IX.

Neamul banilor craioveni, unul dintre cele mai vechi şi mai vestite din România, a jucat un rol de frunte încă înainte ca ţara să-şi fi dobândit neatârnarea, către începutul secolului al XVI-lea. Amestecat în toate peripeţiile politice alcătuind cronica acestor provincii, numele lui s-a înscris glorios în istorie.

Acum, mai puţin favorizată decât faimosul fag al Castelului din Carpaţi, căruia îi mai rămăseseră trei ramuri, viţa de la Slatina era redusă la una singură, ramura Teleacilor din Craiova, al cărei ultim vlăstar era tânărul boier sosit în satul Vereşti.

În copilărie Frâncu nu părăsise niciodată castelul strămoşesc, unde locuiau banul şi băneasa Teleac. Descendenţii familiei se bucurau de multă preţuire şi-şi cheltuiau cu mărinimie averea. Ducând viaţa largă şi uşoară a boierimii de ţară, abia dacă-şi părăseau o dată pe an moşia de lângă Craiova, atunci când treburile îi chemau în târgul cu acelaşi nume, deşi el nu se afla decât la câteva mile depărtare.

Acest fel de viaţă avu în chip firesc o înrâurire asupra educaţiei singurului lor fecior, iar Frâncu trebui să poarte multă vreme semnele mediului în care îşi petrecuse tinereţea. Nu-l avu drept dascăl decât pe un bătrân preot italian, care nu-l putu învăţa decât ceea ce ştia el însuşi, şi care nu prea ştia mare lucru. De aceea, copilul, ajuns flăcău, nu dobândise decât tare puţine cunoştinţe despre ştiinţa, artele şi literatura contemporană. Ocupaţiile obişnuite ale tânărului ban fură vânătoarea pătimaşă, goana de zi şi de noapte prin păduri şi pe şesuri, urmărirea cerbilor şi a mistreţilor, înfruntarea fiarelor de munte cu cuţitul şi, fiind foarte îndrăzneţ şi hotărât, tânărul săvârşi în asemenea aspre încercări adevărate fapte de vitejie.

Băneasa Teleac muri când feciorul ei avea abia cincisprezece ani, şi încă nu împlinise douăzeci şi unu când banul pieri într-un accident de vânătoare.

Durerea tânărului Frâncu fu nemărginită. Aşa cum îşi plânsese mama, îşi plânse tatăl. Şi unul şi celălalt îi fuseseră răpiţi în câţiva ani. Toată duioşia, toate avânturile drăgăstoase ale inimii lui se concentraseră până atunci în iubirea filială, ce poate îndestula nevoile primei vârste şi ale adolescenţei. Dar atunci când dragostea asta îi lipsi, cum nu avusese niciodată prieteni şi cum preceptorul îi murise, se pomeni singur pe lume.

Tânărul ban mai rămase trei ani în castelul de lângă Craiova, din care nu voia să iasă. Trăia acolo, fără a încerca să-şi creeze vreo relaţie.

Abia dacă, silit de unele treburi, s-a dus o dată sau de două ori la Bucureşti. Nu erau, dealtfel, decât scurte absenţe, pentru că se grăbea să se întoarcă la moşie.

Un asemenea trai nu putea totuşi dura şi Frâncu sfârşi prin a simţi nevoia lărgirii orizontului limitat de munţii româneşti, nevoia de a-şi lua zborul pe deasupra lor.

Tânărul ban avea vreo douăzeci şi trei de ani când se hotărî să călătorească.^ Averea îi îngăduia cu prisosinţă să-şi împlinească noile dorinţe. Într-o bună zi lăsă castelul de lângă Craiova pe seama bătrânilor lui slujitori şi părăsi ţara valahă. Îl lua cu el pe Roşca, fost ostaş aflat de zece ani în slujba Teleacilor, tovarăşul tuturor expediţiilor lui de vânătoare. Era un bărbat viteaz şi hotărât, devotat trup şi suflet stăpânului său.

