V.

A doua zi, pe la nouă dimineaţa, Nicu Deac şi doctorul Paţac se pregăteau de plecare. Planul pădurarului era să urce prin pasul Vulcan, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către cetăţuia suspectă.

După fumul ieşind din donjon, după glasul auzit în sala Regelui Matei nimeni nu se va mai mira că întreaga populaţie părea înnebunită. Câţiva ţigani se şi apucaseră să spună că au să părăsească regiunea. În sânul tuturor familiilor nu se mai vorbea decât despre asta – şi încă în şoaptă. Mai spuneţi, dacă vă dă mâna, că dracul, Necuratul, nu era amestecat în fraza atât de ameninţătoare pentru tânărul pădurar.

Fuseseră acolo, în hanul lui Ionas, vreo cincisprezece inşi, şi dintre cei mai vrednici de crezare, care auziseră ciudatele cuvinte. Să zici că urechea îi înşelase, nu stătea în picioare. În privinţa asta, nici o îndoială;

Nicu Deac fusese prevenit pe nume că avea s-o păţească, dacă se încăpăţâna să cerceteze Castelul din Carpaţi.

Şi, cu toate acestea, tânărul pădurar se pregătea să părăsească Vereştii, ba încă fără a fi silit. Într-adevăr, oricât de bănos ar fi fost pentru jupânul Colţ să lămurească taina cetăţuii, oricât folos ar fi avut satul aflând ce se petrecuse acolo, se făcuseră demersuri stăruitoare pentru a obţine ca Nicu Deac să-şi ia vorba îndărăt. Plânsă, deznădăjduită, cu frumoşii ei ochi scăldaţi în lacrimi, Mioriţa îl rugase să nu se încăpăţâneze. Era primejdios şi înainte de avertismentul glasului necunoscut. Dar, după el, încercarea devenea nebunească.

Şi iată că, în ajunul nunţii, Nicu Deac ţinea să-şi pună viaţa în joc într-o asemenea încercare, iar logodnica i se târa la picioare, fără a izbuti să-l oprească.

Nici mustrările prietenilor, nici lacrimile Mioriţei nu-l clintiseră pe pădurar. Dealtminteri, nimeni nu se miră. I se cunoştea firea neîmblânzită, tenacitatea, hai să zicem încăpăţânarea. Spusese că va urca până la Castelul din Carpaţi şi nimic nu-l mai putea împiedica – nici măcar ameninţarea adresată direct. Da, se va duce până la cetăţuie, chiar de-ar fi să nu se mai întoarcă!

Când sosi ora plecării, Nicu Deac o strânse pentru ultima oară la piept pe Mioriţa, în vreme ce biata fată se închina cu trei degete, după un obicei care cinsteşte Sfânta Treime.

Şi doctorul Paţac?… Ei bine, somat să-l însoţească pe pădurar, doctorul Paţac încercase să scape, dar fără succes. Spusese tot ce putea spune!… Ridicase toate obiecţiile ce se puteau născoci!… Se adăpostise după porunca atât de limpede, atât de desluşit auzită de a nu merge la castel…

— Ameninţarea nu mă priveşte decât pe mine, se mulţumise să-i răspundă Nicu Deac.

— Şi dacă ţi se întâmplă ceva, pădurarule, răspunsese doctorul Paţac, crezi că eu am să scap teafăr?

— Teafăr sau nu, ai făgăduit să vii cu mine la castel şi ai să vii, de vreme ce mă duc!

Înţelegând că nimic nu-l va face să-şi calce cuvântul, în privinţa asta vereştenii dăduseră dreptate pădurarului. Era mai bine ca Nicu Deac să n-o pornească în aventură de unul singur. Aşa că, necăjit, simţind că nu mai putea da îndărăt, că ar fi însemnat să-şi compromită situaţia în sat, că s-ar fi făcut de ocară după atâtea lăudăroşenii adunate, doctorul se resemnă, cu sufletul plin de groază. Era dealtfel cât se poate de hotărât să folosească cea mai măruntă piedică răsărită în cale pentru a-şi sili tovarăşul să ia drumul îndărăt.

