VII.

Cum să descriem neliniştea ce pusese stăpânire pe satul Vereşti, după plecarea tânărului pădurar şi a doctorului Paţac? Ea nu încetase să sporească pe măsură ce ceasurile se scurgeau şi păreau nesfârşite.

Jupânul Colţ, hangiul Ionas, dascălul Homorod şi alţi câţiva rămăseseră tot timpul pe terasă. Fiecare dintre ei se încăpăţâna să supravegheze masa îndepărtată a cetăţuii, cercetând dacă deasupra ei nu se iveşte cumva o şuviţă de fum. Nici un fum nu se vedea – ceea ce fu lămurit cu ajutorul lunetei, aţintită invariabil în aceeaşi direcţie, într-adevăr, cei doi florini cheltuiţi pentru cumpărarea instrumentului fuseseră bani bine întrebuinţaţi. Deşi tare înclinat să-şi păzească interesele, tare zgârcit cu punga lui, birăului nu-i păruse niciodată mai puţin rău pentru o cheltuială făcută la ţanc.

La douăsprezece şi jumătate, când se întoarse de la păşune, ciobanul Frig fu iscodit cu lăcomie. Ce mai era nou, neobişnuit, supranatural?

Frig răspunse că bătuse valea Jiului valah, fără să fi văzut nimic putând da de bănuit.

După prânz, către ceasul două, fiecare-şi luă din nou în primire postul de observaţie. Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să rămână acasă, şi nimănui mai ales nu-i ardea să pună piciorul la Regele Matei.

unde se făceau auzite glasuri ameninţătoare. Că zidurile au urechi, treacă-meargă, de vreme ce-i o zicală folosită în limbajul curent…

dar gură…!

Aşa că vrednicul hangiu se putea teme că hanul urma să-i fie pus la carantină, şi gândul ăsta nu-i dădea pace. Va fi oare nevoit să tragă obloanele şi să-şi bea singur vinul, din lipsă de muşterii? Cu toate acestea, pentru a linişti populaţia din Vereşti, pornise la o temeinică cercetare a Regelui Matei, scotocise prin încăperi, până şi pe sub paturi, cercetase dulapul şi tejgheaua, explorase în amănunt colţurile şi ungherele marei săli, ale pivniţei şi podului, unde un autor de glume proaste şi-ar fi putut pune la cale înşelătoria. Nimic!… Tot nimic în ce priveşte faţada, care domina Doina. Ferestrele erau prea înalte pentru a îngădui cuiva să se caţăre până la pervaz, pe marginea exterioară a unui perete neted, cu temeliile înfipte în şuvoiul furtunos al torentului.

Ce-are a face! Frica nu gândeşte şi fără îndoială că urma să mai treacă multă vreme până ce obişnuiţii muşterii ai lui Ionas aveau să-şi reînnoiască încrederea în hanul, în şnapsul şi în ţuica lui.

Multă vreme?… Greşeală, căci se va vedea că neplăcuta prorocire era menită să nu se realizeze.

Într-adevăr, peste câteva zile – şi ca urmare a unei împrejurări neaşteptate – fruntaşii satului aveau să-şi reia zilnicele consfătuiri, întretăiate de câte o duşcă, la mesele Regelui Matei.

Dar să ne întoarcem la tânărul pădurar şi la tovarăşul său, doctorul Paţac.

Vă amintiţi că, înainte de a părăsi Vereştii, Nicu Deac îi făgăduise deznădăjduitei Mioriţe să nu zăbovească în cercetarea Castelului din Carpaţi. Dacă n-avea să păţească nimic, dacă ameninţările zvârlite împotrivă-i nu s-ar fi adeverit, socotea să se înapoieze în primele ceasuri ale serii. Era aşteptat, prin urmare, şi cu câtă nerăbdare! Dealtfel, nici fata, nici tatăl ei, nici învăţătorul nu puteau prevedea că greutăţile drumului nu-i vor îngădui pădurarului să atingă creasta dealului Gorgan înainte de căderea serii.

Reiese din toate acestea că neliniştea, şi aşa puternică în timpul zilei, depăşi orice măsură când clopotul din Vulcan, care era auzit foarte limpede în satul Vereşti, bătu de opt. Ce se întâmplase cu Nicu Deac şi cu Doctorul, de nu se iviseră după o lipsă de o zi? Aşa stând lucrurile, nimănuj nu i-ar fi dat prin minte să plece acasă înainte de a-i vedea întorcându-se. Din clipă în clipă li se părea că-i zăresc, ivindu-se la cotul drumului din trecătoare.