Tânărul ban avea de gând să viziteze Europa, poposind pentru câteva luni în capitalele şi oraşele de seamă de pe continent. Socotea, nu fără îndreptăţire, că educaţia lui, abia începută în castelul de lângă Craiova, se putea desăvârşi cu ajutorul învăţămintelor unei călătorii, căreia îi pregătise planul cu grijă.

Frâncu Teleac dori să viziteze mai întâi Italia, că vorbea destul de curgător limba italiană pe care o învăţase de la bătrânul preot. Vraja acestui pământ, atât de bogat în amintiri şi către care se simţea atras cu deosebire, fu atât de puternică, încât rămase acolo timp de patru ani.

Nu părăsi Veneţia decât pentru Florenţa, Roma pentru Neapole, reîntorcându-se întruna la aceste centre artistice din care nu se putea smulge.

Urma să vadă mai târziu Franţa, Germania, Spania, Rusia, Anglia, le va studia cu mai mult folos – i se părea – atunci când vârsta îi va mai fi copt gândurile. Dimpotrivă, avea nevoie de întreaga înflăcărare a tinereţii pentru a gusta farmecul marilor cetăţi italiene.

Frâncu Teleac avea douăzeci şi şapte de ani când sosi pentru ultima dată la Neapole. Credea că n-are să rămână acolo decât câteva zile, înainte de a porni către Sicilia.

Dorea să-şi încheie călătoria prin cercetarea vechei Trinacria41, apoi urma să se înapoieze la castelul de lângă Craiova, pentru a se odihni timp de un an.

O împrejurare neprevăzută avea să-i schimbe nu doar gândurile, ci să-i pecetluiască şi viaţa, cârmindu-i mersul.

Dacă tânărul ban nu putea dobândi cunoştinţe ştiinţifice în cei câţiva ani petrecuţi în Italia, simţământul frumuseţii, în schimb, i se dezvăluise ca unui orb lumina. Cu mintea larg deschisă către minunile artei se entuziasma în faţa capodoperelor picturii atunci când vizita muzeele din Neapole, Veneţia, Roma şi Florenţa. În acelaşi timp, teatrele îi făcuseră cunoscute operele lirice ale epocii şi se pasionase pentru interpretările marilor artişti.

În vremea ultimului său popas la Neapole – şi în anume împrejurări ce vor fi povestite – un simţământ de o natură mai intimă, de o pătrundere mai intensă puse stăpânire pe inima lui.

Se afla pe atunci la teatrul San Carlo o vestită cântăreaţă a cărei voce limpede, tehnică desăvârşită, al cărei joc făceau admiraţia feluriţilor dilettanti. Stilla nu căutase niciodată până atunci aplauzele străinilor şi nu cânta decât muzica italiană, care-şi redobândise primul loc în arta componistică. Teatrul Carignan din Torino, Scala din Milano, Fenice din Veneţia, teatrul Alfieri din Florenţa, teatrul Apollo din Roma şi San-Carlo din Neapole şi-o împărţeau, iar triumfurile nu-i lăsau păreri de rău pentru faptul că nu apăruse încă pe celelalte scene ate Europei.

În vârstă de douăzeci şi cinci de ani, Stilla era pe atunci o femeie de o frumuseţe fără seamăn, cu lungile ei plete aurii, ochii negri şi adânci în care se aprindeau scântei, puritatea trăsăturilor, carnaţia fierbinte şi trupul pe care nici dalta unui Praxiteles42: nu l-ar fi mlădiat mai armonios. Şi femeia aceasta era o artistă sublimă, o altă Malibran43 despre care Musset ar fi putut spune de asemenea:

Şi cântecele tale duceau spre cer durerea!

Dar glasul pe care cel mai iubit dintre poeţi l-a slăvit în stanţele-i nemuritoare: al inimii glas ce-n inimă pătrunde, glasul acesta era al Stillei, în toată măreţia lui de nespus.

