IV.

Vestea adusă de cioban se răspândise, în câteva minute, prin sat.

Însoţit de Nicu Deac şi Mioriţa, jupânul Colţ intrase în casă ţinând în mână preţioasa lunetă. În clipa aceea nu mai rămase pe terasă decât Frig, înconjurat de vreo douăzeci de bărbaţi, femei şi copii, cărora li se alăturaseră câţiva ţigani, ce nu se arătau printre cei mai puţin tulburaţi din populaţia vereşteană. Frig era asaltat, încolţit de întrebări, şi ciobanul le răspundea cu trufaşa însemnătate pe care şi-o atribuie cineva care a apucat să vadă un lucru cu totul deosebit.

— Da, repeta el, cetăţuia fumega, fumegă şi acum, şi va fumega până n-o mai rămâne piatră pe piatră!

— Dar cine a putut aprinde focul?… întrebă o bătrână, împreunându-şi palmele.

— Necuratul, răspunse Frig, dând diavolului numele pe care-l poartă prin partea locului, şi ăsta-i unul care se pricepe mai degrabă la înteţit decât la stins focul!

Iar la replica asta, fiecare se strădui să zărească fumul din vârful donjonului. Cei mai mulţi afirmară în cele din urmă că-l desluşesc de minune, măcar că de la acea depărtare nu putea fi văzut defel.

Efectul produs de neobişnuitul fenomen întrecu tot ce se poate închipui. Se cuvine să stăruim. Binevoiască cititorul să se pună într-o stare de spirit asemănătoare celei a locuitorilor din Vereşti şi nu se va mai mira de câte îi vor fi povestite mai încolo. Nu-i cer să creadă în lucruri supranaturale, ci să-şi amintească de faptul că această populaţie neştiutoare credea fără rezerve. Bănuielilor trezite de Castelul din Carpaţi, pe când trecea drept pustiu, avea să li se alăture groaza, de vreme ce acum părea locuit – şi de ce soi de făpturi, Dumnezeule!

Se afla la Vereşti un loc de adunare frecventat de băutori, şi chiar îndrăgit de cei cărora, fără să bea, le plăcea să tăifăsuiască despre treburile lor la capătul zilei de lucru – aceştia din urmă în număr restrâns, se înţelege. Localul, deschis tuturor, era principalul sau, mai bine-zis, singurul han din sat.

Cine era proprietarul hanului? Un evreu pe nume Ionas, un om de ispravă de vreo şaizeci de ani, cu înfăţişare atrăgătoare, dar foarte semită datorită ochilor negri, nasului încovoiat, buzei alungite, părului lins şi bărbuţei tradiţionale. Plecat şi îndatoritor, împrumuta cu dragă inimă unuia şi altuia mici sume de bani, fără a se arăta pretenţios în privinţa garanţiilor, nici prea cămătar în privinţa dobânzilor, deşi înţelegea să fie plătit la soroacele statornicite de împrumutător.

Hanul La Regele Matei, aşa-i zicea, ocupa peste drum de casa birăului unul dintre colţurile terasei străbătută de uliţa mare din Vereşti. Era o clădire veche, jumătate de lemn şi jumătate de piatră, tare cârpăcită pe alocuri, dar bogat îmbrăcată în verdeaţă şi cu o înfăţişare ispititoare. Era alcătuită doar dintr-un parter, cu uşă de sticlă dând către terasă. Înăuntru pătrundeai mai întâi într-o sală mare, mobilată cu mese pentru pahare şi scăunele pentru băutori, cu un blidar de stejar mâncat de carii pe care scânteiau străchini, oale şi sticle, şi cu o tejghea de lemn înnegrit. În spatele căreia stătea Ionas, la îndemâna muşteriilor.

Acum, iată şi cum era luminată sala: două ferestre străpungeau faţada, pe terasă, şi alte două, dimpotrivă, peretele din fund. Dintre acestea, una, ascunsă de o perdea groasă de plante agăţătoare sau atârnătoare care o acopereau dinafară, era condamnată şi abia dacă lăsa să pătrundă puţină lumină. Odată deschisă, cealaltă îngăduia privirii uimite să cuprindă întreaga vale inferioară a Vulcanului. La câteva picioare mai jos de tocul uşii se desfăşurau apele furtunoase ale torentului Doinei. Pe de o parte, puhoiul cobora povârnişurile trecătorii după ce izvora din înălţimile dealului Gorgan, încununat de clădirea cetăţii; pe de alta, alimentat mereu din belşug de pâraie de munte, chiar şi vara, gonea bubuind către albia Jiului valah, care-l înghiţea.

