VI.

Îngustul corn al lunii, subţire ca o seceră de argint, pierise aproape îndată după apusul soarelui. Veniţi dinspre apus, norii stinseră pe rând cele din urmă luciri ale crepusculului. Umbra cotropi treptat văzduhul, suind din zonele joase. Amfiteatrul munţilor se umplu de beznă şi formele cetăţuii pieriră curând pe după vălul nopţii.

Dacă noaptea ameninţa să fie tare întunecoasă, nimic nu vădea că urma să fie tulburată de mişcări atmosferice ca vijelia, ploaia sau furtuna.

Era o fericire pentru Nicu Deac şi tovarăşul lui, care trebuiau să-şi aşeze tabăra sub cerul liber.

Pe culmea stearpă a dealului Gorgan nu se afla nici un mănunchi de copaci. Doar ici şi colo nişte tufe lipite de pământ, care nu ofereau pic de adăpost împotriva frigului nocturn. Stânci câte pofteai, unele pe jumătate îngropate, altele abia în echilibru şi cărora un brânci le-ar fi fost de ajuns pentru a se rostogoli până în brădet.

De fapt, singura plantă care creştea din belşug pe solul pietros era un scaiete gros, numit „spin rusesc”.

Acum se punea problema găsirii unui loc oarecare pentru a aştepta ivirea zilei şi a se feri de scăderea temperaturii, destul de însemnată la acea altitudine.

— Suntem puşi în încurcătură… pentru a alege prost! şopti doctorul Paţac.

— Hai, plânge-te! răspunse Nicu Deac.

— Sigur că mă plâng! Plăcut loc pentru a mă alege cu o răceală zdravănă sau cu un reumatism zdravăn, de care n-am să ştiu cum să scap.

În gura fostului infirmier al postului de carantină cuvintele sunau a mărturisire lipsită de vicleşug. Of, cum mai tânjea după confortabila lui căsuţă din Vereşti, cu odaia bine închisă şi patul bine căptuşit cu perne şi velinţe!

Printre stâncile răspândite pe dealul Gorgan trebuia aleasă una, a cărei orientare să ofere cel mai bun adăpost împotriva vântului de sud-vest, care începea să pişte. Asta şi făcu Nicu Deac, iar doctorul veni să-l întâlnească în spatele unei stânci largi, teşită în partea superioară ca o poliţă.

Îngropată sub sipică şi saxifragă. stânca era una dintre băncile de piatră întâlnite ades la răscruce de drumuri în provinciile valahe.

Pe lângă faptul că se poate aşeza pe ea, călătorul îşi potoleşte setea cu apa păstrată într-un vas pus pe bancă, apă reîmprospătată zilnic de către ţărani. Atunci când castelul mai era locuit de Radu Gorj, banca purta un recipient pe care slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase niciodată gol. Dar acum era mânjit, căptuşit cu un muşchi verzui, şi cea mai mică izbitură l-ar fi făcut fărâme.

La marginea băncii se ridica o tulpină de granit, rămăşiţa unei vechi cruci ale cărei braţe nu erau însemnate, pe stâlpul vertical, decât printr-un şănţuleţ pe jumătate şters. În calitatea lui de libercugetător, doctorul Paţac nu putea admite că o cruce l-ar fi apărat de năluci. Şi, cu toate acestea, printr-o ciudăţenie comună atâtor necredincioşi, nu-i lipsea mult să creadă în diavol. Iar, după cum gândea, Necuratul nu putea fi departe, de vreme ce bântuia cetăţuia, şi nici poarta ferecată, nici podişca ridicată, nici zidul vertical, nici şanţul adânc nu l-ar fi împiedicat să iasă, dacă i-ar fi dat prin minte să vină şi să le sucească gâtul la amândoi.

Iar gândindu-se că avea de petrecut în asemenea împrejurare o noapte întreagă, doctorul tremura de groază. Nu, prea se cerea mult de la o făptură omenească, şi firile cele mai dârze n-ar fi putut rezista!