Nicu Deac şi doctorul Paţac plecară, aşadar, iar jupânul Colţ, dascălul Homorod, Frig şi Ionas îi petrecură până la cotul uliţei, unde se opriră.

De acolo jupânul Colţ îşi îndreptă pentru ultima dată luneta – care nu-l mai părăsea – în direcţia cetăţuii. Nici o şuviţă de fum nu se mai arăta pe hornul donjonului, şi i-ar fi fost lesne s-o vadă în zarea foarte limpede a acelei frumoase dimineţi de primăvară. Trebuia trasă încheierea că oaspeţii naturali sau supranaturali ai castelului îşi luaseră tălpăşiţa, văzând că pădurarul nu le ia în seamă ameninţările? Unii gândiră aşa, găsind astfel un temei hotărâtor pentru ca treaba să fie dusă până la capăt.

Îşi strânseră mâinile şi, trăgându-l pe doctor după el, Nicu Deac pieri pe după cotul trecătorii.

Tânărul pădurar era în ţinută de inspecţie, purta chipiul galonat, cu cozoroc mare, vesta şi cureaua în care avea înfipt cuţitul pus în teacă, nădragi largi, cizme potcovite, cartuşiera pe şale şi puşca pe umăr. Avea faima îndreptăţită a unui bun ţintaş şi cum, în lipsa nălucilor, puteau da peste haimanale din cele ce bat hotarul, sau, în lipsa haimanalelor, peste vreun urs răuvoitor, era cuminte să fie în măsură să se apere.

Cât despre doctor, socotise potrivit să se înarmeze cu un pistol vechi cu cremene, care din cinci'focuri nu trăgea trei. Mai purta şi o secure, pe care tovarăşul lui i-o dăduse pentru împrejurarea, probabilă, când ar fi fost nevoiţi să-şi deschidă cale prin hăţişurile dese ale Pleşei.

Purtând o pălărie ţărănească mare, încheiat la toţi nasturii mantiei lui groase, era încălţat cu cizme straşnic potcovite şi, totuşi, echipamentul acesta greu nu l-ar fi împiedicat s-o şteargă, de îndată ce i s-ar fi ivit prilejul.

Şi el şi Nicu Deac se îngrijiseră deopotrivă şi aveau în traistă merinde pentru a-şi putea prelungi, la nevoie, cercetarea.

După ce depăşiră cotul drumului, Nicu Deac şi doctorul Paţac merseră câteva sute de paşi de-a lungul Doinei, urcând pe malul ei stâng. Urmărind drumul ce apucă de-a curmezişul prăpăstiilor masivului, s-ar fi îndepărtat prea mult către apus. Ar fi fost mai nimerit să poată urma firul apei, ceea ce ar fi micşorat pe sfert distanţa, căci Doina izvorăşte dintre cutele dealului Gorgan. Dar, practicabil la început, malul plin de văgăuni şi înţesat de stânci înalte nu le-ar mai fi îngăduit apoi nici să se strecoare. Trebuiau s-o taie pieziş spre stânga, în ciuda riscului de a reveni în direcţia castelului după ce vor fi trecut de zona inferioară a pădurilor Pleşei.

Era, dealtminteri, singura parte prin care se putea ajunge la cetăţuie. Pe când mai era locuită de Radu Gorj, comunicarea dintre satul Vereşti, pasul Vulcan şi valea Jiului valah se făcea printr-o trecere îngustă, deschisă în direcţia asta. Dar, lăsată timp de douăzeci de ani pradă vegetaţiilor, astupată de hăţişul încâlcit al buruienilor, zadarnic ai mai ti căutat urma unei poteci sau cărărui.