La dreapta, lipite de sala cea mare, vreo şase cămăruţe ajungeau pentru a găzdui rarii călători ce doreau să se odihnească la Regele Matei, înainte de a trece hotarul. Puteau fi siguri de o primire bună, de preţuri moderate făcute de către un hangiu atent şi săritor, mereu aprovizionat cu tutun ales, pe care-l lua de la cele mai bune puncte de trafic din împrejurimi. Cât despre Ionas, folosea drept odaie de dormit o mansardă îngustă, a cărei ferestruică sucită străpungea stuful şi dădea spre terasă.

Chiar în seara acelui 29 mai a avut loc la han adunarea oamenilor de vază din Vereşti – jupânul Colţ, dascălul Homorod, pădurarul Nicu Deac, o duzină dintre cei mai de seamă locuitori ai satului şi ciobanul Frig, nu cel mai neînsemnat dintre cei de faţă. Doctorul Paţac lipsea de la adunarea fruntaşilor. Chemat pe nepusă masă de către unul dintre vechii lui pacienţi, care nu-l aştepta decât pe el pentru a trece pe lumea cealaltă, făgăduise să vină de îndată ce îngrijirile lui nu-i vor mai fi fost defunctului de neapărată trebuinţă.

În aşteptarea ex-infirmierului, se vorbea despre gravul eveniment la ordinea zilei, dar nu se vorbea fără a se mânca şi a se bea. Ionas îi îmbia pe unii cu fiertura de porumb cunoscută sub numele de mămăligă31 defel neplăcută dacă e muiată în lapte proaspăt muls. Altora le înfăţişă numeroase păhărele din licorile tari ce curg ca apa curată prin gâtlejurile româneşti, şnapsul care nu costă nici doi bani jumate paharul şi îndeosebi rachiul32, ţuica straşnică a cărei vânzare în ţara Carpaţilor e considerabilă.

Trebuie să menţionăm un obicei al hanului, conform căruia hangiul Ionas nu servea decât „la farfurie”, adică-i servea doar pe cei ce luau loc la masă, deoarece băgase de seamă că, odată aşezaţi, muşteriii consumau mai mult decât dacă ar fi rămas în picioare. Iar în seara aceea afacerile făgăduiau să meargă strună, pentru că toate scăunelele erau ocupate. Aşa că Ionas umbla de la o masă la alta, ţinând ulciorul şi umplând păhărelele care se goleau fără socoteală.

Era opt şi jumătate seara. Se pălăvrăgea de la lăsarea amurgului, fără a se ajunge la o încheiere cu privire la ce trebuia făcut. Dar oamenii ăştia cumsecade socoteau într-un glas că, dacă era locuit de necunoscuţi, Castelul din Carpaţi devenea pentru satul Vereşti la fel de primejdios ca o pulberărie la intrarea unui oraş.

— E tare rău! spuse atunci jupânul Colţ.

— Tare rău! repetară cei de faţă.

— Prea sigur e, adăugă Ionas, că faima rea a cetăţuii aducea şi aşa destule neajunsuri ţinutului.

— Să te ţii de-acum încolo! strigă dascălul Homorod.

— Străinii nu veneau decât arareori… îi întoarse vorba jupânul Colţ, într-un oftat.

— Şi acu' n-au să mai vină deloc! adăugă Ionas, oftând la unison cu birăul.

— Destui locuitori se şi gândesc să părăsească satul! le atrase un băutor luarea-aminte,

— Eu, cel dintâi, răspunse un ţăran din împrejurimi, şi-am să plec de cum mi-oi vinde via…

— Pentru care ai să cam aştepţi cumpărători, moşule! i-o trânti hangiul.

Se vede unde ajunseseră cu discuţia cinstiţii fruntaşi. Printre spaimele pricinuite fiecăruia de Castelul din Carpaţi îşi făcea loc realitatea intereselor, în chip atât de regretabil păgubite. Gata cu călătorii, şi Ionas era lovit în veniturile hanului. Gata cu străinii, şi jupânul Colţ suferea în perceperea dreptului de trecere, a cărui cifră scădea întruna. Gata cu cumpărătorii de pământ în pasul Vulcan, şi proprietarii nu mai găseau cui vinde, nici cu preţ scăzut. Treaba dura de ani de zile şi împrejurarea păgubitoare ameninţa să se înrăutăţească încă.