Apoi îi veni cu întârziere o idee, idee la care încă nu se gândise de când părăsise Vereştii. Era marţi seara şi, în ziua aceea, oamenii comitatului se păzeau să iasă după apusul soarelui. Marţea, se ştie, e ziua vrăjilor. Dacă te-ai lua după tradiţii, încumetându-te să porneşti la drum ar însemna a te expune să dai nas în nas cu vreun duh rău. De aceea marţea, după apusul soarelui, nu umblă nimeni pe uliţe sau pe drumuri. Şi iată că doctorul Paţac nu se afla numai afară din casă, dar în apropierea unui castel bântuit, şi la două sau trei mile depărtare de sat! Şi acolo va fi nevoit să aştepte răsăritul… dacă soarele va mai răsări vreodată! într-adevăr, parc-ar fi ţinut să-l ispitească pe dracu'!

Pe când se lăsa pradă unor astfel de gânduri, doctorul văzu că pădurarul scotea liniştit din desagă o bucată de friptură rece, după ce trăsese din ploscă o duşcă zdravănă. N-avea nimic mai bun de făcut, îşi zise, decât să-l imite – şi asta şi făcu. Nu-i trebui mai puţin decât o pulpă de gâscă şi un codru de pâine, stropite amândouă cu rachiu, pentru a-şi drege puterile. Dar, dacă izbuti să-şi potolească foamea, nu izbuti să-şi potolească şi frica.

— Acum, să ne culcăm, spuse Nicu Deac, de îndată ce-şi potrivi desaga la piciorul stâncii.

— Să ne culcăm, pădurare!

— Noapte bună, doctore.

— Noapte bună, uşor de zis, dar mă tem că asta are să sfârşească rău…

Cum nu avea defel sămânţă de vorbă, Nicu Deac nu-i răspunse.

Obişnuit datorită meseriei să doarmă în pădure, se sprijini cum putu mai bine de banca de piatră şi nu întârzie să cadă într-un somn adânc. Aşa că doctorului nu-i mai rămase decât să blesteme printre dinţi, auzind la intervale repetate răsuflarea tovarăşului său.

În ce-l priveşte, îi fu cu neputinţă să-şi adoarmă, barem pentru câteva clipe, simţul auzului şi al văzului. În ciuda oboselii, nu înceta să privească, nu înceta să tragă cu urechea. Creieru-i era prada ciudatelor năluciri născute din tulburările insomniei. Ce se străduia să desluşească în adâncurile beznei? Totul şi nimic, formele nehotărâte ale lucrurilor din jur, norii despletiţi pe cer, masa abia distinctă a castelului. Apoi stâncile de pe dealul Gorgan, care i se păreau că se mişcă într-un fel de sarabandă drăcească. Şi dacă se clatină din temelie, prăvălindu-se de-a lungul taluzului, dacă se prăbuşesc peste cei doi neprevăzători, strivindu-i la poarta cetăţuii, a cărei intrare le era oprită?

Nefericitul doctor se ridicase într-o rână, ascultând zgomotele iscate pe culmea podişurilor înalte, şoaptele neliniştitoare ce ţin deopotrivă de freamăt, de vaier şi de oftat. Auzea şi liliecii atingând stâncile cu câte o bezmetică lovitură de aripi, vampiri luându-şi zborul pentru plimbările lor nocturne, două sau trei perechi de cucuvele funebre, al căror ţipăt răsună ca un vaiet. Atunci muşchii i se contractau toţi odată şi trupu-i tremura, scăldat în sudori de gheaţă.

Aşa trecură ceasuri lungi, până la miezul nopţii. Dacă ar fi putut vorbi, schimba când şi când cu cineva câte o frântură de frază, da liber curs plângerilor, doctorul s-ar fi simţit mai puţin înfricoşat.

Dar Nicu Deac dormea, şi dormea adânc.

Miezul nopţii era ceasul mai înspăimântător între toate, ceasul nălucilor, ceasul vrăjilor.

Dar ce se petrecea oare?

Doctorul se ridică, întrebându-se dacă era treaz sau se afla sub puterea unui vis rău.

Într-adevăr, crezu că vede acolo sus – nu! văzu cu adevărat – nişte forme ciudate scânteind sub o lumină spectrală şi trecând din zare în zare, urcând, coborând, descinzând odată cu norii. Ar fi zis că sunt tot soiul de monştri, balauri cu coadă de şarpe, cai înaripaţi, krakeni36 uriaşi, vampiri nemăsuraţi năpustindu-se ca pentru a-l apuca în gheare sau a-l zdrobi între fălcile lor.