Jupânul Colţ şi fiica sa ieşiseră până la capătul uliţei, acolo unde păcurarul fusese pus de strajă. De nenumărate ori crezură că văd nişte umbre zugrăvindu-se în depărtare, prin rariştea copacilor. Curată nălucire! Trecătoarea era pustie ca de obicei, deoarece oamenii de lângă frontkră nu se prea îndemnau să umble noaptea. Şi-apoi era şi marţi seara – marţea duhurilor rele – şi într-o asemenea zi transilvănenii nu pornesc cu dragă inimă la drum, în amurg. Nicu Deac trebuie să fi fost nebun când alesese ziua aceea pentru a vizita cetăţuia. Adevărul e că tânărul pădurar nu se gândise la asta, mai mult, nimeni în sat nu se gândise.

Tocmai la asta se gândea Mioriţa. Şi ce imagini înspăimântătoare i se înfăţişau! îşi urmărise cu închipuirea logodnicul ceas cu ceas prin pădurile dese ale Pleşei, în vreme ce suia spre dealul Gorgan!… Acum.

Odată lăsată noaptea, i se părea că-l vede în incintă, încercând să scape de duhurile ce bântuiau Castelul din Carpaţi… Ajunsese jucăria vrăjilor lor… Victima răzbunării lor… Era închis în cine ştie ce temniţă de sub pământ… mort, poate…

Ce n-ar fi dat biata fată să se poată avânta pe urmele lui Nicu Deac!

Şi, de vreme ce nu putea face una ca asta, ar fi vrut măcar să-l aştepte acolo, în capul uliţei, toată noaptea. Dar tatăl ei o sili să renunţe şi, lăsându-l pe cioban de pază, se întoarseră amândoi acasă.

Mioriţa plânse în voie de cum rămase singură în odăiţa ei. Îl iubea din tot sufletul pe bunul ei Nicu, îl iubea cu atât mai multă recunoştinţă cu cât tânărul pădurar nu o peţise în ciudatele împrejurări în care se încheie de obicei căsătoriile la ţară, în Transilvania.

An de an, de Sân-Petru, are loc „Târgul de fete”. În ziua aceea se adună toate fetele din comitat. Au venit în cele mai bune căruţe, trase de cei mai buni cai; şi-au adus cu ele zestrea, adică, în lăzi viu colorate, veşminte ţesute, croite şi cusute de mâinile lor; sunt însoţite de membrii familiei, de prietene, de vecine. Şi atunci sosesc flăcăii, gătiţi cu straie mândre, încinşi cu brâie de mătase. Cutreieră bâlciul, împăunându-se; aleg fata care le place; îi dau un inel şi o năframă în semn de logodnă, iar căsătoriile se încheie la întoarcere.

Nicu Deac n-o întâlnise pe Mioriţa la unul dintre aceste bâlciuri.

Legătura dintre ei nu fusese stabilită de întâmplare. Se cunoşteau din copilărie, se iubeau de când împliniseră vârsta pentru a se iubi. Tânărul pădurar nu se dusese să-şi caute viitoarea soţie printre tarabele unui bâlci, şi Mioriţa îi era îndatorată. Of, de ce avea Nicu Deac o fire atât de hotărâtă, de aspră, de ce se încăpăţâna să ţină o făgăduială nesocotită! O iubea, totuşi, o iubea, şi ea nu avusese destulă tărie pentru a-l împiedica s-o pornească spre castelul blestemat.

Ce noapte trăi biata Mioriţă, între nelinişti şi lacrimi! Nu voise să se culce. Plecată peste pervazul ferestrei, cu privirea aţintită asupra uliţei suitoare, i se părea că aude un glas şoptind: „Nicu Deac n-a ţinut seamă de ameninţări! Mioriţa nu mai are logodnic”.

Rătăcire a simţurilor ei tulburate. Nici un glas nu se înălţa în tăcerea nopţii. Inexplicabila minune din sala Regelui Matei nu se repeta în casa jupânului Colţ.

A doua zi, în zori, populaţia Vereştilor ieşise din case. Din dreptul terasei şi până la cotul trecătorii, unii urcau şi alţii coborau uliţa mare, cei dintâi în căutare de noutăţi, ceilalţi pentru a le împărtăşi.

Se zicea că ciobanul Frig se dusese cu o milă dincolo de sat, nu de-a curmezişul pădurilor Pleşei, ci pe la marginea lor, şi că nu fără pricini o apucase pe-acolo.

Trebuiau să-l aştepte şi, pentru a putea sta de vorbă cu el mai degrabă, jupânul Colţ, Mioriţa şi Ionas o porniră către marginea satului.

După o jumătate de oră Frig era semnalat la câteva sute de paşi în susul drumului. Cum nu prea părea să se grăbească, oamenii văzură în asta un semn rău.

— Ei bine, Frig, ce ştii?… Ce-ai aflat?… îl întrebă jupânul Colţ de îndată ce ciobanul se apropie de el.