Într-adevăr, dacă aşa stăteau lucrurile când duhurile cetăţuii se ţineau atât de potolite încât nici nu se lăsau văzute, ce avea să se întâmple acum, când îşi vădeau prezenţa prin dovezi materiale?

Ciobanul Frig socoti atunci de cuviinţă să spună, ce-i drept, cu un glas destul de şovăitor:

— Poate c-ar fi cu cale…?

— Ce? întrebă jupânul Colţ.

— Să meargă careva să vadă, stăpâne.

Se priviră cu toţii pe furiş, apoi îşi plecară ochii şi întrebarea rămase fără răspuns.

Ionas fu cel care reluă vorba, adresându-se jupânului Colţ:

— Ciobanul dumitale, zise el cu glas sigur, a arătat singurul lucru care poate fi făcut.

— Să mergi la cetăţuie…

— Da, dragii mei, răspunse hangiul, Dacă iese fum pe hornul donjonului, înseamnă că acolo se face foc, iar dacă se face foc, înseamnă că o mână l-a aprins…

— O mână… de n-o fi o gheară! i-o întoarse ţăranul cel bătrân, clătinând din cap.

— Mână sau gheară, spuse hangiul, n-are a face! Trebuie să aflăm ce rost are. Pentru întâia oară de când boierul Radu Gorj l-a părăsit, dintr-un horn al castelului iese fum.

— Cu toate astea s-ar putea să mai fi ieşit fum şi altădată, fără ca nimeni să-şi fi dat seama, sugeră jupânul Colţ.

— Iată ce nu voi crede în ruptul capului! strigă cu aprindere dascălul Homorod.

— E foarte cu putinţă, dimpotrivă, observă birăul, de vreme ce nu aveam lunetă pentru a putea vedea ce se petrece în cetăţuie.

Remarca era îndreptăţită. Fenomenul se putuse produce de mult, scăpând până şi ciobanului Frig, oricât de agere i-ar fi fost privirile.

Cum, necum, că fenomenul era nou sau nu, nici o îndoială că făpturi omeneşti ocupau acum Castelul din Carpaţi. Iar faptul constituia o vecinătate dintre cele mai neliniştitoare pentru locuitorii din Vulcan şi Vereşti.

Dascălul Homorod socoti că se cuvenea să aducă o obiecţie în sprijinul credinţelor sale:

— Făpturi omeneşti, fraţilor?… Daţi-mi voie să nu cred o vorbă.

De ce le-ar fi dat prin minte unor făpturi omeneşti să se adăpostească în cetăţuie, cu ce gânduri şi cum să fi ajuns acolo…?

— Dar ce-ai vrea să fie nepoftiţii ăştia? strigă jupânul Colţ.

— Făpturi supranaturale, răspunse dascălul Homorod cu un glas ce impresiona. De ce n-ar fi duhuri, niscai babe33 spiriduşi sau poate chiar ştime primejdioase, din cele ce iau chip de femei frumoase…

În timpul pomelnicului toate privirile se îndreptaseră către poartă, către ferestre şi către vatra marii săli a Regelui Matei. Într-adevăr, fiecare se întreba dacă n-o să vadă ivindu-se una sau alta dintre nălucile evocate pe rând de învăţător.

— Cu toate astea, bunii mei prieteni, îndrăzni să zică Ionas, dacă ar fi vorba de duhuri nu văd de ce ar fi aprins un foc, de vreme ce n-au nevoie să gătească…

— Şi vrăjile?… răspunse păcurarul. Uiţi că pentru a face vrăji e nevoie de foc?

— De bună seamă! adăugă dascălul, cu un glas ce nu îngăduia replică.

Sentinţa fu primită fără tăgadă şi, după părerea tuturor, era neîndoios că făpturi supranaturale şi nu fiinţe omeneşti îşi aleseseră Castelul din Carpaţi drept loc de uneltiri.

Până aici Nicu Deac nu luase defel parte la convorbire. Pădurarul se mulţumea să asculte cu luare-aminte cele spuse de unii şi de alţii.

