VIII.
Asemenea evenimente nu puteau avea darul de a potoli spaimele vereştenilor. Acum nu mai încăpea îndoială, „gura de umbră”, cum ar spune poetul40, nu-i pusese pe muşteriii Regelui Matei să asculte ameninţări zadarnice. Lovit în chip inexplicabil, Nicu Deac fusese pedepsit pentru îndrăzneala şi lipsa lui de supunere. Nu era oare un avertisment pentru toţi cei îndemnaţi să-i urmeze pilda? Oprelişte hotărâtă de a pătrunde în Castelul din Carpaţi, iată încheierea ce se cuvenea trasă de pe urma nefericitei încercări. Cel ce ar lua-o de la capăt şi-ar pune viaţa în joc. De bună seamă că, dacă ar fi izbutit să treacă de zid, pădurarul nu s-ar mai fi arătat niciodată în sat.
Reiese din toate acestea că groaza era mai deplină ca oricând la Vereşti, chiar la Vulcan, ba şi în întreaga vale a celor două Jiuri. Se vorbea, nici mai mult, nici mai puţin, decât de părăsirea regiunii; câteva sălaşe de ţigani se şi porniseră, mai degrabă decât să rămână în vecinătatea cetăţii. Acum, când slujea drept adăpost unor făpturi supranaturale şi răufăcătoare, depăşea tot ce firea omenească putea îndura. Nu mai rămânea decât mutarea într-o altă regiune a comitatului, dacă ocârmuirea maghiară nu se hotăra să nimicească un asemenea cuib de neatins. Dar Castelul din Carpaţi putea fi oare nimicit numai cu mijloacele aflate la îndemâna oamenilor?
În prima săptămână a lunii iunie nu se aventură nimeni dincolo de sat, nici măcar pentru a lucra ogoarele. O lovitură de sapă nu putea pricinui ivirea vreunei fantome îngropate în fundul pământului?…
Croind o brazdă, fierul plugului n-ar fi făcut să zboare niscai cete de stafii sau de strigoi?… Acolo unde s-ar semăna grâu n-avea să încolţească vreo sămânţă diavolească?
— Aşa se va întâmpla! spunea cu încredinţare ciobanul Frig.
Şi, în ce-l privea, se păzea să-şi mai ducă oile în lunca Jiului.
Astfel, satul era terorizat. Munca câmpului fusese părăsită. Toată lumea rămânea acasă, cu uşile şi ferestrele închise. Jupânul Colţ nu ştia ce să înceapă pentru a redeştepta, printre cei pe care-i cârmuia, o încredere care-i lipsea, dealtminteri, chiar lui. Hotărât lucru, singura cale era de a se duce la Cluj, pentru a cere intervenţia autorităţilor.
Şi fumul se mai ivea oare în vârful hornului de pe donjon?… Da, luneta îngădui să fie văzut de mai multe ori, printre aburii ce se târau la suprafaţa dealului Gorgan.
Iar norii nu luau noaptea o culoare roşcată, asemănătoare răsfrângerii unui incendiu?… Ba da, şi-ai fi zis că vălătuci aprinşi se învârtesc deasupra castelului.
Şi urletele, care-l înspăimântaseră până-ntr-atât pe doctorul Paţac, răsunau cumva peste codrii Pleşei, spre şroaza celor din Vereşti…?
Da, sau cel puţin, în ciuda depărtării, vinturile de sud-vest purtau prin văzduh bubuituri cumplite, pe care ecourile trecătorii le înmulţeau.
Mai mult, dacă te-ai fi luat după oamenii ăştia înnebuniţi, ai fi zis că pământul era zguduit de zvâcnete subterane, de parcă un vechi crater s-ar fi redeschis în lanţul Carpaţilor. Poate că era o bună parte de exagerare în tot ce vereştenii credeau că văd, aud şi simt. Cum, necum, să mărturisim că fapte reale, pipăibile avuseseră loc şi că viaţa nu mai era cu putinţă într-un ţinut atât de ameninţător.