Marea artistă, care reproducea cu o asemenea desăvârşire accentele duioşiei şi cele mai puternice mişcări sufleteşti, nu le simţise totuşi niciodată efectele, pe câte se spunea, în propria ei inimă. Nu iubise niciodată, niciodată ochii ei nu răspunseseră miilor de priviri care o învăluiau pe scenă.

De cum o văzu pentru întâia dată pe Stilla, Frâncu simţi irezistibila pornire a primei iubiri. De aceea, renunţând la proiectul de a părăsi Italia după vizitarea Siciliei, hotărî să rămână la Neapole până la sfârşitul stagiunii. De parcă un fir nevăzut pe care n-ar fi avut puterea să-l rupă l-ar fi legat de cântăreaţă, asista la toate reprezentaţiile ei pe care entuziasmul publicului le prefăcea în adevărate triumfuri. De mai multe ori, neînstare să-şi înfrâneze patima, încercase să se apropie de ea; dar uşa Stillei rămase fără milă închisă, pentru el ca şi pentru atâţia dintre fanaticii ei admiratori.

Se înţelege că tânărul ban ajunse curând omul cel mai de plâns. Negândindu-se decât la Stilla, netrăind decât pentru a o vedea şi auzi, neîncercând să lege cunoştinţe în lumea către care numele şi averea îl chemau, sănătatea nu întârzie să-i fie greu încercată de neîntrerupta tensiune în care inima şi mintea i se aflau. Şi gândiţi-vă ce-ar fi pătimit dacă ar fi avut un rival. Dar, ştia asta, nimeni nu-i putea da de bănuit – nici măcar un anume personaj destul de ciudat, căruia peripeţiile acestei povestiri cer să-i zugrăvim trăsăturile şi firea.

Era un bărbat de cincizeci spre cincizeci şi cinci de ani, cel puţin aşa se spunea în vremea ultimei călătorii a lui Frâncu Teleac la Neapole.

Puţin vorbăreţ, părea să se ţină în afara convenţiilor sociale acceptate de clasele suspuse. Nu se ştia nimic despre neamul, starea şi trecutul lui. Putea fi întâlnit astăzi la Roma, mâine la Florenţa şi, trebuie spus, după cum Stilla se afla la Florenţa sau Roma. De fapt, nu i se cunoştea decât o pasiune: aceea de a asculta primadona de mare renume, care ocupa pe atunci primul loc în arta cântului.

Dacă, din ziua când o văzuse pe scena teatrului din Neapole, Frâncu Teleac nu mai trăia decât pentru Stilla, acest excentric dileâtante nu trăia de şase ani decât pentru a o asculta, şi s-ar fi zis că viaţa lui avea tot atâta nevoie de glasul cântăreţei ca şi de aerul pe care-l respira. Nu încercase niciodată s-o întâlnească altminteri decât pe scenă, nu i se înfăţişase niciodată şi nici nu-i scrisese. Dar ori de câte ori Stilla urma să cânte, indiferent în care teatru din Italia, un bărbat de statură înaltă, înfăşurat într-o lungă mantie întunecată, cu capul acoperit de o pălărie mare, care-i ascundea faţa, era văzut trecând pe dinaintea controlorului. Bărbatul se grăbea să ia loc în fundul unei loji zăbrelite, reţinută din vreme. Nemişcat şi tăcut, rămânea închis acolo pe toată durata reprezentaţiei. Apoi, pleca pe furiş de îndată ce Stilla îşi încheia aria finală, iar nici un alt cântăreţ, nici o altă cântăreaţă nu l-ar fi putut reţine; nici nu i-ar fi auzit.

Cine era nelipsitul spectator? Zadarnic încercase Stilla să afle. De aceea, având o fire lesne de impresionat, sfârşise prin a se înspăimânta de prezenţa ciudatului bărbat – o spaimă fără rost, dar, până-n cele din urmă, adevărată. Deşi nu-l putea zări în fundul lojii, căreia nu-i cobora niciodată zăbrelele, îl ştia acolo, simţea aţintind-o privirea poruncitoare ce o tulbura în asemenea măsură, încât nici nu mai auzea aplauzele cu care publicul îi întâmpina intrarea în scenă.

