III.

Satul Vereşti e atât de puţin însemnat, încât cele mai multe hărţi nici nu-i indică aşezarea. În ordine administrativă stă chiar mai prejos decât vecinul lui, numit Vulcan după numele porţiunii masivului Pleşa pe care amândouă se află pitoresc cocoţate.

La ora actuală exploatarea bazinului minier a dat un avânt considerabil afacerilor în târguşoarele Petroşeni, Livezeni şi altele, depărtate cu câteva mile. Nici Vulcanul, nici Vereştii nu s-au ales cu cel mai mic câştig de pe urma vecinătăţii cu un mare centru industrial; sunt şi azi aşa cum au fost acum cincizeci de ani, aşa cum fără îndoială vor mai fi şi peste o jumătate de veac; şi, după Elisee Reclus, o bună jumătate din populaţia Vulcanului e alcătuită doar „din slujbaşi însărcinaţi cu paza frontierei, vameşi, jandarmi, agenţi ai fiscului şi infirmieri ai posturilor de carantină”. Înlăturaţi jandarmii şi agenţii fiscului, adăugaţi o proporţie ceva mai însemnată de plugari şi veţi avea populaţia Vereştilor, adică vreo patru-cinci sute de locuitori.

Satul ăsta e o uliţă, numai o uliţă largă, ale cărei pante repezi fac destul de neplăcut suişul sau coborâşul. Uliţa slujeşte drept drum natural între frontiera valahă şi cea transilvană. Pe aici trec cirezile de boi, turmele de oi, porcii, negustorii de carne proaspătă, de fructe şi cereale, rarii călători care se încumetă prin trecătoare, în loc să ia drumul de fier spre Cluj şi valea Mureşului.

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul adâncit între munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele Praid, cu domul lui având o circumferinţă de şapte kilometri şi alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, care produc plumb, galenă, mercur şi mai ales fier, ale cărui zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşeni, vastă pungă cu un conţinut apreciat la două sute cincizeci de milioane de tone; în sfârşit, mine de aur în târgul Abrud, la Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montană, „Pactolul28 transilvan”, şi exportă anual metal preţios în valoare de două milioane de franci.

Iată, s-ar părea, un district tare înlesnit de la natură, şi totuşi bogăţia asta nu sporeşte defel bunăstarea populaţiei. În orice caz, dacă centrele mai însemnate, Rimetea, Petroşeni, Lonea, posedă unele instalaţii potrivite cu nivelul industriei moderne, dacă aceste târguşoare au clădiri ordonate, supuse uniformizării echerului şi sforii zidarului, depozite, prăvălii, adevărate cetăţi muncitoreşti, dacă sunt înzestrate cu un oarecare număr de locuinţe cu balcoane şi verande, iată ceea ce nu-i de căutat nici în satul Vulcan, nici în satul Vereşti.

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puţ străjuit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două, trei bălţi care „o iau din loc” pe timp de furtună, pârâiaşe cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între taluzurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeaţă căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se iţesc prin aurul vechi al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii se caţără deasupra caselor „cât de sus se pot căţăra”. Mai încolo se înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi, în ultimul plan, albăstrite de depărtare, vârfurile cele mai înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului.

Le Vereşti, ca şi în toată această parte a Transilvaniei, nu se vorbeşte nici germana, nici maghiara, ci româna – până şi printre cele câteva sălaşe de ţigani, stabili mai degrabă decât nomazi prin feluritele sate ale comitatului. Aceşti străini adoptă limba ţinutului, aşa cum îi împrumută şi religia. Cu colibele lor, barăci29 cu acoperiş ţuguiat, cu legiunile lor de copii, cei din Vereşti alcătuiesc – sub autoritatea unui bulibaşă – un fel de mic clan, deosebit, prin obiceiuri şi traiul regulat, de Cele ale neamurilor lor rătăcind de-a lungul Europei. Au adoptat până şi ritul ortodox, supunându-se religiei creştinilor în mijlocul cărora s-au oploşit. Într-adevăr, Vereştii au drept căpetenie religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care deserveşte cele două sate, despărţite doar printr-o jumătate de milă.