Apoi totul i se păru că se mişcă pe dealul Gorgan, stâncile, ca şi copacii de la margine. Şi nişte bătăi, pornite la intervale regulate, îi ajunseră la ureche cât se poate de desluşit.

— Clopotul… şopti el, clopotul cetăţii!

Da! Era clopotul vechii bisericuţe şi nu cel al bisericii din Vulcan, al cărui dangăt ar fi fost dus de vânt în direcţie contrarie.

Şi iată că sunetele se înteţesc… Mâna care-l trage nu bate ca pentru mort… Nu! E o toacă, ale cărei pocnete gâfâite deşteaptă ecourile frontierei transilvănene.

Auzind lugubrele vibraţii, doctorul Paţac e cuprins de o spaimă cu zvâcnete, de o panică nestăpânită, de o groază căreia nu i se poate împotrivi şi care-i înfioară tot trupul. Dar şi pădurarul a fost smuls din somn de înfricoşătorul dangăt al clopotului. S-a sculat în picioare, în vreme ce doctorul Paţac parc-a intrat în el însuşi.

Nicu Deac trage cu urechea şi privirile-i încearcă să străpungă beznele grele ce acoperă cetăţuia.

— Clopotul!… Clopotul ăsta… repetă doctorul Paţac, îl trage Necuratul…

Hotărât lucru, înnebunit de-a binelea, bietul doctor crede în diavol mai mult decât oricând!

Încremenit, pădurarul nu i-a răspuns.

Deodată, nişte urlete, semănând cu cele pe care le scot geamandurile la intrarea porturilor maritime, se dezlănţuie în valuri furtunoase. Şuieratul lor asurzitor zguduie pe o rază întinsă văzduhul.

Apoi o lumină ţâşneşte din donjonul central, o lumină vie, din care ies luciri de o pătrunzătoare putere, străfulgerări orbitoare. Ce focar produce lumina asta puternică, ale cărei iradieri se plimbă în pânze lungi la suprafaţa dealului Gorgan? Din ce cuptor ţâşneşte izvorul de lumină ce pare să aprindă stâncile, scăldându-le totodată într-o stranie paloare?

— Nicule… Nicule… strigă doctorul, priveşte-mă!… Nu mai sunt, ca şi tine, decât un cadavru…?

Într-adevăr, şi el şi pădurarul au căpătat o înfăţişare cadaverică, feţe de ceară, ochi stinşi, orbite goale, obraji verzui cu nuanţă cafenie şi de cenuşă, păr asemănător cu muşchiul crescut, după legendă, pe creştetul spânzuraţilor…

Nicu Deac e uluit de tot ce vede, de tot ce aude. Ajuns la ultimul grad de frică, doctorul Paţac are muşchii zgârciţi, părul arici, pupila dilatată, trupul încleştat de o înţepenire tetanică. După cum spune poetul Contemplaţiunilor37 „respiră spaima!”

Cumplitul fenomen dură un minut… cel mult un minut. Apoi lumina ciudată scăzu treptat, urletele se potoliră şi dealul Gorgan reintră în tăcere şi beznă.

Niciunul, nici celălalt nu mai încercară să doarmă, doctorul încremenit, pădurarul în picioare lângă banca de piatră, aşteptând răsăritul.

La ce se gândea Nicu Deac, în faţa lucrurilor pe care le socotea în chip firesc drept supranaturale? N-avea ce să-i clintească hotărârea?

Se încăpăţâna să ducă mai departe cutezătoarea aventură? Desigur, spusese că va pătrunde în cetăţuie, că va cerceta donjonul… Dar nu era de ajuns că venise până sub zidurile ei de netrecut, că-şi atrăsese urgia nălucilor şi pricinuise răvăşirea elementelor? Dacă s-ar fi întors în sat, fără a împinge nebunia până la a se aventura în castelul drăcesc, i se putea reproşa că nu se ţinuse de cuvânt?

