X.

Aşa se petrecuse jalnica întâmplare. Timp de o lună viaţa lui Frâncu Teleac fu în primejdie. Nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe Roşca. Când febra atinsese punctul culminant, un singur nume îi întredeschidea buzele, gata să lase să le scape ultima suflare: numele Stillei.

Tânărul ban scăpă de la moarte. Ajutat de tinereţe şi natură, Frâncu fu salvat datorită priceperii medicilor şi necurmatelor îngrijiri ale lui Roşca. Mintea îi ieşi nevătămată din cumplita zguduire. Dar când îşi regăsi amintirile, când îşi aduse aminte de tragica scenă finală din Orlando, în timpul căreia sufletul artistei se sfărâmase:

— Stilla!… Stilla mea! strigă, iar mâinile i se întindeau ca pentru a aplauda încă.

De îndată ce stăpânul lui putu să părăsească patul, Roşca îi smulse încuviinţarea de a fugi din cetatea blestemată, de a se lăsa dus în castelul de lângă Craiova. Totuşi, înainte de a pleca din Neapole, tânărul ban voi să se reculeagă pe mormântul moartei, luându-şi astfel pentru totdeauna rămas bun de la ea.

Roşca îl însoţi la Campo Santo Nuovo. Frâncu se zvârli peste pământul neîndurător, se chinui să-l sape cu unghiile, pentru a se îngropa într-însul… Roşca izbuti să-l târască departe de mormântul în care-i zăcea fericirea.

Câteva zile mai târziu, întors la Craiova, în inima ţării valahe, Frâncu Teleac revăzu vechea moşie a familiei sale. Trăi vreme de cinci ani într-o singurătate deplină, în castelul din care nu voia să iasă. Nici timpul, nici depărtarea nu-i alinaseră durerea. Ar fi trebuit, să uite, şi nici nu putea fi vorba despre aşa ceva. Vie ca-n prima zi, amintirea Stillei făcea una cu viaţa lui. Sunt răni ce nu se închid decât la moarte.

În vremea când începe această poveste, tânărul ban îşi părăsise totuşi, de câteva săptămâni, castelul. La cât de îndelungi şi stăruitoare rugăminţi trebuise să recurgă Roşca pentru a-şi hotărî stăpânul să rupă cu singurătatea în care se stingea!

Că Frâncu nu izbutea să se consoleze, fie; dar trebuia neapărat să încerce să-şi aline durerea.

Întocmiseră planul unei călătorii, urmând să viziteze mai întâi provinciile transilvănene. Mai apoi, nădăjduia Roşca, tânărul ban se va învoi să reia, de-a lungul Europei, călătoria întreruptă de tristele întâmplări de la Neapole.

Frâncu Teleac plecase, aşadar, de astă dată ca excursionist, şi doar pentru scurtă vreme. Roşca şi cu el străbătuseră câmpiile valahe până la masivul impunător al Carpaţilor; pătrunseseră în cheile pasului Vulcan; apoi, după ascensiunea Retezatului şi o excursie prin valea Mureşului, veniseră să se odihnească în satul Vereşti, la hanul Regele Matei.

Se ştie care era acolo starea de spirit în clipa când sosi Frâncu Teleac şi cum a fost pus la curent cu faptele de neînţeles, cărora cetăţuia le slujea drept cadru. Şi se ştie şi cum tocmai aflase că boierul Radu Gorj stăpânea castelul.

Efectul numelui asupra tânărului ban fusese prea vizibil pentru ca jupânul Colţ şi ceilalţi fruntaşi să nu-l fi luat în seamă. Aşa că, odată cu toate poveştile sale prosteşti, Roşca îl dădu dracului din toată inima pe jupânul Colţ, care-l rostise în împrejurări atât de nefericite. De ce-l adusese nenorocul pe Frâncu Teleac tocmai în satul Vereşti, în vecinătatea Castelului din Carpaţi!

Tânărul ban tăcea. Privirea lui, rătăcind de la unul la altul, nu arăta decât prea de ajuns adânca tulburare sufletească pe care se străduia, în van, s-o potolească.

Jupânul Colţ şi prietenii lui înţeleseră că o legătură tainică trebuia să-l unească pe banul Teleac de boierul Gorj, dar, oricât ar fl fost de curioşi, se păstrară într-o cuviincioasă rezervă şi nu stăruiră să afle amănunte. Urmau să vadă mai târziu ce era de făcut.