Am spus că acest personaj nu i se înfăţişase Stillei niciodată. Dar, dacă nu încercase s-o cunoască – vom stărui îndeosebi asupra acestui punct – tot ce-i putea aminti artista constituia obiectul grijilor lui statornice. Avea astfel cel mai frumos dintre portretele pe care marele pictor Michel Gregorio îl făcuse cântăreţei, pătimaşă, vibrantă, sublimă într-unui din cele mai frumoase roluri, iar portretul, dobândit cu preţul greutăţii lui în aur, făcea cât dăduse pentru el admiratorul.

Dacă acest original era întotdeauna singur atunci când venea să-şi ia în primire loja la reprezentaţiile Stillei, dacă nu ieşea din casă decât pentru a se duce la teatru, nu trebuie să socotim că trăia într-o singurătate deplină. Nu, un tovarăş nu mai puţin neobişnuit decât el – îi împărtăşea traiul.

Individul se numea Orfanik. Ce vârstă avea, de unde venea, unde se născuse? La aceste trei întrebări nimeni n-ar fi putut răspunde. Dacă te luai după el – că stătea bucuros de vorbă – era unul dintre savanţii nerecunoscuţi, al căror geniu n-a izbutit să iasă la lumină şi care au început să urască lumea. Se bănuia, nu fără îndreptăţire, că trebuia să fie vreun pârlit de inventator, pe care punga bogatului dilettante îl susţinea cu dărnicie.

Orfanik era de statură mijlocie, slab, plăpând, jigărit, cu una dintre acele feţe palide cărora li se spunea, în limba veche, „chipuri sfoiegite”. Semn particular, purta o cârpă neagră pe ochiul drept, pierdut în vreo experienţă de fizică sau chimie, şi, pe nas, o pereche de ochelari a căror singură lentilă groasă, de miop, îi ajuta ochiul stâng, aprins de o privire verzuie. În timpul plimbărilor sale singuratice gesticula, ca şi cum ar fi vorbit cu o fiinţă nevăzută care-l asculta, fără a-i răspunde vreodată.

Cei doi, ciudatul meloman şi nu mai puţin ciudatul Orfanik, erau binecunoscuţi, cei puţin atât cât puteau fi, în oraşele din Italia, unde stagiunea teatrală îi chema cu regularitate. Aveau privilegiul de a stârni curiozitatea generală şi, măcar că admiratorul Stillei îi alungase întotdeauna pe reporteri, cu indiscretele lor interviuri, se sfârşise prin a i se cunoaşte numele şi naţionalitatea. Era de obârşie românească şi, atunci când Frâncu Teleac întrebă cum îl cheamă, i se răspunse:

— Boierul Radu Gorj.

Aşa stăteau lucrurile pe vremea când tânărul ban tocmai sosea la Neapole. Teatrul San-Carlo era plin de două luni şi succesul Stillei sporea seară de seară. Niciodată nu se arătase atât de minunată în diversele roluri ale repertoriului ei, niciodată nu trezise ovaţii mai pline de entuziasm.

La fiecare dintre reprezentaţii, în vreme ce Frâncu îşi ocupa fotoliul de orchestră, boierul Gorj, ascuns în fundul lojii, se topea în cântecul ales, se pătrundea de glasul tulburător, fără de care părea că nu mai poate trăi.

Atunci se răspândi la Neapole un zvon, zvon în care publicul refuza să creadă, dar care sfârşi prin a alarma lumea feluriţilor dilettanti. Se spunea că, odată stagiunea încheiată, Stilla urma să renunţe la teatru.

Cum? în deplinătatea talentului, în toată plenitudinea frumuseţii, la apogeul carierei ei artistice, era cu putinţă să se gândească la retragere?

Oricât ar fi fost de necrezut, era adevărat şi, fără să bănuiască, boierul Gorj era, într-o măsură, pricina acestei hotărâri.