Doctorul se aruncă deodată asupra lui, îl apucă de mână, se străduie să-l tragă după el. repetând cu un glas înfundat:

— Hai!… Hai…!

— Nu! răspunde Nicu Deac.

Şi, la rândul lui, îl opreşte pe doctor, care cade după acest ultim efort.

Noaptea se sfârşi în cele din urmă, dar pădurarul şi doctorul se aflau într-o asemenea stare, încât nu-şi dădură seama de timpul scurs până la ivirea zorilor. Nimic din ceasurile ce precedaseră primele licăriri ale dimineţii nu le rămăsese în amintire.

O linie trandafirie se desenă în clipa aceea pe piscul Parângului, în zarea de răsărit, de cealaltă parte a văii celor două Jiuri. O albeaţă uşoară se risipi la zenit, pe fondul cerului vărgat ca o piele de zebră.

Nicu Deac se întoarse spre castel. Îi văzu formele întărindu-se puţin câte puţin, donjonul desprinzându-se din negurile înalte ce se lăsau peste pasul Vulcan, bisericuţa, galeriile, zidul ieşind din aburii nopţii, apoi, pe bastionul din colţ, fagul ale cărui frunze foşneau în adierea zorilor.

Nimic schimbat în înfăţişarea obişnuită a cetăţuii. Clopotul era tot atât de nemişcat ca vechea morişcă feudală. Nici un fum nu împodobea hornurile donjonului, ale cărui ferestre zăbrelite erau închise cu încăpăţânare.

Pe deasupra platformei zburau câteva păsări, scoţând ţipete ascuţite.

Nicu Deac îşi întoarse privirile către intrarea principală a castelului.

Ridicată, podişca închidea poarta între doi stâlpi de piatră, purtând stema boierilor Gorj.

Pădurarul era oare decis să ducă până la capăt aventuroasa expedidiţie? Da. şi hotărârea nu-i fusese clintită de întâmplările din cursul nopţii. După cum se ştie, deviza lui era: zis şi lăcut. Nici glasul misterios care-l ameninţase direct în marea sală a Regelui Matei, nici inexplicabilele arătări de sunete şi lumini, la care fusese martor, nu-l puteau împiedica să treacă de zidul cetăţuii. Un ceas i-ar fi fost de ajuns pentru a umbla prin galerii, a cerceta donjonul şi atunci, odată făgăduiala împlinită, avea s-o ia din nou pe drumul către Vereşti, unde putea sosi înainte de prânz.

Cât despre doctorul Paţac, nu mai era decât o maşină inertă, neavând puterea de a se împotrivi, nici măcar pe aceea de a voi. Ar fi mers încotro era împins. Căzând, i-ar fi fost cu neputinţă să se ridice.

Spaimele nopţii îl aduseseră la cea mai deplină năuceală şi nu spuse nimic când pădurarul rosti, arătând castelul:

— Haide!

Cu toate acestea ziua revenise şi doctorul ar fi putut ajunge la Vereşti fără a se mai teme că se rătăceşte prin pădurile Pleşei. Dar să nu-i fim recunoscători că a rămas lângă Nicu Deac. Nu-şi părăsi tovarăşul, spre a lua drumul satului, doar pentru că nu-şi mai dădea seama de cele ce se petreceau, pentru că nu mai era decât un trup fără suflet. Aşa că, dacă pădurarul îl trase către taluzul şanţului, se lăsă în voia lui.

Să se fi putut intra în cetăţuie altfel decât pe poartă? Nicu Deac se duse mai întâi în recunoaştere.

Zidul nu vădea nici o spărtură, nici o prăbuşire, nici o crăpătură putând îngădui pătrunderea în incintă. Ba, chiar era de mirare că vechile ziduri se păstraseră atât de bine, fapt ce trebuia pus pe seama grosimii lor. Părea cu neputinţă să te ridici până la linia crenelurilor care le încununau, de vreme ce zidurile dominau de la vreo patruzeci de picioare şanţul. S-ar fi zis, aşadar, că în clipa când ajunsese la Castelul din Carpaţi, Nicu Deac avea să se izbească de piedici de netrecut.