Peste câteva clipe părăsiseră cu toţii hanul, tare nedumeriţi de nemaipomenita înlănţuire de întâmplări ce nu prevesteau nimic bun pentru sat.

Acum, când tânărul ban ştia al cui era Castelul din Carpaţi, îşi va mai ţine făgăduiala? Odată ajuns la Alba Iulia va înştiinţa autorităţile şi le va cere să intervină? Iată ce se întrebau birăul, dascălul, doctorul Paţac şi ceilalţi. Oricum, dacă n-o făcea el, jupânul Colţ era hotărât s-o facă. Poliţia va fi înştiinţată, va veni să cerceteze castelul, va vedea dacă e bântuit de duhuri sau locuit de răufăcători, căci satul nu mai putea rămâne sub apăsarea unui asemenea chin.

Cei mai mulţi locuitori, ce-i drept, socoteau de prisos o asemenea încercare, credeau că-i o măsură fără putere. Să te iei de duhuri!… Păi săbiile jandarmilor s-or sparge ca şi cum ar fi de sticlă şi puştile nu le-or lua foc.

Rămas singur în marea sală a Regelui Matei, Frâncu Teleac se lăsă pradă amintirilor evocate atât de dureros de numele boierului Gorj.

După ce rămase timp de o oră prăbuşit într-un jilţ, se ridică, părăsi hanul, se îndreptă către marginea terasei şi privi în depărtare.

Castelul din Carpaţi se înălţa pe culmea Pleşei, în vârful dealului Gorgan. Acolo trăise ciudatul personaj, spectatorul de la San-Carlo, omul care-i inspira nefericitei Stilla o spaimă de neînvins. Dar cetăţuia era acum părăsită şi boierul Gorj nu se mai înapoiase, după fuga lui din Neapole. Nu se ştia ce devenise şi, în urma morţii marei artiste, era cu putinţă să-şi fi pus capăt zilelor.

Frâncu se pierdea astfel în hăţişul ipotezelor, neştiind la care să se oprească.

Pe de altă parte, păţania pădurarului Nicu Deac îi stăruia şi ea în minte şi i-ar fi plăcut să-i dezlege taina, fie şi numai pentru a-i linişti pe cei din Vereşti.

De aceea, cum tânărul ban nu se îndoia că nişte răufăcători îşi găsiseră adăpost în castel, se hotărî să-şi ţină făgăduiala de a zădărnici tertipurile falşilor strigoi, înştiinţând poliţia din Alba Iulia.

Totuşi, pentru a fi în măsură să acţioneze, Frâncu voia să cunoască amănunte. Cel mai bine era să se adreseze chiar tânărului pădurar. Iată de ce, înainte de a se înapoia la Regele Matei, se înfăţişă către ora trei după-amiază la locuinţa birăului.

Jupânul Colţ se arătă preacinstit să-l primească – un boier ca banul Teleac… urmaşul unui atât de vestit neam românesc… căruia satul Vereşti îi va rămâne îndatorat pentru regăsirea liniştii… şi chiar a belşugului… de vreme ce excursioniştii vor vizita din nou ţinutul… plătind taxa de trecere fără a se mai teme de duhurile rele ale Castelului din Carpaţi… ş.a.m.d., ş.a.m.d.

Frâncu Teleac îi mulţumi jupânului Colţ pentru vorbele frumoase şi întrebă dacă nimic nu se împotrivea să fie dus la Nicu Deac.

— Nimic, măria ta, răspunse birăul. Băiatul ăsta de ispravă o duce cât se poate de bine şi nu va mai întârzia să-şi ia slujba în primire. Apoi, întorcându-se: Aşa-i Mioriţă? adăugă el, adresându-se fetei, care tocmai intrase în încăpere.

— Să dea dumnezeu, tată! răspunse mişcată Mioriţa.

Frâncu fu încântat de felul plăcut în care Mioriţa îl întâmpină. Şi, văzând-o încă neliniştită de starea logodnicului ei, se grăbi să-i ceară câteva lămuriri.

— După câte am auzit, spuse el, Nicu Deac n-a fost lovit prea rău…

— Nu, măria ta, răspunse Mioriţa, fie cerul lăudat!

— Aveţi un doctor bun la Vereşti?

— Hm! rosti jupânul Colţ cu un accent puţin măgulitor pentru fostul infirmier al postului de carantină.

— Îl avem pe doctorul Paţac, răspunse Mioriţa.

— Chiar cel care l-a însoţit pe Nicu Deac până la Castelul din Carpaţi?