N-am văzut nimic… n-am aflat nimic! răspunse Frig.

— Nimic! şopti fata, ai cărei ochi se umplură de lacrimi.

— La răsăritul soarelui, adăugă ciobanul, văzusem doi bărbaţi cale de o milă. Am crezut întâi că-i Nicu Deac, însoţit de doctor…

Dar nu era el!

— Ştii cine sunt? întrebă Ionas.

— Doi călători străini, care tocmai trecuseră frontiera valahă.

— Ai stat de vorbă cu ei?

— Da.

— Coboară cumva spre sat?

— Nu, merg către Retezat şi vor să urce până-n vârf.

— Sunt vizitatori?

— Aşa par, jupâne Colţ.

— Şi trecând în noaptea asta prin pasul Vulcan, n-au văzut nimic înspre partea cetăţii?

— Nu… că se mai aflau de cealaltă latură a hotarului, răspunse Frig.

— Aşa că n-ai nici o ştire de la Nicu Deac?

— Niciuna.

— Doamne!… Oftă biata Mioriţă.

— Dealtminteri, o să-i puteţi întreba pe călători în câteva zile, adăugă Frig, că au de gând să poposească la Vereşti, înainte de a porni spre Cluj.

„De nu le-ar vorbi nimeni de rău hanul! gândi Ionas, nemângâiat. Ar fi în stare să nu mai vrea să tragă la mine!”

Că, de treizeci şi şase de ceasuri, preabunul hangiu era stăpânit de teama că nici un călător nu va mai îndrăzni să mănânce şi să doarmă la Regele Matei.

Până la urmă, întrebările şi răspunsurile schimbate între cioban şi stăpânul lui nu lămuriseră defel lucrurile. Şi cum nici tânărul pădurar, nici doctorul Paţac nu se iviseră la opt dimineaţa, se mai putea nădăjdui că se vor întoarce cândva?… Doar nu te apropii nepedepsit de Castelul din Carpaţi!

Zdrobită de emoţiile nopţii nedormite, Mioriţa nu mai avea puterea să reziste. Sfârşită, abia mai izbutea să meargă. Tatăl ei fu nevoit s-o ducă acasă. Acolo lacrimile se înteţiră… îl striga cu voce sfâşietoare pe Nicu… Voia să pornească după el… Stârnea milă şi existau temeiuri că se putea îmbolnăvi.

Era totuşi nevoie să se ia grabnic o hotărâre. Trebuia pornit în ajutorul pădurarului şi al doctorului, fără a se mai pierde nici o clipă.

Că treaba era primejdioasă datorită înfruntării represaliilor celor care, oameni sau altă aia, ocupau cetăţuia, n-avea a face. Hotărâtor era să se ştie ce se petrecuse cu Nicu Deac şi cu doctorul. Datoria asta se impunea prietenilor, ca şi celorlalţi locuitori ai satului. Cei mai îndrăzneţi nu s-ar fi dat îndărăt să se zvârle în mijlocul pădurilor Pleşei pentru a sui până la Castelul din Carpaţi.

Odată hotărât aşa, după nenumărate discuţii şi stăruinţe, cei mai îndrăzneţi se aflară în număr de trei: jupânul Colţ, ciobanul Frig şi hangiul Ionas – niciunul mai mult. Cât despre dascălul Homorod, podagra îl lovise deodată la picior şi fusese nevoit să se întindă pe două scaune, în sala de clasă a şcolii.

Către ora nouă, jupânul Colţ şi tovarăşii lui, din prudenţă bine înarmaţi, o luară pe drumul către pasul Vulcan. Apoi, chiar acolo unde Nicu Deac îl părăsise, îl lăsară şi ei pentru a se afunda în codru.

Îşi spuneau, nu fără dreptate, că dacă tânărul pădurar şi doctorul erau pe drum, pentru a se reîntoarce în sat, aveau să apuce tot calea pe care fuseseră nevoiţi s-o urmeze ca să străbată Pleşa. Şi li se puteau recunoaşte uşor urmele, ceea ce se şi întâmplă, de îndată ce depăşiră tustrei marginea pădurii.

Să-i lăsăm să înainteze, pentru a spune ce răsturnare se produsese la Vereşti, de cum fură pierduţi din vedere. Dacă întâi se păruse că era neapărată nevoie ca nişte binevoitori să pornească în întâmpinarea lui Nicu Deac şi a lui Paţac, se socotea acum, când plecaseră, că făcuseră o nechibzuinţă fără seamăn. Frumos rezultat, dacă o primă catastrofă ar fi fost urmată de o a doua! Nimeni nu se mai îndoia că pădurarul şi doctorul căzuseră victimă încercării lor, şi la ce bun atunci ca jupânul Colţ, Frig şi Ionas să se expună, căzând victimă devotamentului lor? Mare scofală, când fata îşi va plânge tatăl, aşa cum îşi plângea logodnicul, când prietenii păcurarului şi ai hangiului se vor învinui de pieirea lor!

