

Cât despre prinţ, pe cât de enervat, tot pe atâta şi de ruşinat, plecase fără să mai aştepte sfârşitul experienţei.

În sfârşit, cei trei elefanţi au fost deshămaţi. S-au ridicat, vădit umiliţi de înfrângerea pe care o suferiseră. Atunci când au trecut din nou prin faţa Gigantului de Oţel, cel mai mare dintre ei, în ciuda coniacului, nu s-a putut împiedica să nu îndoaie genunchii dinainte şi să nu salute cu trompa, aşa cum făcuse şi în faţa prinţului Guru Singh.

Un sfert de oră mai târziu, un hindus – kamdar, adică secretarul înălţimii sale – sosea în tabără şi înmâna colonelului un sac conţinând zece mii de rupii, banii pe care prinţul îi pierduse punând rămăşag cu noi.

Colonelul Munro a apucat sacul şi, aruncându-i-l înapoi cu dispreţ, a spus:

Pentru oamenii înălţimii sale!

Apoi s-a îndreptat liniştit spre Steam House.

Ar fi fost cu neputinţă să-l pună mai bine la locul lui pe prinţul acesta înfumurat, care ne provocase într-un mod atât de dispreţuitor.

Între timp, Gigantul de Oţel fiind iarăşi înhămat, Banks a dat curând semnalul de plecare şi, trecând prin mijlocul unei mari mulţimi de hinduşi uluiţi, trenul nostru a pornit în mare viteză.

Trecerea lui a fost salutată cu strigăte şi, în scurt timp, după o curbă a şoselei, am pierdut din vedere seraiul lui Guru Singh.

A doua zi, Steam House a început să se caţăre pe primele povârnişuri ce leagă regiunea de şes cu poalele graniţei himalayene. Nu era decât o joacă pentru Gigantul nostru de Oţel, ai cărui optzeci de cai-vapori, închişi între coastele sale, îi îngăduiseră să lupte lesne împotriva celor trei elefanţi ai prinţului Guru Singh. El s-a avântat, aşadar, cu uşurinţă pe şoselele povârnite ale acestui ţinut, fără a mai fi nevoie să fie depăşită presiunea obişnuită a aburilor.

Era, într-adevăr, un spectacol ciudat să vezi colosul vărsând jerbe de scântei, trăgând după el, cu un răget mai puţin grăbit dar mai vioi, cele două vagoane care urcau pe serpentinele drumurilor. Obezile, vrâstate de crestături, zgâriau macadamul care scrâşnea, dezghiocându-se sub roţi. Trebuie să mărturisim că animalul nostru greoi lăsa în urma lui făgaşuri adânci şi strica şoseaua, pe care ploile torenţiale o înmuiaseră.

Oricum ar fi fost, Steam House urca puţin câte puţin; în spate priveliştea se lărgea neîncetat, câmpia cobora tot mai mult, iar spre sud orizontul, desfăşurându-se pe un perimetru mai întins, se depărta cât vedeai cu ochii.

Impresia produsă era şi mai puternică atunci când, timp de câteva ore, şoseaua avea de trecut pe sub copacii unei păduri dese. Se deschidea câte un luminiş întins, ca o fereastră uriaşă înspre coama muntelui, şi trenul se oprea – pentru o clipă dacă vreo perdea de pâclă umedă înceţoşa priveliştea, pentru o jumătate de zi dacă peisajul ni se zugrăvea mai limpede privirilor. Şi tuspatru, stând rezemaţi în coate în veranda dindărăt, contemplam îndelung măreaţa panoramă care se desfăşura sub ochii noştri.

Urcuşul, întrerupt de halte mai scurte sau mai lungi, după cum era cazul, şi de popasurile de noapte, n-a durat mai puţin de şapte zile, adică de la l9 la 25 iunie.

Cu puţină răbdare, spunea căpitanul Hod, trenul nostru va sui până pe cele mai înalte culmi ale Himalayei!

Să nu avem ambiţii chiar atât de mari, domnule căpitan! îi răspundea inginerul.

Ar putea s-o facă, Banks!

Da, Hod, ar putea s-o facă, numai că şoseaua în curând n-are să mai fie în stare bună, fără a mai vorbi de condiţia să cărăm cu noi combustibilul pe care nu-l vom mai găsi printre gheţari, ca şi de aerul respirabil care ne va lipsi la peste două mii de stânjeni înălţime. Dar noi n-avem altceva de făcut decât să trecem de regiunea locuibilă a Himalayei. De îndată ce Gigantul de Oţel va fi ajuns la altitudinea medie a acelor sanitarium, el se va opri într-un loc plăcut, la marginea unei păduri alpine, unde văzduhul este împrospătat de curenţii din partea superioară a atmosferei. Prietenul nostru Munro îşi va fi transportat astfel bungalowul de la Calcutta în munţii Nepalului şi vom şedea acolo atâta timp cât va voi el, asta-i tot.

Din fericire, în ziua de 25 iunie am găsit locul de popas unde aveam să stăm în tabără timp de câteva luni. De patruzeci şi opt de ore încoace, şoseaua începuse să fie din ce în ce mai proastă, fie din cauză că nu fusese îndeajuns de bine construită, fie pentru că ploile o desfundaseră. Gigantul de Oţel a avut acolo „de tras”, cum se spune în mod obişnuit. A scăpat, devorând doar ceva mai mult combustibil. Câteva bucăţi de lemn în plus, puse de Kaluth în focar, erau de ajuns ca să-i sporească presiunea vaporilor, însă n-a fost nevoie niciodată să-i fie puse prea mult la încercare supapele, ale căror clape nu lăsau să scape fluidul decât la o presiune de şapte atmosfere – presiune care n-a fost depăşită niciodată.

De patruzeci şi opt de ore încoace, trenul nostru se aventura într-un teritoriu aproape pustiu. Nu mai întâlnisem târguşoare ori sate. Abia dacă mai vedeam câteva locuinţe izolate, uneori câte o fermă pierdută în pădurile acestea mari de pin, care năpădesc povârnişul sudic. În trei sau patru rânduri, munteni răzleţi ne-au salutat prin interjecţii pline de admiraţie. Văzând aparatul acela miraculos suind în munţi, nu credeau ei cumva că lui Brahma îi venise toana să transporte o pagodă întreagă pe vreo înălţime inaccesibilă de la graniţa nepaleză? În sfârşit, în ziua de 25 iunie, Banks şi-a aruncat pentru ultima oară cuvântul „Opreşte!”, care încheia această primă parte a călătoriei noastre prin India septentrională. Trenul se oprea în mijlocul unui luminiş întins, în apropierea unui torent, a cărui apă limpede avea să ne ajungă pentru toate nevoile, timp de câteva luni. Din acest loc, privirea putea îmbrăţişa câmpia pe un perimetru de cincizeci până la şaizeci de mile.

Steam House se găsea atunci la trei sute douăzeci şi cinci de leghe de punctul său de plecare, la vreo două mii de metri deasupra nivelului mării şi la poalele muntelui Dhaulagiri, al cărui pisc se pierdea în văzduh la douăzeci şi cinci de mii de picioare înălţime.