— Da, boierule.

— Mioriţă dragă, spuse atunci Frâncu, aş dori, pentru binele lui, să-ţi văd logodnicul şi să aflu de la el amănunte mai sigure în legătură cu întâmplarea asta.

— Se va grăbi să vi le dea, chiar dacă l-ar obosi o ţâră…

— O! N-am să stau prea mult, Mioriţă, şi n-am să întreprind nimic care i-ar putea dăuna lui Nicu Deac.

— Ştiu, boierule.

— Când urmează să vă căsătoriţi?

— Cam peste două săptămâni, răspunse birăul.

— Atunci voi avea plăcerea de a fl de faţă, dacă jupânul Colţ se învoieşte să mă poftească, bineînţeles…

— Măria ta, asemenea cinste…

— În două săptămâni, ne-am înţeles, şi sunt sigur că Nicu Deac se va vindeca de îndată ce se va putea plimba cu mândra lui logodnică.

— Dumnezeu să-l ocrotească, boierule! răspunse fata, îmbujorându-se.

Şi faţa ei încântătoare exprimă în clipa aceea o nelinişte atât de vădită, încât Frâncu întrebă ce o pricinuise:

— Da! Dumnezeu să-l ocrotească, răspunse Mioriţa, căci, încercând să pătrundă în castel în ciuda opreliştii lor, Nicu a sfidat duhurile rele…!

Şi cine ştie dacă nu s-or înverşuna să-l chinuiască toată viaţa…

— O, cât despre asta, răspunse Frâncu, punem noi bună rânduială, Mioriţă, îţi făgăduiesc!

— Şi bietul meu Nicu n-are să păţească nimic…?

— Nimic, iar mulţumită agenţilor de poliţie veţi putea străbate – peste câteva zile curtea cetăţuii, la fel de liniştit cum străbateţi piaţa din Vereşti.

Socotind nepotrivit să pună problema elementelor supranaturale înaintea unor minţi stăpânite de idei preconcepute, tânărul ban o rugă pe Mioriţa să-l ducă în odaia pădurarului. Fata se grăbi să-i facă pe plac şi-l lăsă pe Frâncu singur cu logodnicul ei.

Nicu Deac aflase de sosirea celor doi călători la hanul Regele Matei.

Pentru a-şi primi oaspetele, se ridică din jilţul vechi, larg cât o gheretă, în care şedea. Cum aproape nu mai simţea efectele paraliziei care-l lovise vremelnic, era în stare să răspundă întrebărilor banului Teleac.

— Dragă Deac, spuse Frâncu, după ce strânsese prieteneşte mâna tânărului pădurar, aş vrea să te întreb întâi şi întâi dacă mai crezi că în Castelul din Carpaţi se află niscai făpturi supranaturale.

— Sunt nevoit să cred, boierule, răspunse Nicu Deac.

— Şi ele să te fi oprit să treci zidul cetăţuii?

— Nu mă îndoiesc.

— Şi de ce asta…?

— Pentru că tot ce mi s-a întâmplat ar fi de neînţeles dacă n-ar fi vorba de duhuri.

— Vrei să fii bun să-mi povesteşti ce s-a petrecut, fără a lăsa nimic deoparte?

— Cu dragă inimă, boierule.

Nicu Deac povesti amănunţit ce i se ceruse. Nu putu decât să confirme faptele aduse la cunoştinţă lui Frâncu în timpul convorbirii iui cu oaspeţii Regelui Matei, fapte cărora tânărul ban, după cum se ştie, le dădea o interpretare pur naturală.

Până la urmă, întâmplările acelei nopţi cu peripeţii se lămureau cu uşurinţă dacă fiinţele omeneşti, răufăcători sau alţii, care ocupau cetăţuia, aveau o aparatură în stare să producă efecte fantasmagorice.

Cât priveşte ciudata pretenţie a doctorului Paţac, că se simţise legat de pământ ca urmare a cine ştie cărei puteri nevăzute, se putea spune că numitul doctor fusese victima unei iluzii. Părea mai lesne de crezut, că, pur şi simplu, nu-l mai ţinuseră picioarele, pentru că era înnebunit de spaimă, şi Frâncu îi vorbi tânărului pădurar chiar în acest sens.

— Cum, boierule, răspunse Nicu Deac, pe fricosul ăsta să-l fi lăsat picioarele tocmai când voia să fugă? Nu prea e cu putinţă, mărturiseşte şi domnia ta.