Bătrână cetăţuie cu ziduri misterioase, cu veche obârşie şi înfăţişare feudală îi inspirase dintotdeauna curiozitate şi respect, deopotrivă.

Ba chiar, pentru că era foarte curajos, măcar că tot atât de credul ca oricare locuitor din Vereşti, îşi vădise nu o dată dorinţa de a trece dincolo de zidul ei de incintă.

Vă închipuiţi că Mioriţa îl îndepărtase cu încăpăţânare de la un gând atât de nesăbuit. Că-i trecuseră astfel de gânduri prin minte atunci când era slobod să facă ce poftea, mă rog! Dar un logodnic nu-şi mai aparţine sieşi, şi a se arunca într-o asemenea aventură ar fi fost o faptă de nebun sau de nepăsător. Şi cu toate acestea, în ciuda rugăminţilor ei, frumoasa se temea întruna că pădurarul şi-ar putea pune gândul în faptă. Ceea ce o mai liniştea era că Nicu Deac nu declarase ritos că se va duce la cetăţuie, căci atunci nimeni n-ar fi avut destulă putere să-l oprească – nici măcar ea. Ştia că e un flăcău încăpăţânat şi hotărât, care nu-şi lua niciodată vorba îndărăt. Zis şi făcut. Aşa că Mioriţa s-ar fi dat de ceasul morţii dacă ar fi putut bănui gândurile de care tânărul era frământat în clipa aceea.

Până una-alta, cum Nicu Deac rămânea tăcut, propunerea păcurarului nu fu primită de nimeni. Cine ar fi îndrăznit să viziteze Castelul din Carpaţi acum, când era bântuit, afară numai dacă şi-ar fi pierdut capul?… Fiecare îşi găsea deci cele mai întemeiate motive pentru a nu întreprinde nimic… Birăul nu mai era la vârsta când se putea aventura pe poteci atât de grele… Dascălul trebuia să-şi vadă de şcoală, Ionas să-şi supravegheze hanul, Frig să-şi pască oile, ceilalţi ţărani să se ţină de vitele şi fâneţele lor.

Nu! Niciunul care să se fi învoit să se jertfească, de vreme ce fiecare îşi repeta în gând: „Cel ce s-ar încumeta să urce până la cetăţuie s-ar putea să nu se mai întoarcă!”

În clipa aceea poarta hanului se deschise fără veste, spre marea spaimă a celor de faţă.

Dar era doar doctorul Paţac, şi anevoie putea fi luat drept una dintre răpitoarele ştime despre care pomenise dascălul Homorod.

Murindu-i pacientul – ceea ce îi cinstea perspicacitatea medicală, dacă nu priceperea – doctorul Paţac dăduse buzna în adunarea de la Regele Matei.

— Iată-te, în sfârşit! strigă jupânul Colţ.

Doctorul Paţac se grăbi să împartă tuturor strângeri de mână de parcă ar fi împărţit niscai hapuri şi, cu un glas destul de ironic, strigă:

— Atunci, prieteni, tot cetăţuia… cetăţuia Necuratului nu vă dă pace!… Of, fricoşilor!… Păi, dacă ţine şi castelul ăsta vechi să fumeze, lăsaţi-l să fumeze!… Parcă savantul nostru Homorod nu fumează, ba încă toată ziua?… Zău aşa, întreaga regiune a albit de groază.

Cât mi-am făcut vizitele, n-am auzit vorbindu-se decât de asta!… Stafiile şi-au aprins focul acolo?… Şi de ce nu, dacă or fi răcit! Se pare că-n luna mai în încăperile donjonului îngheţi de-a binelea. Doar dacă nu s-or fi apucat să coacă pâine pentru lumea cealaltă!… Păi tot o să trebuiască să ne hrănim colo sus, dacă-i adevărat că înviem!… Poate c-au venit niscai brutari din cer să-şi încingă cuptorul…

Şi, în încheiere, o seamă de alte glume tare puţin gustate de cei din Vereşti şi pe care doctorul Paţac le debita cu o înfumurare de necrezut.

Îl lăsară să vorbească.

Şi birăul îl întrebă apoi:

— Aşadar, doctore, tot ce se petrece la cetăţuie ţi se pare fară însemnătate…?

— Fără, jupâne Colţ.