E de la sine înţeles că hanul Regele Matei era tot pustiu. Un spital pe timp de molimă n-ar fi fost mai părăsit. Nimeni nu cuteza să-i calce pragul şi Ionas se întreba dacă nu va fi nevoit să-şi înceteze negoţul din lipsă de muşterii, când sosirea a doi călători schimbă starea lucrurilor.
În seara zilei de 9 iunie, către ora opt, clanţa porţii fu mişcată de afară, dar, zăvorită pe dinăuntru, poarta nu se deschise.
Ionas, care şi intrase în mansarda lui, se grăbi să coboare. La nădejdea de a se pomeni faţă-n faţă cu un muşteriu se adăuga teama ca oaspetele să nu fie vreun strigoi fioros, căruia n-ar fi ştiut cum să-i refuze mai repede cina şi culcuşul.
Fără a deschide, Ionas începu, aşadar, să parlamenteze cu băgare de seamă, prin uşă.
— Cine-i acolo? întrebă el.
— Doi călători.
— Vii?
— Foarte vii.
— Sunteţi siguri?
— Cât se poate de vii, hangiule, dar care nu vor întârzia să moară de foame, dacă vei avea cruzimea să-i laşi afară.
Ionas se hotărî să desfacă zăvoarele şi doi bărbaţi trecură pragul sălii.
Abia intraţi, prima lor grijă fu să ceară fiecare câte o odaie, având de gând să rămână douăzeci şi patru de ceasuri la Vereşti.
La lumina lămpii Ionas îi cercetă cu luare-aminte pe noii-veniţi şi se încredinţă că avea de-a face cu nişte făpturi omeneşti. Ce noroc pe Regele Matei!
Cel mai tânăr dintre călători părea să aibă vreo treizeci şi doi de ani. Statura înaltă, faţa nobilă şi frumoasă, ochii negri, părul castaniu închis, barba castanie potrivită cu eleganţă, înfăţişarea puţin tristă, dar mândră, toate trădau un boier, iar un hangiu atât de bun observator ca Ionas nu se putea înşela.
Dealtfel, când întrebă sub ce nume trebuia să-i înscrie pe cei doi călători:
— Banul Frâncu Teleac, răspunse tânărul, şi ordonanţa sa, Roşca.
De unde…?
— Din Craiova.
Craiova e unul din cele mai de seamă târguri ale României, care se mărgineşte cu provinciile transilvănene, la sudul lanţului carpatic.
Frâncu Teleac era deci de obârşie românească, fapt de care Ionas îşi dăduse seama de la prima vedere.
Cât despre Roşca, bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, voinic, cu mustaţa stufoasă, părul des şi aspru, avea o înfăţişare tare milităroasă. Purta chiar raniţa ostăşească, ţinută pe umeri cu ajutorul unor curele, şi avea în mână o valiză destul de uşoară.
Era tot bagajul tânărului ban, care călătorea ca un excursionist, cel mai ades pe jos. Treaba asta se vedea după hainele lui, după mantaua atârnată pe umeri, căciula îmblănită, bluza strânsă la mijloc cu o curea de care atârna teaca de piele a cuţitului valah şi ghetrele acoperind pantofii mari, cu talpa groasă.
Călătorii nu erau alţii decât cei pe care ciobanul Frig îi întâlnise cu vreo zece zile în urmă, pe drumul trecătorii, pe când se îndreptau spre Retezat. După ce vizitaseră ţinutul până la Mureş şi urcaseră pe munte, veneau să se odihnească puţin la Vereşti, pentru a sui apoi pe valea celor două Jiuri.
— Ai odăi libere? întrebă Frâncu Teleac.
— Două… trei… patru… câte ar pofti măria ta, răspunse Ionas.
— Două ne-or ajunge, spuse Roşca; numai să fie una lângă alta.