Când să părăsească albia Doinei, străjuită de maluri înalte între care apa mugea, Nicu Deac se opri să se orienteze. De pe acum, castelul nu mai era vizibil. Putea fi văzut din nou doar de dincolo de perdeaua pădurilor aşezate în trepte pe povârnişurile joase ale muntelui, dispoziţie comună întregului sistem orografic al Carpaţilor. În lipsa reperelor, nu părea prea uşor să stabileşti direcţia. Nu putea fi hotărâtă decât după soare, ale cărui raze atingeau atunci crestele îndepărtate, către sud-est.

— Vezi bine, pădurare, zise doctorul, vezi bine!… Nu-i nici măcar drum… sau mai degrabă nu mai e!

— Va fi, răspunse Nicu Deac.

— Uşor de zis, Nicule…

— Şi greu de făcut, Paţac.

— Atunci, tot hotărât?…

Pădurarul se mulţumi să răspundă printr-un semn de încuviinţare şi o luă printre copaci.

Doctorul simţi în clipa aceea o straşnică dorinţă de a face cale întoarsă; dar însoţitorul lui, care privise îndărăt, îi aruncă o căutătură atât de hotărâtă, încât fricosul nu socoti nimerit să rămână în urmă.

Doctorul Paţac mai avea o speranţă: că Nicu Deac nu va întârzia să se rătăcească în labirintul acestor păduri, pe care nu le cercetase niciodată în interes de serviciu. Dar nu ţinea seamă de minunata agerime, de instinctul profesional, de aptitudinea „animală”, ca să zic aşa, care îngăduie orientarea după cele mai neînsemnate indicii – ramuri întinse în cutare sau cutare direcţie, denivelarea solului, culoarea scoarţei, nuanţa diferită a muşchiului, după cum e expus vânturilor de sud sau de nord. Nicu Deac îşi cunoştea prea bine meseria, o exercita cu o prea mare pătrundere pentru a se putea pierde, chiar şi în locuri pe care nu le cunoştea. În ţara lui Cooper ar fi fost demnul rival al unui Ciorap-de-Piele34 sau Chingachgook35.

Şi totuşi, străbaterea zonei împădurite avea să ridice greutăţi adevărate. Ulmi, fagi, câţiva dintre arţarii numiţi „falşi platani”, stejari mândri ocupau primele planuri până la etajul mestecenilor, al pinilor şi brazilor masaţi pe culmile superioare, la stânga trecătorii.

Minunaţi copaci, cu puternicele lor trunchiuri, cu ramurile încălzite de seva proaspătă, cu frunzişul des, împletindu-se unul cu celălalt pentru a alcătui o boltă de verdeaţă pe care razele soarelui nu izbuteau s-o străpungă.

Cu toate acestea, aplecându-te pe sub crengile joase, ai fi putut trece cu destulă uşurinţă. Dar câte piedici la faţa pământului şi de ce muncă era nevoie pentru a-l desţeleni, pentru a-l descoperi sub urzici şi mărăcini, pentru a te feri de miile de ace cu care ei te înţeapă la cea mai uşoară atingere! Nicu Deac nu era omul căruia să-i pese de atâta lucru şi, dacă putea înainta în pădure, nu-şi mai bătea capul cu câteva zgârieturi. În asemenea condiţii, ce-i drept, nu se putea merge decât foarte încet – împrejurare supărătoare, pentru că Nicu Deac şi doctorul Paţac aveau interesul să ajungă la cetăţuie în cursul după-amiezii.

Ar mai fi rămas destulă lumină pentru a o putea cerceta, ceea ce le-ar fi îngăduit să se întoarcă la Vereşti înainte de căderea nopţii.

De aceea, cu securea în mână, pădurarul se muncea să-şi deschidă drum prin mărăcinişul bogat, înţesat de baionete vegetale, sub care piciorul dădea peste un teren inegal, gloduros, plin de cocoaşele rădăcinilor şi buturugilor de care se împiedica atunci când nu se afunda în stratul umed de frunze uscate, nemăturate niciodată de vânt.