— N-ai spus c-ai fi gata să te duci pân-acolo… dacă ai fi stârnit?…

— Eu? răspunse fostul infirmier, nu fără a lăsa să se simtă că reamintirea propriilor sale cuvinte îl cam plictisea.

— Păi cum… N-ai spus-o şi răsspus-o? adăugă dascălul, insistând.

— Am spus-o… desigur… şi, zău… dacă-i vorba doar s-o repet…

— E vorba s-o faci, spuse Homorod.

— S-o fac?

— Da… şi, în loc să te stârnim… ne mulţumim să te rugăm, adăugă jupânul Colţ.

— Înţelegeţi… prieteni… fară îndoială… O asemenea propunere…

— Ei bine, strigă hangiul, de vreme ce şovăi, nu te mai rugăm…

te stârnim!

— Mă stârniţi?

— Da, doctore!

— Ionas, prea întinzi coarda, zise şi birăul. Pe Paţac nu-i nevoie să-l stârnim… Ştim că-i om de cuvânt… Şi va face întocmai cum a spus… fie şi numai pentru a îndatora satul şi toată regiunea.

— Cum, vorbiţi serios?… Vreţi să mă duc până la Castelul din Carpaţi? întrebă doctorul, a cărui faţă rotofeie se făcuse tare palidă.

— Nu poţi da îndărăt, spuse răspicat jupânul Colţ.

— Dar vă rog… dragii mei… vă rog… să chibzuim…

— Am chibzuit, răspunse Ionas.

— Fiţi drepţi… La ce mi-ar folosi să mă duc până acolo… şi peste ce aş da?… Peste câţiva oameni de treabă, care s-au adăpostit în cetăţuie… şi nu supără pe nimeni…

— Ei bine, i-o întoarse dascălul Homorod, dacă-s oameni de treabă n-ai a te teme de nimic din partea lor şi vei avea prilejul să le oferi serviciile dumitale.

— Dacă ar avea nevoie de ele, răspunse doctorul Paţac, dacă mi-ar trimite vorbă să vin, n-aş şovăi… credeţi-mă… să mă duc până la castel.

Dar n-o pornesc fără a fi poftit şi nu fac vizite de florile mărului…

— Vei fi plătit pentru osteneală, zise jupânul Colţ, ba chiar cu ora.

— Şi cine-mi va plăti…?

— Eu… noi… la preţul pe care-l hotărăşti! răspunseră cei mai mulţi dintre muşterii lui Ionas.

În ciuda repetatelor lui lăudăroşenii, doctorul era, vădit, cel puţin tot atât de fricos ca şi consătenii lui din Vereşti. Cu toate acestea, după ce făcuse pe liber-cugetătorul, după ce-şi bătuse joc de legendele ţinutului, nu ştia acum pe unde să scoată cămaşa, refuzând serviciul cerut. Dar nu-i venea la socoteală nici să se ducă până la Castelul din Carpaţi, chiar dacă i se plătea drumul. Se strădui, aşadar, să dovedească faptul că de pe urma vizitei nu va ieşi nimic bun, că satul se va face de râs trimiţându-l să cerceteze cetăţuia. Argumentele n-aveau putere.

— Haida-de, doctore, reluă dascălul Homorod, mi se pare că n-ai nimic de pierdut, de vreme ce nu crezi în duhuri…

— Nu… nu cred…

— Iar dacă nu duhurile se întorc la castel, înseamnă că nişte fiinţe omeneşti s-au oploşit acolo şi ai să faci cunoştinţă cu ele…

Raţionamentul dascălului nu era lipsit de logică: cu greu putea fi întors împotrivă-i.

— Foarte bine, Homorod, răspunse doctorul Paţac, dar s-ar putea să fiu reţinut în cetăţuie…

— Se cheamă că vei fi fost bine primit, i-o întoarse Ionas.

— Bineînţeles; totuşi, dacă lipsa mea se prelungeşte şi cineva ar avea nevoie de mine în sat…

— Ne simţim minunat cu toţii, răspunse jupânul Colţ, şi nu se mai află un singur bolnav la Vereşti de când cel din urmă pacient pe care-l aveai şi-a luat bilet pentru ceea lume.

— Vorbeşte limpede… Eşti hotărât să pleci? întrebă hangiul.