— Astea vă sunt pe plac? urmă Ionas, deschizând două uşi la capătul marii săli.
— Foarte bine, răspunse Frâncu Teleac.
După cum se vede, Ionas n-avea a se teme de noii lui oaspeţi. Nu erau făpturi supranaturale, duhuri împrumutând înfăţişare omenească. Nu! Boierul arăta ca unul dintre oamenii de seamă pe care un hangiu se simte întotdeauna cinstit să-i primească. Iată o împrejurare fericită, care avea să refacă vadul Regelui Matei.
— La ce depărtare ne aflăm de Cluj? întrebă tânărul ban.
— La vreo cincizeci de mile, luând drumul ce trece prin Petroşeni şi Alba Iulia, răspunse Ionas.
— E un drum obositor?
— Tare obositor când mergi pe jos şi, dacă mi-e îngăduit să-i atrag măriei tale luarea-aminte, s-ar părea că ai nevoie de câteva zile de odihnă.
— Putem cina? întrebă Frâncu Teleac, retezând scurt îndemnurile hangiului.
— O jumătate de ceas răbdare şi voi avea cinstea de a înfăţişa măriei tale o masă vrednică de…
— Nişte pâine, vin, ouă şi friptură rece ne vor ajunge în seara asta.
— Am să vi le aduc.
— Cât de curând.
— Îndată.
Şi Ionas se pregătea să se ducă la bucătărie, când o întrebare îl opri locului.
— Nu prea pare să fie multă lume la han?… spuse Frâncu Teleac.
— Într-adevăr… acum nu e nimeni, măria ta.
— Păi nu e ora când cei din partea locului vin să bea şi să-şi fumeze luleaua?
— A trecut ora… măria ta… că la Vereşti oamenii se culcă odată cu găinile.
Nici în ruptul capului n-ar fi vrut să spună de ce Regele Matei nu adăpostea nici un muşteriu.
— Satul vostru nu numără patru-cinci sute de locuitori?
— Cam aşa, măria ta.
— Şi, totuşi, n-am văzut picior de om, pe când coboram uliţa mare.
— Să vedeţi… azi… e sâmbătă… şi-n ajun de duminică…
Frâncu Teleac nu stărui, din fericire pentru Ionas, care nu mai ştia ce să răspundă. Pentru nimic în lume nu s-ar fi învoit să destăinuie cum stăteau lucrurile. Străinii n-aveau să afle decât prea devreme totul şi cine ştie dacă nu se vor zori să părăsească un sat, pe bună dreptate, suspect!
„Numai de n-ar începe glasul să pălăvrăgească, atunci când or sta la cină!” îşi zicea Ionas, pregătind masa în mijlocul sălii.
Peste câteva clipe, cina foarte simplă, pe care tânărul ban o poruncise, era cuviincios servită pe o faţă de masă albă. Frâncu Teleac se aşeză, iar Roşca luă loc în faţa lui, aşa cum obişnuiau în timpul călătoriilor. Amândoi mâncară cu mare poftă; apoi, isprăvind cina. se retrase fiecare în odaia lui.
Cum tânărul ban şi Roşca nu schimbaseră nici zece cuvinte în vremea mesei, Ionas nu se putuse amesteca în vorbă, spre marele lui necaz. Dealtminteri, Frâncu Teleac nu prea părea vorbăreţ. Cât despre Roşca, după ce îl cercetase, hangiul înţelesese că nu va putea scoate de la el nimic cu privire la familia stăpânului său.
Ionas fusese deci nevoit să se mulţumească să le ureze oaspeţilor noapte bună. Dar, înainte de a sui la mansardă, cuprinse sala cea mare cu privirea, ciulindu-şi cu nelinişte urechea la cele mai slabe zgomote dinăuntru şi de afară şi repetând întruna: „Numai glasul ăla păcătos să nu-i scoale din somn!”