Civilizaţia e ca aerul sau apa. Unde i se deschide o trecere – fie şi o fisură – pătrunde şi schimbă felul de trai. Dealtminteri, trebuie s-o recunoaştem, încă nici o fisură nu se produsese în această porţiune meridională a Carpaţilor. De vreme ce Elisee Reclus a putut spune despre Vulcan că „e ultimul post al civilizaţiei în valea Jiului valah”, nu se va mai mira nimeni că Vereştii erau unul dintre cele mai înapoiate sate din comitatul Clujului. Cum ar putea fi altfel în aceste locuri unde fiecare se naşte, creşte şi moare, fără să le fi părăsit vreodată!

Şi cu toate astea, se va spune, există un învăţător şi un judecător la Vereşti? Da, fără îndoială. Dar dascălul Homorod nu-i în stare să predea decât ce ştie, adică puţină citire, puţină scriere, puţină aritmetică. Nici instrucţiunea lui nu merge mai departe. În materie de ştiinţă, istorie, geografie, literatură nu cunoaşte decât cântecele populare şi legendele ţinutului înconjurător. În privinţa asta memoria îl slujeşte cu o nemaipomenită dărnicie. E foarte tare pe tărâmul fantastic, şi cei câţiva elevi din sat au mult de învăţat din lecţiile lui.

Cât despre judecător, se cuvine să ne înţelegem asupra titlului dat celui dinţii slujbaş din Vereşti.

Birăul, jupânul Colţ, era un omuleţ de cincizeci şi cinci spre şaizeci de ani, român de obârşie, cu părul tuns scurt şi începând să încărunţească, având mustaţa încă neagră şi ochii mai degrabă blânzi decât ageri. Zdravăn clădit, ca un muntean, purta pe cap o pălărie mare de pâslă, pe burtă chimirul lat cu închizătoare împodobită, pe piept o vestă fără mâneci şi umbla în nădragi scurţi şi largi, vârâţi în cizme înalte, de piele. Mai mult primar decât judecător, măcar că slujba îl silea să se amestece în nenumăratele pricini dintre vecini, se îngrijea îndeobşte să-şi administreze satul cu autoritate şi nu fără unele foloase pentru punga sa. Într-adevăr, toate învoielile, cumpărături sau vânzări, erau lovite de o taxă în folosul lui, fără a mai vorbi de taxa de trecere pe care străinii, turişti sau neguţători, se grăbeau s-o verse în buzunarul său.

Slujba asta mănoasă îl dusese pe jupânul Colţ la oarecare înlesnire. Pentru avutul lui, liber de ipoteci, de „intabulări” cum se zice prin partea locului, nu datora nimănui nimic. Ar fi dat cu împrumut, mai degrabă, decât să împrumute de la alţii, şi ar fi făcut-o, desigur, fără să-i jupoaie pe nevoiaşi. Avea mai multe izlazuri, locuri bune de păşunat pentru turme, ogoare binişor întreţinute (deşi era refractar la metodele noi), vii care-i măguleau vanitatea când se plimba de-a lungul butucilor încărcaţi de ciorchini şi a căror recoltă o vindea cu folos, scăzând cantitatea însemnată de care avea nevoie pentru consumul propriu.

E de la sine înţeles că locuinţa jupânului Colţ e cea mai frumoasă din sat, aşezată în unghiul terasei străbătute de lunga uliţă suitoare.

O casă de piatră, mă rog frumos, cu faţada către grădină, cu poarta între a treia şi a patra fereastră, cu horbota de verdeaţă care tiveşte cu rămurelele ei despletite streaşina şi cu cei doi fagi mari, ale căror ramuri se desfac peste stuful acoperişului. În fund, o livadă mândră îşi aliniază pătrăţelele de şah ale legumelor şi şirurile de pomi fructiferi, întinzându-se pe taluzul trecătorii. În casă, încăperi spaţioase, unele în care se ia masa, altele unde se doarme, mobile zugrăvite-n fel şi chip, mese, paturi, laviţe şi scăunele, blidare pe care strălucesc oale şi străchini, grinzi în tavan de care spânzură ulcele împodobite cu panglici sau ţesături în culori vii, lăzi grele acoperite cu velinţe şi pături, dar slujind de scrinuri şi dulapuri; apoi, pe pereţii văruiţi, chipurile straşnic împodobite ale patrioţilor români, printre care popularul erou din secolul al XV-lea, Iancu de Hunedoara.