— Zău că nu! i-o trânti doctorul. Oh, nu de frică!… Ştiţi prea bine că nu cred în toate vrăjitoriile astea… Adevărul e că lucrul mi se pare fără rost şi, repet, caraghios… Numai pentru că o şuviţă de fum a ieşit din coşul donjonului… O şuviţă care, poate, nici nu-i de fum… Hotărât… nu!… Nu mă duc la Castelul din Carpaţi…

— Am să mă duc eu!

Nicu Deac se vârâse în vorbă, zvârlind cele cinci cuvinte.

— Tu… Nicule? strigă jupânul Colţ.

— Eu… dar numai dacă Paţac mă însoţeşte.

Laţul fu aruncat drept către doctor, care făcu o săritură pentru a se desprinde.

— Ce spui, pădurare? replică el. Eu… să te însoţesc?… Fireşte… ar fi o plimbare plăcută… aşa, în doi… dacă ar avea vreun rost… şi dacă ne-am putea încumeta… Ce dumnezeu, Nicule, ştii bine că nici potecă nu se mai află până la cetăţuie… Nici n-am putea ajunge…

— Am zis că mă duc la cetăţuie, răspunse Nicu Deac, şi dacă am zis, mă duc.

— Dar eu… eu n-am zis!… strigă doctorul, zbătându-se de parcă cineva l-ar fi apucat de guler.

— Ba da… ai zis!… i-o întoarse Ionas.

— Da!… Da!… răspunseră într-un glas cei de faţă.

Hărţuit de unii şi de alţii, fostul infirmier nu mai ştia cum să scape.

Of, cum se căia că se legase, cu atâta lipsă de prevedere, prin lăudăroşeniile lui! Nu şi-ar fi închipuit niciodată că puteau fi luate în serios, nici că se va pomeni în situaţia de a-şi pune pielea în joc… Acum nu mai avea posibilitatea să dea îndărăt fără a deveni calul de bătaie al glumeţilor din Vereşti, iar tot ţinutul Vulcanului ar fi râs de el fără milă. Se hotărî, aşadar, să privească lucrurile în faţă.

— Bine… dacă ţineţi neapărat, spuse el, am să-l însoţesc pe Nicu Deac, măcar că n-are rost!

— Aşa… doctore Paţac, aşa! strigară toţi băutorii de la Regele Matei.

— Şi când pornim, pădurare? întrebă doctorul Paţac luând un aer nepăsător, care-i ascundea prost frica.

— Mâine dimineaţă, răspunse Nicu Deac.

Aceste ultime cuvinte fură urmate de o tăcere prelungită. Ea vădea cât de adevărată era tulburarea jupânului Colţ şi a celorlalţi. Paharele fuseseră golite, cănile la fel, şi totuşi nimeni nu se ridica, nimeni nu se gândea să părăsească sala şi nici să se ducă spre casă, deşi se făcuse târziu. Aşa că Ionas socoti nimerit să mai aducă un rând de şnaps şi de ţuică…

Deodată, un glas se făcu limpede auzit în tăcerea generală, şi iată care fură cuvintele rostite încetişor:

— Nicolae Deac, nu te duce mâine la cetăţuie!… Nu te duce… c-o păţeşti.

Cine vorbise?… De unde venea glasul pe care nimeni nu-l cunoştea şi care părea să iasă dintr-o gură nevăzută?… Nu putea fi decât glasul unui strigoi, un glas supranatural, un glas de pe lumea cealaltă…

Spaima ajunse la culme. Oamenii nu cutezau să se privească, nu cutezau să scoată o vorbă…

Cel mai viteaz – Nicu Deac, bineînţeles – voi să ştie cum stăteau lucrurile. Era limpede că vorbele fuseseră rostite chiar în sală.

Şi pădurarul îndrăzni să se apropie întâi şi întâi de dulap, deschizându-l brusc…

Nimeni.

Se duse să cerceteze odăile ce dădeau spre sală…

Nimeni.

Împinse poarta hanului, ieşi afară, străbătu terasa până la uliţa mare a Vereştilor.

Nimeni.

Peste câteva clipe, jupânul Colţ, dascălul Homorod, doctorul Paţac, Nicu Deac, ciobanul Frig şi ceilalţi părăsiseră hanul lăsându-l pe Ionas, care se grăbi să-ntoarcă de două ori cheia în broască.

În noaptea aceea, ca şi cum ar fi fost ameninţaţi de o nălucire fantastică, vereştenii se baricadară zdravăn în casele lor…

Teroarea domnea peste sat.