Noaptea se scurse în linişte.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, se răspândi ştirea că doi călători trăseseră la Regele Matei şi mulţi locuitori se adunară în faţa hanului.
Tare obosiţi de pe urma excursiei din ajun, Frâncu Teleac şi Roşca mai dormeau. Nu prea era de aşteptat să se scoale înainte de ora şapte sau opt.
Din pricina asta, nerăbdarea era mare în rândurile curioşilor, care nu s-ar fi încumetat totuşi să pătrundă în sală câtă vreme călătorii n-ar fi ieşit din odăile lor.
Amândoi se iviră, în cele din urmă, când bătea de opt.
Nu li se întâmplase nimic îău. Putură fi văzuţi umblând încolo şi încoace prin han. Apoi se aşezară pentru micul dejun. Toate acestea erau liniştitoare.
Dealtfel, pe pragul porţii, Ionas zâmbea binevoitor, îndemnându-şi vechii muşterii să-i reînnoiască încrederea. De vreme ce călătorul care cinstea hanul La Regele Matei era un boier – un boier român, mă rog frumos, şi încă dintr-una din cele mai vechi familii româneşti – de ce oare te mai puteai teme într-o atât de nobilă tovărăşie?
Pe scurt, socotind că era de datoria lui să dea exemplul, jupânul Colţ îndrăzni să facă act de prezenţă.
Birăul intră cu oarecare şovăială, către ora nouă. Fu urmat aproape îndată de dascălul Homorod, de trei sau patru muşterii obişnuiţi şi de ciobanul Frig, Cât despre doctorul Paţac, fusese cu neputinţă să-l hotărască să-i însoţească.
— Să mai pun piciorul la Ionas? răspunsese. Nici în ruptul capului, chiar de mi-ar plăti vizita cu zece florini!
Se cuvine acum să atragem atenţia asupra unui fapt nelipsit de oarecare însemnătate: dacă se învoise să revină la Regele Matei, jupânul Colţ n-o lacuse numai pentru a-şi satisface curiozitatea şi nici din dorinţa de a se pune în legătură cu banul Frâncu Teleac. Nu! Interesul intra în bună măsură în hotărârea luată.
Într-adevăr, în calitate de călător, tânărul ban era silit să plătească o taxă de trecere pentru ostaşul lui şi pentru el însuşi. Şi, n-aţi uitat, poate, taxele acestea intrau în buzunarul slujbaşului din Vereşti.
Birăul se înfăţişă, aşadar, pentru a-şi cere dreptul în termeni cuviincioşi, iar Frâncu Teleac, deşi întrucâtva mirat, se grăbi să-l mulţumească.
Îi pofti chiar pe jupânul Colţ şi pe dascălul Homorod să se aşeze pentru o clipă la masa lui. Neputând refuza poftirea făcută în chip politicos, cei doi primiră.
Ionas se grăbi să servească felurite licori, cele mai bune pe care le avea în pivniţă. Câţiva vereşteni îi cerură să aducă atunci câte un rând, spunând că fac cinste. Erau, aşadar, temeiuri pentru a socoti că, o clipă împrăştiată, vechea clientelă nu va întârzia să ia din nou drumul Regelui Matei.
După ce plăti taxa de călătorie, Frâncu Teleac dori să afle dacă venitul era mulţumitor,
— Nu chiar pe cât am vrea, măria ta, răspunse jupânul Colţ.
— Oare străinii nu calcă decât arareori prin partea asta a Transilvaniei?
— Rareori, într-adevăr, răspunse birăul şi, cu toate astea, ţinutul se cade a fi cercetat.
— E şi părerea mea, spuse tânărul ban. Cât am văzut din el mi s-a părut vrednic de a atrage atenţia călătorilor. Din vârful Retezatului am admirat mult văile Jiului, târguşoarele pe care le descoperi către răsărit şi amfiteatrul muntos ce închide, în depărtare, masivul Carpaţilor.