Miriade de păstăi explodau, slobozind boabe fulminante spre marea spaimă a doctorului, care tresărea la pocniturile astea, privind în dreapta şi în stânga, întorcându-se îngrozit când un vrej i se agăţa de vestă, ca o gheară ce-ar fi vrut să-l ţină în loc. Nu, bietul om nu era liniştit! Dar acum nu s-ar mai fi încumetat să se întoarcă de unul singur şi se străduia să nu se lase distanţat de neînduplecatul lui tovarăş.

Uneori se iveau în pădure luminişuri capricioase. Năvălea în ele o ploaie de lumină. Perechi de berze negre, stârnite în singurătatea lor, zburau de pe ramurile înalte şi se depărtau vâslind din aripL Străbaterea unor asemenea luminişuri făcea mersul şi mai istovitor. Într-adevăr, de parcă toporul unui tăietor de lemne le-ar fi dat lovitura mortală, în ele se îngrămădiseră, ca beţişoarele unui joc pentru uriaşi, copacii doborâţi de furtună sau căzuţi de bătrâneţe. Zăceau acolo trunchiuri imense, măcinate de putregai şi pe care nici o sculă n-avea să le prefacă vreodată în buşteni, pe care nici o căruţă nu urma să le care până la albia Jiului valah. În faţa unor astfel de piedici greu de trecut, uneori cu neputinţă de ocolit, Nicu Deac şi tovarăşul lui aveau mult de furcă. Dacă tânărul pădurar, agil, suplu şi viguros, izbutea să se descurce, doctorul Paţac, cu picioarele lui scurte, cu pântecul revărsat, gâtuit, cu răsuflarea tăiată, nu putea evita căderile care cereau să i se dea o mână de ajutor.

— Ai să vezi, Nicule, că am să sfârşesc prin a-mi rupe ceva! repeta el.

— Te dregi tu.

— Hai, pădurare, fii om de înţeles… Nu se cade să te înverşunezi când nu se mai poate!

Aiurea! Nicu Deac o şi luase înainte şi, nedobândind nimic, doctorul zorea să-l ajungă din urmă.

Oare direcţia în care o apucaseră era potrivită pentru a-i scoate în faţa cetăţuii? Cam greu să-şi dea seama. Totuşi, cum solul nu înceta să urce, însemna că suiau către marginea pădurii, pe care o atinseră la trei după-amiază.

De aici înainte şi până la dealul Gorgan se întindea perdeaua copacilor verzi, tot mai rari pe măsură ce costişa masivului câştiga în înălţime.

În locul acela Doina se ivea din nou printre stânci, fie că o apuca spre nord-vest, fie că Nicu Deac se abătuse către albia ei. Faptul îi dădu tânărului pădurar siguranţa că o luase pe drumul cel bun, de vreme ce pârâul părea să izvorască din măruntaiele dealului Gorgan.

Nicu Deac nu putu să-i refuze doctorului o oră de popas pe malul torentului. Dealtminteri, stomacul îşi cerea dreptul, la fel de poruncitor ca picioarele. Desagii erau bine umpluţi, plosca doctorului şi cea a lui Nicu Deac pline de rachiu. Pe deasupra, o apă curată şi proaspătă, limpezită de pietrele de prund, curgea la câţiva paşi. Ce-şi puteau dori mai mult? Se cheltuiseră din plin, trebuiau să pună cheltuiala la loc.

De când plecaseră, doctorul nu avusese răgazul să stea de vorbă cu Nicu Deac, care i-o lua mereu înainte. Dar se răzbună îndată ce se aşezară amândoi pe malul Doinei. Dacă unul era puţin vorbăreţ, celălalt pălăvrăgea bucuros. Nu se va mira deci nimeni că întrebările erau bogate şi răspunsurile tare scurte.

— Să stăm niţel de vorbă, pădurare, şi să vorbim temeinic, zise doctorul.