— Ei bine, spuse Frâncu, să zicem că a intrat cu picioarele în vreo capcană ascunsă-n ierburile de pe fundul şanţului…

— Când se închide, răspunse pădurarul, o capcană te răneşte cumplit, îţi sfâşie carnea, iar picioarele doctorului Paţac nu poartă nici urmă de rană.

— Ai dreptate, Nicu Deac, şi cu toate astea, crede-mă, dacă-i adevărat că doctorul nu s-a putut desprinde, înseamnă că picioarele-i erau ţinute numai în felul ăsta…

— Te-aş întreba atunci, boierule, cum s-a putut deschide de la sine capcana pentru a-i da drumul doctorului?

Lui Frâncu îi veni destul de greu să răspundă.

— Mai mult, boierule, adăugă pădurarul, să-l lăsăm deoparte pe doctorul Paţac. La urma urmei, nu pot spune decât ceea ce ştiu că mi s-a întâmplat mie.

— Da… hai să-l lăsăm pe doctorul ăsta de treabă şi să vorbim numai despre cele ce ţi s-au întâmplat ţie, Nicu Deac.

— E limpede ce mi s-a întâmplat. Am fost scuturat zdravăn, fără doar şi poate, şi-ntr-un fel care nu-i deloc firesc.

— N-ai avut pe trup nimic care să semene a rană? întrebă Frâncu.

— Nimic, boierule, şi cu toate astea am fost izbit cu o putere…

— Era, într-adevăr, în clipa când ai pus mâna pe ferecătura podiştii?…

— Da, boierule, şi numai ce-am atins-o că m-am simţit ca paralizat.

Din fericire, cealaltă mână n-a dat drumul lanţului de care mă ţineam şi am lunecat până în fundul şanţului, unde doctorul m-a ridicat, fară simţire.

Frâncu dădea din cap, ca unul pe care asemenea explicaţii îl lăsau neîncrezător.

— Păi bine, boierule, adăugă Nicu Deac, n-am visat toate câte ţi le spusei şi, dacă am rămas timp de opt zile întins în patul ăsta cât eram de lung, fară să-mi pot mişca braţul şi piciorul, nu-i înţelept să spui că toate mi s-au năzărit!

— De aceea nici nu spun una ca asta, şi e sigur că ai trecut printr-o zguduire cumplită…

— Cumplită şi drăcească!

— Nu, şi pe chestia asta nu ne înţelegem, Nicu Deac, răspunse tânărul ban. Crezi că ai fost lovit de o făptură supranaturală şi eu nu cred asta, din pricină că nu există făpturi supranaturale, nici rele, nici bune.

— Ai putea să-mi lămureşti atunci, boierule, ce-am păţit?

— Încă nu, Nicu Deac, dar fii sigur că totul se va lămuri în chipul cel mai simplu.

— Să dea dumnezeu! răspunse pădurarul.

— Spune-mi, adăugă Frâncu, oare castelul a fost dintotdeauna al neamului Gorj?

— Da, boierule, şi-i tot al lui, măcar că cel din urmă vlăstar, boierul Radu, a pierit fără să i se mai fi auzit nici de nume.

— Şi de când a pierit?

— De vreo douăzeci de ani.

— Douăzeci de ani…?

— Da, boierule. Boierul Radu a plecat într-o bună zi din castelul al cărui ultim slujitor a murit la câteva luni după aceea, şi dus a fost.

— Şi de atunci nimeni n-a mai pus piciorul în cetăţuie?

— Nimeni.

— Şi ce se zice pe la voi…?

— Se zice că boierul Radu o fi murit prin străinătăţi şi c-a murit la puţină vreme după ce plecase.

— Vă înşelaţi, Nicu Deac, boierul mai trăia, măcar acum cinci ani.

— Trăia, boierule…?

— Da… în Italia… la Neapole…

— L-ai văzut domnia ta acolo…?

— L-am văzut.

— Şi de cinci ani încoace…?

— N-am mai auzit vorbindu-se de el.

Tânărul pădurar căzu pe gânduri. Îi venise o idee, pe care şovăia s-o exprime. Se hotărî în sfârşit şi, ridicând capul, spuse încruntat:

— Nu-i de crezut că boierul Radu Gorj s-a înapoiat în ţară pentru a se închide în cetăţuia lui…?

— Nu… nu-i de crezut, Nicu Deac.

— Ce pricină ar avea să se ascundă… să nu îngăduie nimănui să ai ungă până la el…?