— E tare frumos, boierule, tare frumos, răspunse dascălul Homorod, şi, pentru a vă întregi plimbarea, vă îndemnăm să urcaţi pe Parâng.
— Mă tem că n-am avea vreme, răspunse Frâncu Teleac.
— O zi ar fi de ajuns.
— Fără îndoială, dar mă duc la Alba Iulia şi vreau să plec mâine dimineaţă.
— Cum, măria sa are de gând să ne părăsească atât de grabnic?
spuse Ionas, luând cea mai binevoitoare înfăţişare de care era în stare.;
Nu s-ar fi supărat dacă cei doi oaspeţi şi-ar fi prelungit popasul la Regele Matei.
— Trebuie, răspunse banul Frâncu Teleac. Dealtfel, la ce mi-ar folosi să rămân la Vereşti…?
— Credeţi-mă, un vizitator are de ce zăbovi în satul nostru! îi atrase jupânul Colţ luarea-aminte.
— Şi totuşi pare puţin cercetat, răspunse tânărul ban, de bună seamă pentru că împrejurimile lui nu oferă nimic deosebit…
— Într-adevăr, nimic deosebit… spuse birăul, gândindu-se la cetăţuie.
— Nu… nimic deosebit… repetă dascălul.
— He!… He!… făcu ciobanul Frig, căruia exclamaţia îi scăpă fără să vrea.
Ce priviri îi zvârliră jupânul Colţ şi ceilalţi, mai cu seamă hangiul!
Ce zor avea să împărtăşească unui străin tainele regiunii? A-i dezvălui cele ce se petreceau pe dealul Gorgan, a-i atrage atenţia asupra Castelului din Carpaţi nu însemna a vrea să-l înspăimânţi, trezindu-i dorinţa de a părăsi satul? Şi, pe viitor, cine ar mai fi pătruns în Transilvania prin pasul Vulcan?
Zău aşa, ciobanul nu vădea mai multă deşteptăciune decât ultima dintre oile lui!
— Ci taci odată, neghiobule, tacă-ţi fleanca! îi spuse cu jumătate de gură jupânul Colţ.
Cu toate acestea, cum curiozitatea tânărului ban fusese trezită, i se adresă direct lui Frig, întrebând ce rost aveau „he, he”-urile lui pline de înţeles.
Ciobanul nu era omul care să dea îndărăt şi, de fapt, socotea poate că Frâncu Teleac era în stare să dea un sfat bun, de pe urma căruia tot satul ar fi fost în câştig.
— Am zis! he!… he!… boierule, răspunse el, şi nu-mi iau vorba îndărăt.
— Să se afle prin împrejurimile Vereştilor ceva vrednic de văzut?
Întrebă din nou tânărul ban,
— Ceva vrednic de văzut… îngăimă jupânul Colţ.
— Nu!… Nu!… strigară cei de faţă.
Şi se şi îngrozeau la gândul că o nouă încercare de a pătrunde în cetăţuie va atrage cu siguranţă noi nenorociri.
Frâncu privi, nu fără oarecare mirare, spre oamenii de treabă ale căror feţe vădeau spaima în chip felurit, dar foarte sugestiv.
— Despre ce-i vorba?… întrebă el.
— Despre ce-i vorba, stăpâne? răspunse Roşca. Ei bine, se pare că despre Castelul din Carpaţi.
— Castelul din Carpaţi…?
— Da… e numele pe care ciobanul mi l-a spus la ureche.
Şi, grăind astfel, Roşca arătă către Frig, care-şi clătina capul fără a îndrăzni să privească spre birău.
O spărtură se ivise acum în zidul apărând viaţa particulară a satului superstiţios, iar printr-însa nu întârzie să treacă întreaga poveste.
Jupânul Colţ, care se resemnase, ţinu chiar el să-i înfăţişeze tânărului ban cum stăteau lucrurile şi-i povesti tot ce privea Castelul din Carpaţi.