— Te ascult, răspunse Nicu Deac.

— Cred că dacă ne-am oprit aici, am făcut-o ca să prindem puteri…

— Nimic mai adevărat.

— Înainte de a ne întoarce la Vereşti…

— Nu… înainte de a ne îndrepta spre cetăţuie.

— Ascultă, Nicule, mergem de şase ceasuri şi abia dacă ne aflăm la mijlocul drumului.

— Ceea ce dovedeşte că n-avem vreme de pierdut.

— Dar va fi noapte neagră când vom ajunge în faţa castelului, şi cum îmi închipui, pădurare, că n-ai să fii atât de nebun încât să-ţi încerci norocul fără a vedea limpede, va trebui să aşteptăm dimineaţa…

— O s-o aşteptăm.

— Aşadar, nu vrei să te laşi de gândul ăsta nechibzuit…?

— Nu.

— Cum! Iată-ne istoviţi, având nevoie de o masă bună într-o încăpere bună şi de un pat bun într-o odaie bună, iar tu te gândeşti să-ţi petreci noaptea sub cerul liber…?

— Da, dacă cine ştie ce ne împiedică să sărim zidul castelului.

— Şi dacă nu dai peste nici o piedică…?

— O să dormim în încăperile donjonului.

— În încăperile donjonului! strigă doctorul Paţac. Îţi închipui, pădurare, că am să mă învoiesc să rămân o noapte întreagă în cetăţuia asta blestemată…

— De bună seamă, doar dacă nu-ţi place să rămâi mai degrabă singur, afară.

— Singur, pădurare!… Nu ne-am înţeles aşa, iar dacă-i vorba să ne despărţim, apoi mai curând o facem aici şi mă întorc în sat!

— Dacă-i vorba pe cum ne-am înţeles, doctore Paţac, trebuie să mă urmezi oriunde m-aş duce…

— Ziua, da!… Noaptea, nu!

— Ei bine, eşti slobod să pleci, dar încearcă să nu te rătăceşti în codru.

Să se rătăcească, tocmai de asta se temea doctorul. Părăsit de capul lui, fară obişnuinţa nesfârşitelor ocoluri prin inima pădurilor de pe Pleşa, nu se simţea în stare să regăsească drumul spre Vereşti. Dealtfel, nu-i prea făcea plăcere să se afle singur la vremea nopţii – şi pe o noapte tare întunecoasă, poate, să coboare povârnişurile trecătorii cu veşnicul risc de a se prăbuşi în fundul unei văgăuni. Chiar de-ar fi să nu se caţăre pe zid după apusul soarelui şi dacă pădurarul s-ar încăpăţâna, tot era mai bine să-l urmeze până la poalele zidului. Dar doctorul ţinu să facă un ultim efort pentru a-şi opri tovarăşul.

— Ştii bine, dragă Nicule, adăugă el, că nu m-aş învoi în ruptul capului să mă despart de tine… De vreme ce stărui să te duci la castel, n-am să te las să te duci de unul singur.

— Bine zis, doctore Paţac, şi cred c-ar trebui să te opreşti aici.

— Nu… încă un cuvânt, Nicule. Dacă e noapte atunci când ajungem, făgăduieşte-mi să nu încerci să pătrunzi în cetăţuie…

— Tot ce-ţi făgăduiesc, doctore, e să fac pe dracu-n patru pentru a pătrunde înăuntru; şi să nu dau cu un pas îndărăt până ce nu desluşesc ce se petrece acolo.

— Ce se petrece, pădurare! strigă doctorul Paţac, ridicând din umeri.

Păi ce-i fi vrând să se petreacă?