— Niciuna, răspunse Frâncu Teleac.

Şi totuşi, în mintea tânărului ban gândul începea să prindă rădăcini.

Nu era cu putinţă ca personajul a cărui viaţă fusese întotdeauna greu de înţeles să se fi refugiat în castelul lui, după plecarea din Neapole?

Acolo, cunoscând starea de spirit a localnicilor din preajmă şi mulţumită eresurilor întreţinute cu dibăcie, nu-i fusese lesne să se apere de orice vizită supărătoare, dacă ţinea să trăiască în deplină singurătate?

Frâncu socoti totuşi inutil să-i pună pe vereşteni pe asemenea urme. Ar fi trebuit să le împărtăşească fapte care-l priveau personal.

Dealtfel, îşi dădu prea bine seama că n-ar fi convins pe nimeni, atunci când Nicu Deac adăugă:

— Dacă boierul Radu e cel din castel, apăi trebuie să credem că boierul Radu e Necuratul, că numai Necuratul putea să mă târnosească în aşa hal!

Dornic să nu se mai întoarcă pe acest teren, Frâncu schimbă vorba.

Dacă folosi toate mijloacele pentru a-l linişti pe pădurar cu privire la urmările încercării sale, îl sfătui totuşi să n-o ia de la capăt. Nu era treaba lui, era treaba autorităţilor, iar agenţii poliţiei din Alba Iulia se vor pricepe să pătrundă taina Castelului din Carpaţi.

Tânărul ban se despărţi atunci de Nicu Deac îndemnându-l să se pună cât mai repede pe picioare pentru a nu pricinui întârzierea căsătoriei lui cu Mioriţa, căsătorie la care voia să fie de faţă.

Pierdut în gânduri, Frâncu se înapoie la Regele Matei, de unde nu mai ieşi toată ziua.

La ora şase Ionas îi aduse cina în sala mare, unde, dintr-o lăudabilă bună-cuviinţă, nici jupânul Colţ, nici altcineva din sat nu veni să-i tulbure singurătatea.

Către ora opt Roşca îi spuse tânărului ban:

— Mai ai nevoie de mine, stăpâne?

— Nu, Roşca.

— Atunci mă duc pe terasă să-mi fumez luleaua.

— Du-te, Roşca, du-te.

Pe jumătate culcat într-un jilţ, Frâncu se lăsă din nou pradă trecutului de neuitat. Se afla la Neapole, în timpul ultimei reprezentaţii a teatrului San-Carlo… îl revedea pe boierul Gorj, aşa cum îi apăruse scoţându-şi capul din lojă, cu privirile înflăcărate aţintite asupra artistei, de parcă ar fi voit s-o fascineze.

Gândul tânărului ban se îndreptă apoi către scrisoarea semnată de ciudatul personaj care-l acuza pe el, Frâncu Teleac, că o ucisese pe Stilla…

Pierzându-se astfel în amintiri, Frâncu simţi că somnul îl cuprinde treptat. Dar se mai afla în starea dintre vis şi veghe, potrivită pentru a prinde cel mai mic zgomot, când se petrecu ceva uimitor.

Un glas dulce şi unduitor parcă trece prin sala în care Frâncu e totuşi singur, absolut singur.

Fără a se întreba dacă visează sau nu, Frâncu se îndreaptă în jilţ şi ascultă.

Da, s-ar zice că o gură s-a apropiat de urechea lui şi buze nevăzute lasă să le scape melodia expresivă a lui Stefano, inspirată de cuvintele:

Nel giardino de mille fiori, Andiamo, mio cuore45.

Frâncu îşi aminteşte romanţa… Stilla a cântat romanţa asta, de o inefabilă suavitate, la concertul pe care l-a dat la teatrul San-Carlo, înaintea reprezentaţiei de adio…

Ca legănat, fără să-şi dea seama, Frâncu se lasă pradă farmecului de a o mai asculta o dată…

Apoi fraza ia sfârşit şi glasul, care scade treptat, se stinge odată cu vibraţiile moi ale aerului.

Dar Frâncu a ieşit din toropeală… S-a ridicat fără veste… îşi ţine răsuflarea, căutând să mai apuce un ecou depărtat al glasului care-i merge drept la inimă…

Totul tace, înăuntru şi afară.

— Glasul ei!… şopteşte. Da… era glasul ei… glasul pe care l-am iubit atât! Apoi, dându-şi seama unde se află: Dormeam, spune.

Şi am visat…