E de la sine înţeles că Frâncu Teleac nu-şi putu ascunde mirarea şi simţămintele pe care povestirea i le stârai. Măcar că, asemenea tinerilor de seama lui, ce trăiau în castelele lor de prin coclaurii câmpiilor valahe, nu se prea simţea la largul lui pe tărâmul ştiinţei, era un om cu judecată sănătoasă. Aşa că nu prea credea în năluci şi-şi cam bătea joc de legende. O cetăţuie bântuită de duhuri era parcă anume făcută ca să-i stârnească neîncrederea. După părerea lui, în toate câte i le spusese jupânul Colţ nu se afla nimic uimitor, ci numai nişte fapte mai mult sau mai puţin dovedite, cărora cei din Vereşti le atribuiau o origine supranaturală. Fumul de pe donjon şi clopotul tras din toate puterile puteau fi explicate foarte simplu. Cât priveşte fulgerele şi urletele pornite din incintă, nu erau decât efectul unei halucinaţii.
Frâncu Teleac nu se sfii s-o spună şi să glumească, spre marea indignare a ascultătorilor.
— Dar, măria ta, îi atrase jupânul Colţ luarea-aminte, mai e ceva…
— Încă ceva?
— Da! în Castelul din Carpaţi nu se poate pătrunde.
— Zău…?
— De dragul satului, pădurarul şi doctorul nostru au vrut să-i treacă zidurile, acum câteva zile, şi cât pe ce să plătească scump încercarea.
— Ce li s-a întâmplat?… întrebă cu destulă ironie Frâncu Teleac.
Jupânul Colţ povesti în amănunt păţaniile lui Nicu Deac şi ale doctorului Paţac.
— Aşadar, zise tânărul ban, atunci când doctorul a vrut să iasă din şanţ, picioarele i-au fost atât de zdravăn ţinute la pământ că n-a mai putut face un pas…?
— Nici un pas înainte, nici un pas înapoi! adăugă dascălul Homorod.
— I s-o mai fi părut şi doctorului, răspunse Frâncu Teleac, şi-i călca frica pe urme… pornind din călcâie.
— Fie, măria ta, adăugă jupânul Colţ. Dar cum să lămurim înfricoşătoarea zguduitură pe care a simţit-o Nicu Deac atunci când a pus mâna pe ferecătura podiştii…?
— S-o fi lovit zdravăn…
— Ba chiar atât de zdravăn, adăugă birăul, că din ziua aceea zace la pat…
— Nădăjduiesc că nu-i în primejdie de moarte? se grăbi să întrebe tânărul ban.
— Nu… din fericire…
Adevărul e că se pomenise de un fapt material, un fapt de netăgăduit, şi jupânul Colţ aştepta explicaţia pe care avea să i-o dea Frâncu Teleac.
Iată ce răspunse acesta, foarte desluşit:
— În tot ce am auzit nu se află nimic, repet, care să nu fie tare simplu. Ceea ce nu mi se pare îndoielnic e că, în prezent, Castelul din Carpaţi e ocupat. De către cine?… Nu ştiu. Oricum, nu-i vorba de duhuri, ci de oameni care au interesul să se ascundă, odată ce-au găsit adăpost acolo… nişte răufăcători, fără doar şi poate…
— Răufăcători?… strigă jupânul Colţ.
— Aşa s-ar părea. Şi cum nu vor să fie alungaţi, au ţinut să se creadă că cetăţuia e bântuită de făpturi supranaturale.
— Cum, măria ta, răspunse dascălul Homorod, crezi…?
— Cred că ţinutul vostru e tare superstiţios, că oaspeţii castelului o ştiu şi c-au vrut să preîntâmpine în felul ăsta vizitele nepoftite.
Era verosimil ca lucrurile să se fi petrecut astfel; dar să nu ne mirăm că nimeni la Vereşti nu s-a învoit să primească o asemenea explicaţie.