Spectatorul cu aere misterioase, mereu prezent, deşi invizibil îndărătul zăbrelelor lojii, sfârşise prin a-i pricinui Stillei o emoţie nervoasă şi persistentă, de care nu se mai putea apăra. De îndată ce intra în scenă, se simţea impresionată în asemenea măsură, încât tulburarea, foarte vizibilă pentru public, îi zdruncinase puţin câte puţin sănătatea.

Ştia că pentru a scăpa de prezenţa boierului Gorj n-ar fi fost de ajuns să părăsească Neapole, să fugă la Roma, la Veneţia sau în oricare alt oraş al peninsulei. N-ar fi izbutit să scape de el nici dacă ar fi părăsit Italia pentru Germania, Rusia sau Franţa. Ar fi urmărit-o oriunde s-ar fi dus să cânte şi, pentru a se elibera de această apăsătoare neplăcere, singurul mijloc era să părăsească teatrul.

Iar, cu două luni în urmă, înainte ca zvonul retragerii ei să se fi răspândit, Frâncu Teleac se hotărî să întreprindă pe lângă cântăreaţă un demers ale cărui urmări aveau să pricinuiască, din nefericire, o iremediabilă catastrofă. Liber, stăpân pe o mare avere, izbutise să fie primit de Stilla şi-i propusese să devină băneasa Teleac.

Stilla cunoştea de mult simţămintele pe care le inspira tânărului ban. Îşi spusese că era un nobil, căruia oricare femeie, fie şi din lumea mare, ar fi fost fericită să-i încredinţeze propria ei fericire. De aceea, în starea de spirit în care se afla atunci când acesta îi oferi numele său.

Îl primi pe Frâncu Teleac cu o simpatie pe care nu încercă s-o ascundă. Cu o încredere deplină în simţămintele ei şi fără să regrete că era nevoită să-şi întrerupă cariera, primi să devină soţia banului Teleac.

Ştirea era, aşadar, adevărată. Stilla n-avea să mai apară pe nici o scenă de îndată ce stagiunea teatrului San-Carlo se va fi încheiat.

Căsătoria, cumva bănuită, fu dată atunci drept sigură. E lesne de înţeles că vestea avu un efect nemaipomenit, nu numai în lumea artistică, dar chiar în lumea mare a Italiei. După ce nimeni nu voise să creadă în realizarea proiectului, trebuiră să se dea bătuţi cu toţii. Gelozii şi uri se stârniră atunci împotriva tânărului ban care o răpea artei, succeselor şi idolatriei nenumăraţilor dilettanti pe cea mai mare cântăreaţă a epocii. Urmară ameninţări personale la adresa lui Frâncu Teleac, ameninţări cu care tânărul nu-şi bătu capul nici o clipă.

Dar, dacă publicul reacţionă astfel, e uşor de închipuit ce trebui să simtă Radu Gorj la gândul că Stilla urma să-i fie răpită, că pierdea odată cu ea tot ce-l mai lega de viaţă. Se zvoni că încercase s-o sfârşească punându-şi capăt zilelor. Sigur e că, din ziua aceea, Orfanik nu mai fu văzut gonind pe străzile din Neapole. Nemaipărăsindu-l pe boierul Radu, se închise chiar de câteva ori cu el în loja de la San-Carlo, pe care boierul o ocupa la fiecare reprezentaţie, fapt ce nu i se mai întâmplase, deoarece, ca atâţia alţi savanţi, era cu totul refractar la farmecul muzicii.

În vremea asta zilele treceau, emoţia nu se potolea şi avea să atingă culmea în seara când Stilla trebuia să-şi facă cea din urmă apariţie în teatru. Urma să-şi ia rămas bun de la public în minunatul rol al Angelicăi din Orlando, capodopera maestrului Arconati.

San-Carlo fu în seara aceea de zece ori prea neîncăpător pentru spectatorii care se înghesuiau la intrări şi dintre care cei mai mulţi trebuiră să rămână pe dinafară. Erau temeri că banul Teleac putea fi victima unor manifestaţii ostile, dacă nu atâta vreme cât Stilla se va afla în scenă, măcar atunci când cortina se va lăsa la sfârşitul celui de al cincilea act al operei.