— Habar n-am, dar, cum m-am hotărât să aflu, am să aflu…

— Mai întâi ar trebui să poţi ajunge la castelul ăsta afurisit! replică doctorul, care ajunsese la capătul argumentelor. Când colo, dacă mă iau după greutăţile pe care le-am întâmpinat până acum şi după timpul pe care ni l-a luat străbaterea pădurilor de pe Pleşa, ziua va avea vreme să se sfârşească înainte de a ajunge să-l vedem…

— Nu cred, răspunse Nicu Deac. Pe creştetul muntelui brădetul e mai puţin încurcat decât sunt codrii ăştia de ulmi, de arţari şi de fagi.

— Dar urcuşul va fi anevoios!

— Ce-are a face, dacă nu-i cu neputinţă.

— Dar am auzit că în preajma dealului Gorgan poţi da peste urşi!

— Eu am puşca şi tu pistolul tocmai ca să te aperi, doctore.

— Dar, dacă se lasă noaptea, ne putem rătăci în întuneric!

— Nu, că avem o călăuză, care, nădăjduiesc, nu ne va mai părăsi.

— O călăuză? strigă doctorul.

Şi se ridică deodată pentru a azvârli în jur o căutătură neliniştită.

— Da, răspunse Nicu Deac, şi călăuza asta e puhoiul Doinei. Va fi de ajuns să urcăm pe malul lui drept pentru a atinge chiar creştetul dealului, de unde izvorăşte. Cred, prin urmare, că dacă o pornim la drum fără întârziere, suntem în mai puţin de două ceasuri la porţile cetăţuii.

— În două ceasuri, de n-or fi cumva şase!

— Hai, eşti gata…?

— De pe acum, Nicule, de pe acum?… Dar am poposit abia de câteva clipe!

— Câteva clipe care fac o jumătate de ceas, pe muche… Pentru cea din urmă oară, eşti gata?

— Gata… când îmi atârnă picioarele ca nişte poveri de plumb…

Ştii bine că n-am gleznele tale de pădurar, Nicule Deac!… Mi-s umflate picioarele şi-i o cruzime să mă sileşti să te urmez…

— La urma urmei, mă plictiseşti, Paţac! îţi dau voie să mă părăseşti! Drum bun!

Şi Nicu Deac se ridică.

— Pentru numele lui Dumnezeu, pădurare, strigă doctorul Paţac, ascultă-mă!

— Să-ţi ascult prostiile!

— Uite, dacă tot s-a făcut târziu, de ce n-am rămâne aici, de ce nu ne-am aşeza tabăra la adăpostul copacilor?… Am pleca mâine în zori şi am avea toată dimineaţa pentru a atinge dealul.

— Doctore, răspunse Nicu Deac, îţi mai spun o dată că am de gând să-mi petrec noaptea în cetăţuie.

— Nu! strigă doctorul. Nu… n-ai s-o faci, Nicule!… Lasă că te împiedic eu…

— Tu?

— Am să mă agăţ de tine… Am să te târăsc!… Am să te bat, la nevoie…

Sărmanul Paţac nu mai ştia ce spune.

Cât despre Nicu Deac, nici nu se învrednici să-i răspundă şi, trecându-şi cureaua puştii peste umăr, păşi către malul Doinei.

— Aşteaptă… aşteaptă! strigă jalnic doctorul. Ce om afurisit…!

Numai o clipă… Mi-au înţepenit picioarele… încheieturile nu mi se mai mişcă…

Ele nu pregetară totuşi să se mişte, deoarece ex-infirmierul trebui să dea din picioarele lui scurte pentru a-l ajunge pe pădurar, care nici nu întoarse capul.

Era patru. Atingând creasta Pleşei, care n-avea să întârzie să le intercepteze, razele soarelui luminau în şuvoi pieziş ramurile de sus ale brazilor. Nicu Deac avea pricini cum nu se poate mai întemeiate să se grăbească, pădurea întunecându-se, la amurg, în câteva clipe.