Tânărul ban îşi dădu seama că n-a convins defel un auditoriu care nu voia să se lase convins. De aceea se mulţumi să adauge:
— De vreme ce nu vreţi să-mi daţi dreptate, dragii mei, urmaţi să credeţi despre Castelul din Carpaţi tot ce doriţi.
— Credem ce-am văzut, măria ta, răspunse jupânul Colţ.
— Şi ce este, adăugă dascălul.
— Fie, dar zău îmi pare rău că n-am la îndemână douăzeci şi patru de ceasuri, că Roşca şi cu mine ne-am fi dus să vizităm vestita voastră cetăţuie şi vă încredinţez că am fi aflat curând cum stau lucrurile…
— Să vizitaţi cetăţuia!… strigă jupânul Colţ.
— Fără şovăire, şi nici dracul gol nu ne-ar fi împiedicat să-i trecem zidul.
Ascultându-l pe Frâncu Teleac vorbind atât de răspicat, de batjocoritor chiar, toţi fură cuprinşi de o altă teamă. O purtare atât de necuviincioasă cu duhurile castelului nu putea oare atrage vreo năpastă asupra satului?… Oare duhurile nu auzeau tot ce se spunea în hanul Regelui Matei?… Oare glasul n-avea să răsune pentru a doua oară?
Şi, cu acest prilej, jupânul Colţ îi împărtăşi tânărului ban împrejurările în care, spunându-i-se pe nume, pădurarul fusese ameninţat cu o pedeapsă cumplită dacă i-ar fi dat prin minte să descopere tainele cetăţuii.
Frâncu Teleac se mulţumi să dea din umeri; apoi se ridică, zicând că nici un glas nu putuse fi auzit în sală, aşa cum cu toţii pretindeau.
Toate astea, spuse el, nu existau decât în închipuirea unor muşterii prea încrezători şi cam prea iubitori de şnapsul Regelui Matei.
La vorbele astea câţiva se îndreptară către poartă, nepreaavând chef să mai zăbovească într-un loc unde tânărul sceptic îndrăznea să susţină asemenea lucruri.
Frâncu Teleac îi opri printr-un semn.
— Hotărât, prieteni, văd că satul Vereşti se află sub stăpânirea fricii.
— Şi nu fără pricini, măria ta, răspunse jupânul Colţ.
— Ei bine, am un mijloc pentru a pune capăt drăcoveniilor care se petrec, după părerea voastră, în Castelul din Carpaţi. Poimâine voi fi la Alba Iulia şi, dacă vreţi, am să înştiinţez autorităţile. Au să vă trimită o căprărie de jandarmi sau de agenţi de poliţie şi vă asigur că voinicii ăştia au să intre în cetăţuie, fie pentru a-i smulge dintr-însa pe glumeţii care-şi bat joc de buna voastră credinţă, fie pentru a-i aresta pe răufăcătorii care, mai ştii, pun la cale vreo lovitură.
Nimic mai potrivit decât această propunere, şi totuşi fruntaşilor din Vereşti nu le fu pe plac. Dacă te luai după ei, nici jandarmii, nici poliţia, ba nici chiar armata nu le-ar fi venit de hac făpturilor supranaturale, în stare să se apere cu mijloace supranaturale.
— Dar, fiindcă veni vorba, adăugă atunci tânărul ban, încă nu mi-aţi spus al cui e, sau al cui a fost Castelul din Carpaţi.
— Al unui neam vechi de prin părţile noastre, neamul boierilor Gorj, răspunse jupânul Colţ.
— Neamul Gorjenilor?… strigă Frâncu Teleac.
— Chiar el!
— Neamul din care se trăgea boierul Radu…?
— Da, măria ta.
— Şi mai ştiţi ceva despre el?
— Nu. Îs ani şi ani de când boierul Gorj nu s-a mai ivit la castel.
Frâncu Teleac pălise şi repeta în neştire, cu glasul schimbat:
— Radu Gorj!