Iată o locuinţă încântătoare, prea mare pentru un om ungur. Dar jupânul Colţ nu era singur. Văduv de vreo zece ani, avea o fată, frumoasa Mioriţa, tare admirată din Vereşti până la Vulcan, ba chiar şi mai departe. Ar fi putut s-o cheme cu unul dintre ciudatele nume păgâne, foarte iubite în familiile valahe, Florica, Doina, Doiniţa.

Nu, îi zicea Mioriţa, adică mieluşeaua. Dar mieluşeaua crescuse.

Era acum o fată drăguţă de douăzeci de ani, bălaie cu ochi căprui, privind nespus de blând, având trăsături fermecătoare şi o înfăţişare plăcută. Într-adevăr, erau pricini temeinice să pară cum nu se poate mai seducătoare, în bluza ei cusută cu arnici roşu la gât, la încheieturi şi lă umeri, cu fusta strânsă de un brâu cu paftale de argint, cu îndoitul şorţ al catrinţei30 vărgat în albastru şi roşu şi prins de mijloc, cu cizmuliţele de piele galbenă, cu năframa subţire înfăşurându-i capul, cu pletele a căror coadă e împodobită cu o panglică sau cu un bănuţ de metal.

Da, mândră fată Mioriţa Colţ, şi – ceea ce nu strică – bogată, pentru satul pierdut în afundurile Carpaţilor. Bună gospodină…!

Fără îndoială, de vreme ce conduce cu pricepere casa tatălui ei.

Instruită?… Doamne! La şcoala dascălului Homorod a învăţat să citească, să scrie şi să socotească. Şi socoteşte, scrie şi citeşte corect, dar n-a fost îndemnată să meargă mai departe – pentru bune motive. În schimb, nimeni n-o întrece când e vorba de credinţele şi legendele transilvănene. Ştie cât dascălul ei. Cunoaşte legenda Pietrei Fecioarei, unde o domniţă întrucâtva închipuită a scăpat de urmărirea tătarilor; legenda Peşterii Balaurului, în valea Pietrei Craiului; legenda fortăreţei Deva, ridicată „pe vremea Zânelor”; legenda Detunatei, cea lovită de trăsnet, vestit munte de bazalt semănând cu o uriaşă vioară de piatră la care dracul cântă în nopţi de furtună; legenda Retezatului, cu creştetul retezat de o vrăjitoare; legenda Cheilor Turzii, despicate de o straşnică lovitură de sabie a sfântului Vasile. Mărturisim că Mioriţa da crezare tuturor acestor închipuiri, dar din pricina asta nu era mai puţin încântătoare şi plăcută.

Mulţi flăcăi de prin partea locului o găseau pe plac, chiar fără să-şi amintească prea tare că era singura moştenitoare a birăului, jupânul Colţ, cel dintâi slujbaş din Vereşti. Numai că degeaba i-ar fi făcut curte. Oare nu era logodită cu Nicolae Deac?

Mândru pui de român, Nicolae, sau mai degrabă Nicu Deac, are douăzeci şi cinci de ani, e înalt, bine zidit, purtându-şi falnic capul cu păr negru acoperit de căciula albă, cu privirea deschisă, nestânjenit sub cojocelul înflorit pe la cusături, bine aşezat pe picioare zvelte, picioare de cerb, hotărât în umblet şi mişcări. Paznic de pădure, de felul lui, era adică militar şi civil cam deopotrivă. Cum avea câteva ogoare în preajma Vereştilor, îi plăcea tatălui, iar cum se arăta plăcut şi mândru la înfăţişare, nu-i displăcea nici fetei, pe care n-ar fi fost cuminte s-o râvneşti, ba nici măcar s-o priveşti mai îndeaproape.

Una ca asta, dealtminteri, nici nu i-ar fi trecut nimănui prin minte.