Din fericire – sau din nenorocire pentru el – deasupra porţii se afla un fel de ferestruică îngustă, mai curând o ambrazură, prin care se ivea altădată ţeava unui balimez. Iar, slujindu-se de unul dintre lanţurile podiştii ce spânzura până la pământ, unui bărbat sprinten şi puternic nu i-ar fi fost prea greu să se caţăre până în dreptul ambrazurii. Era destul de lată pentru a-i îngădui să intre şi, dacă nu era zăbrelită pe dinăuntru, fără îndoială că Nicu Deac s-ar fi putut strecura în curtea cetăţuii.

Pădurarul înţelese dintr-o ochire că nu se putea face altminteri şi iată de ce, urmat de doctorul care nu-şi dădea seama de nimic, coborî pieziş peretele şanţului.

Amândoi dădură curând de fundul semănat cu pietre risipite prin hăţişul buruienilor. Nu prea ştiau unde pun piciorul şi nici dacă mii de dihănii veninoase nu fojgăiau pe sub ierburile umedei săpături.

În mijlocul şanţului şi paralel cu zidul se adâncea albia vechiului canal de scurgere, aproape în întregime secat şi putând fi trecut dintr-un pas.

Nepierzându-şi energia fizică şi morală, Nicu Deac proceda cu sânge rece, pe când doctorul îl urma ca o vită dusă de funie.

După ce depăşi canalul, pădurarul urmări preţ de vreo 20 de paşi temelia zidului şi se opri în dreptul porţii, acolo unde spânzura capătul lanţului. Ajutându-se cu picioarele şi cu mâinile, putea uşor ajunge până la brâul de piatră care ieşea în afară, sub ambrazură.

Fireşte, Nicu Deac n-avea pretenţia de a-l sili pe doctorul Paţac să încerce, împreună cu el, escaladarea. Un omuleţ atât de greoi n-ar fi fost în stare de una ca asta. Se mărgini deci să-l zgâlţâie zdravăn, pentru a se face înţeles, şi-l sfătui să rămână nemişcat, în fundul şanţului.

Apoi începu să se caţăre pe lanţ, treabă care fu o joacă pentru muşchii lui de om de la munte.

Dar, când doctorul se pomeni singur, înţelegerea împrejurării îi reveni, în oarecare măsură. Pricepu, se uită, îşi zări tovarăşul atârnat la vreo 12 paşi deasupra pământului şi atunci se porni să strige cu o voce sugrumată de chinurile fricii:

— Stai… Nicule… Stai!

Pădurarul nu-l luă în seamă.

— Întoarce-te… întoarce-te… că plec! oftă doctorul, izbutind să se pună pe picioare.

— Pleacă! răspunse Nicu Deac.

Şi urmă să se înalţe încetişor pe lanţul podiştii.

În culmea spaimei, doctorul Paţac voi să urce panta pentru a se ridica pe coama dealului Gorgan şi a-şi lua cât mai repede tălpăşiţa spre Vereşti…

O, minune, înaintea căreia piereau până şi cele ce tulburaseră noaptea trecută! – iată că nu se mai poate mişca… E ţinut locului ca şi cum picioarele i-ar fi fost prinse între fălcile unei menghini… Poate să le urnească pe rând?… Nu!… Tocurile şi pingelele cizmelor i s-au lipit de pământ… Să fi călcat doctorul peste resorturile unei capcane…?

E prea înnebunit ca să-şi dea seama… Parcă-i apucat mai degrabă de cuiele încălţărilor.

Oricum ar fi, sărmanul e ţinut pe loc… Pironit de pământ. Nemaiavând nici puterea de a striga, îşi întinde deznădăjduit mâinile… Ai zice că vrea să se smulgă din strânsoarea unei mzme al cărei bot se ridică din fundul pământului…

Între timp, Nicu Deac ajunsese la înălţimea porţii şi pusese mâna pe o ferecătură în care intra una dintre ţâţânele podiştii…

Scoase un ţipăt de durere; apoi, zvârlindu-se îndărăt de parcă ar fi fost trăsnit, alunecă de-a lungul lanţului – de care, într-un ultim instinct, se prinsese din nou – şi se prăbuşi în fundul şanţului.

— A spus glasul că am s-o păţesc! şopti el şi-şi pierdu cunoştinţa.