Ciudată şi stranie înfăţişare au pădurile în care se adună rusticele esenţe ale Alpilor! în locul copacilor încovoiaţi, strâmbi, crispaţi, se înalţă din loc în loc trunchiuri drepte, golaşe până la cincizeci-şaizeci de paşi de la rădăcină, trunchiuri fără noduri, care-şi întind, ca o boltă, verdeaţa persistentă. Au puţine buruieni sau ierburi încâlcite la poale. Rădăcini lungi, târându-se la suprafaţă ca nişte şerpi înţepeniţi de frig. Pământul e căptuşit cu un muşchi gălbui şi scurt, însăilat cu crenguţe uscate şi semănat cu conuri ce pocnesc sub tălpi. Un taluz abrupt şi brăzdat de roci cristaline, ale căror ace ascuţite pătrund prin pielea cea mai groasă. Aşa că trecerea pe un sfert de milă prin mijlocul brădetului a fost cumplită. Pentru a urca blocurile era nevoie de o mlădiere a mijlocului, de o vigoare a gleznelor şi o siguranţă a membrelor pe care doctorul Paţac nu le mai avea. Să fi fost singur, Nicu Deac n-ar fi făcut decât un ceas, şi risipi trei cu stângăcia tovarăşului său, oprindu-se să-l aştepte sau ajutându-l să se caţăre pe câte o stâncă prea înaltă pentru picioarele lui scurte. Acum doctorul era stăpânit de o singură spaimă, spaima cumplită de a rămâne singur în mijlocul acelui pustiu mohorât.

Cu toate acestea, dacă suitul pe costişă era tot mai anevoios, pe marea ridicătură a Pleşei copacii începeau să se rărească. Nu mai alcătuiau decât crânguri izolate, de dimensiuni modeste. Între ele se zăreau liniile munţilor, desenaţi pe planul al doilea şi ale căror contururi mai spărgeau negurile serii.

Micşorat până la dimensiunea unui simplu pârâu, puhoiul Doinei, pe care pădurarul nu încetase a-l urmări până atunci, trebuia să izvorască de pe aproape. Încununat de zidăria cetăţuii, dealul Gorgan se rotunjea la câteva sute de picioare deasupra ultimelor cute ale terenului.

Nicu Deac atinse, în sfârşit, culmea dealului, după o ultimă încercare ce-l reduse pe doctor la starea de masă inertă. Sărmanul n-ar mai fi avut puterea să se târască nici douăzeci de paşi şi căzu ca un bou prăbuşit sub măciuca măcelarului.

Nicu Deac abia dacă simţea oboseala urcuşului anevoios. În picioare, nemişcat, mânca din ochi Castelul din Carpaţi, de care nu se mai apropiase niciodată.

În faţa privirii lui se desfăşura incinta crenelată, apărată de un şanţ adânc, a cărui singură podişcă era ridicată şi lipită de poarta înconjurată de un brâu de piatră.

În jurul incintei, pe suprafaţa dealului Gorgan, totul era părăsit şi tăcut.

O rămăşiţă a zilei îngăduia cuprinderea întregii cetăţui, care se estompa nedesluşit în umbrele serii. Nimeni nu se arăta deasupra parapetului, nimeni pe platforma superioară a donjonului, nici pe terasa circulară a primului etaj. Nici o şuviţă de fum nu se învălătucea în jurul ciudatei morişti de vânt, roasă de o seculară rugină.

— Ei bine, pădurare, întrebă doctorul Paţac, ai să mărturiseşti că nu-i cu putinţă să treci şanţul noaptea, să cobori podişca, să deschizi poarta?

Nicu Deac nu răspunse. Îşi dădea seama că era nevoit să poposească în faţa zidurilor castelului. În plină beznă, cum ar fi putut coborî în fundul şanţului, ridicându-se apoi pe celălalt mal, pentru a pătrunde înăuntru? Fireşte, cel mai înţelept lucru era să aştepte zorii, spre a se mişca în plină lumină.

Aşa şi hotărâră, spre necazul pădurarului, dar spre deplina mulţumire a doctorului.