Căsătoria lui Nicu Deac şi a Mioriţei Colţ urma să aibă loc peste vreo cincisprezece zile, către mijlocul lunii viitoare, prilej de sărbătoare pentru tot satul. Jupânul Colţ avea să le facă pe toate cumsecade. Nu era zgârcit. Dacă-i plăcea să câştige bani, nu se da în lături să-i cheltuiască la nevoie. Apoi, după nuntă, Nicu Deac urma să se mute în casa familiei, pe care trebuia s-o moştenească de la birău, iar simţindu-l lângă ea, poate că auzind în lungile nopţi de iarnă geamătul unei porţi sau trosnetul unei mobile, Mioriţa n-avea să se mai teamă că vede ivindu-se vreo fantomă, scăpată din legendele ei preferate.

Pentru a întregi pomelnicul fruntaşilor din Vereşti se cuvine să amintim de încă doi, şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi, de dascăl şi de doctor.

Dascălul Homorod era un bărbat îndesat, cu ochelari, de cincizeci şi cinci de ani, ţinând mereu între dinţi ţeava încovoiată a unei lulele de porţelan; avea părul rar şi zburlit pe o ţeastă teşită, iar faţa spână, străbătută de un tic al obrazului stâng. Îndeletnicirea sa preferată era să potrivească penele cu care scriau elevii lui, pe care-i oprea – din principiu – să folosească peniţe de fier. Şi cum mai lungea capetele penelor cu vechiul lui briceag bine ascuţit! Cu ce precizie dădea lovitura finală, făcând cu ochiul când le reteza vârful.

Mai întâi de toate, scriere frumoasă; către asta tindeau toate strădaniile lui, spre asta se cuvenea să-i îndemne pe elevi un dascăl grijuliu să-şi împlinească misiunea. Instrucţiunea venea abia în al doilea rând – şi se ştie ce preda dascălul Homorod şi ce învăţau pe băncile şcolii sale generaţii de băieţi şi de fete.

Şi acum, doctorul Paţac la rând.

Cum, exista un doctor la Vereşti şi satul mai credea în fiinţe supranaturale?

Da, dar trebuie să ne înţelegem asupra titlului pe care doctorul Paţac îl purta, aşa cum am făcut şi în legătură cu titlul pe care-l purta judecătorul Colţ.

Paţac, un omuleţ cu pântecul proeminent, scurt şi îndesat, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, exercita cu fală medicina curentă la Vereşti şi în împrejurimi. Cu îndrăzneala lui netulburată, cu neistovita lui limbuţie, nu inspira o mai mică încredere decât ciobanul.

Frig – ceea ce nu era puţin. Vindea consultaţii şi prafuri atât de inofensive, încât nu înrăutăţeau vagile boli ale pacienţilor lui, care s-ar fi vindecat şi de la sine. Dealtfel, oamenii sunt sănătoşi în pasul Vulcan; aerul e de prima mână, epidemiile necunoscute şi, dacă se moare, e numai pentru că şi în acest colţ binecuvântat al Transilvaniei trebuie să se moară, odată şi odată. Cât despre doctorul Paţac – da, i se zicea doctor! – deşi era considerat ca atare, nu avea nici un fel de şcoală, nici de medicină, nici de farmacie, nici de nimic.

Era pur şi simplu un fost infirmier al postului de carantină, al cărui rol consta în supravegherea călătorilor reţinuţi la frontieră pentru certificatul de sănătate. Nimic mai mult. Dar atât ajungea, pare-se, populaţiei necârcotaşe din Vereşti. Trebuie să adăugăm – ceea ce nu va putea mira – că doctorul Paţac e liber-cugetător, precum se cuvine să fie oricine se îndeletniceşte cu îngrijirea aproapelui. Aşa că nu recunoştea niciunul dintre eresurile având trecere în regiunea Carpaţilor, nici măcar pe cele privitoare la cetăţuie. Râdea de ele, îşi bătea joc. Iar dacă se spunea de faţă cu el că, de când se ţinea minte, nimeni nu cutezase să se apropie de castel, repeta cui voia să-l asculte:

— Nu mă stârniţi să fac un drum până la prăpădita aia de cocioabă!

Dar, cum nu era stârnit, ba chiar cum toţi se fereau să-l stârnească. Doctorul Paţac nu făcuse drumul şi, cu ajutorul credulităţii generale Castelul din Carpaţi era încă învăluit într-un mister de nepătruns.