Boierul Gorj luase loc în lojă şi Orfanik se afla, şi de astă dată, alături de el.

Stilla păru mai mişcată decât oricând. Se linişti totuşi şi, dăruindu-se inspiraţiei, cântă cu o desăvârşire, cu un incomparabil talent, ce nu poate fi spus în cuvinte. Entuziasmul de nedescris pe care-l trezi în mijlocul spectatorilor se ridică până la delir.

În timpul reprezentaţiei, tânărul ban rămăsese în culise, nerăbdător, aţâţat, înfrigurat, fără a se putea stăpâni, blestemând lungimea scenelor, supărându-se pe întârzierile pricinuite de aplauze şi bisuri. Ah, cum ardea de nerăbdare s-o smulgă din teatru pe cea care avea să devină băneasa Teleac, pentru a o duce departe, tare departe, atât de departe că nu va mai fi decât a lui, a lui singur!

Sosi şi scena dramatică în care eroina din Orlando moare. Minunata muzică a lui Arconati n-a părut nicicând mai pătrunzătoare, nicicând Stilla n-a interpretat-o cu accente mai pătimaşe. Parcă tot sufletul îi picura de pe buze… Şi s-ar fi zis cu toate acestea că, sfâşiat când şi când, glasul care n-avea să mai fie auzit urma să se sfarme.

În clipa aceea zăbrelele de la loja baronului Gorj se lăsară. Se ivi un cap ciudat, cu plete începând a încărunţi, cu ochi de foc; faţa extatică era înspăimântător de palidă, iar din culise Frâncu o văzu în plină lumină, ceea ce nu i se mai întâmplase.

Stilla se lăsa târâtă de toată înflăcărarea avântatei strette a cântecului final… Tocmai repetase fraza plină de un simţământ sublim:

Innamorata, mio cuore tremante, Voglio morire…44

Când se opreşte deodată…

Chipul boierului Gorj o înspăimântă… O teamă inexplicabilă o paralizează… îşi duce repede mâna la gură şi mâna i se înroşeşte de sânge… Se clatină… cade…

Mişcat, înnebunit, în culmea neliniştii, publicul s-a ridicat…

Un strigăt porneşte din loja boierului Gorj…

Frâncu s-a năpustit pe scenă, o ia pe Stilla în braţe, o ridică… O priveşte… O cheamă…

— Moartă!… Moartă… strigă el, moartă…!

Stilla a murit… O arteră i-a plesnit în inimă… Cântul i s-a stins odată cu ultimul suspin!

Tânărul ban fu dus la hotel într-o asemenea stare, încât existau temeri că-şi putea pierde judecata. Nu putu asista la funeraliile Stillei, celebrate în mijlocul unei mari mulţimi a populaţiei napolitane.

La cimitirul Campo Santo Nuovo, unde cântăreaţa a fost înmormântată, nu se poate citi, pe marmura albă. decât numele: STILLA.

În seara înmormântării, un bărbat sosi la Campo Santo Nuovo.

Acolo, cu ochii rătăciţi, cu capul plecat şi buzele strânse de parcă ar fi fost încă de pe atunci pecetluite de moarte, privi multă vreme locul unde Stilla fusese îngropată. Părea că ascultă, ca şi cum glasul marii artiste avea să ţâşnească pentru o ultimă oară din mormânt…

Era Radu Gorj.

În aceeaşi noapte, însoţit de Orfanik, boierul Gorj părăsi Neapole şi, de la plecarea lui, nimeni n-ar mai fi putut spune ce i se întâmplase.

Dar o scrisoare sosi a doua zi pe adresa tânărului ban. Scrisoarea nu cuprindea decât aceste cuvinte, de un laconism ameninţător:

Tu ai ucis-o!… Vai ţie, bane Teleac!

Radu Gorj.