Jalea ajunse obştească la Vereşti şi nu se vădeau semne c-ar urma să se curme curând. Zicând chiar că n-aveau să păţească nimic, tot nu se putea aştepta întoarcerea jupânului Colţ şi a celor doi tovarăşi ai săi înainte ca noaptea să fi învăluit înălţimile, de jur împrejur.

Mare mirare, deci, când – către ceasurile două după-amiază – fură zăriţi în depărtare, pe drum. Cu ce grabă le alergă în întâmpinare Mioriţa, care fu înştiinţată îndată!

Nu erau trei, ci patru, şi al patrulea se arătă sub trăsăturile doctorului.

— Nicu… bietul meu Nicu!… strigă fata. Nicu nu-i cu voi…?

Ba da… Nicu Deac era acolo, întins pe o targă de ramuri, pe care Ionas şi ciobanul o cărau anevoie.

Mioriţa se aruncă asupra logodnicului ei, se plecă peste el, îl strânse în braţe.

— A murit… strigă ea, a murit!

— Nu… n-a murit, răspunse doctorul Paţac, dar ar fi meritat să moară… şi eu la fel!

Adevărul e că tânărul pădurar îşi pierduse cunoştinţa. Membrele-i erau ţepene, faţa lispită de sânge, răsuflarea abia-i mai ridica pieptul. Cât despre doctor, dacă faţa nu-i era decolorată ca aceea a tovarăşului său, faptul se datora mersului, care-i înapoiase nuanţa obişnuită, a cărămidei înroşite.

Glasul atât de drăgăstos, de sfâşietor al Mioriţei nu avu puterea de al smulge pe Nicu Deac din toropeala în care era cufundat. Când fu adus în sat şi aşezat în odaia jupânului Colţ, încă nu scosese o vorbă.

Câteva clipe după aceea, totuşi, ochii i se deschiseră şi un zâmbet îi rătăci pe buze, de îndată ce zări fata plecată peste căpătâiul lui; dar, când încercă să se ridice, nu izbuti. O parte a trupului îi era înţepenită, de parc-ar fi fost lovit de paralizie. Cu toate astea, dorind s-o liniştească pe Mioriţa, îi spuse cu o voce, ce-i drept, tare slăbită:

— Nu-i nimic… nu-i nimic!

— Nicule… bietul meu Nicu! repeta fata.

— Doar o ţâră de oboseală, dragă Mioriţă, şi puţină tulburare… Trece repede… cu îngrijirile tale…

Dar bolnavul avea nevoie de linişte şi de odihnă. Aşa că jupânul Colţ părăsi încăperea, lăsând-o pe Mioriţa lângă tânărul pădurar care, neputându-şi dori o îngrijitoare mai harnică, nu întârzie să aţipească.

În vremea asta hangiul Ionas povestea de faţă cu numeroşi ascultători – şi cu glas tare pentru a fi bine auzit de către toţi – ce li se întâmplase de la plecare.

După ce găsiseră în pădure poteca pe care şi-o tăiaseră Nicu Deac şi doctorul, jupânul Colţ, ciobanul şi el o luaseră către Castelul din Carpaţi. Şi urcau de vreo două ore coastele Pleşei, iar marginea pădurii nu se mai afla decât cale de o jumătate de milă, când văzură doi oameni.

Erau doctorul şi pădurarul, primul pe care picioarele nu-l mai ascultau, celălalt la capătul puterilor şi căzut la poala unui copac.

Cât ai bate din palme, alergară spre doctor, îl iscodiră, fără a putea scoate de la el o vorbă, că era prea năucit pentru a răspunde, alcătuiră din ramuri o targă, îl culcară pe Nicu Deac, îl ridicară pe Paţac în picioare. Jupânul Colţ şi ciobanul, care se schimba uneori cu Ionas.

O porniseră apoi spre Vereşti.

Acum, hangiul nu era mai în măsură decât jupânul Colţ, sau decât ciobanul Frig. să spună de ce se afla în aşa hal Nicu Deac şi dacă cercetase ruinele cetăţii, căci doctorul nu-şi venise încă de ajuns în fire pentru a le potoli curiozitatea.

Dar, dacă nu vorbise până atunci, Paţac trebuia să vorbească acum. Ce dracu'! Era în siguranţă, în sat, înconjurat de prieteni şi în mijlocul pacienţilor săi… Nu mai avea a se teme de nimic din partea făpturilor de acolo!… Chiar de i-ar fi smuls jurământul de a păstra tăcerea, de a nu povesti nimic din câte văzuse în Castelul din Carpaţi, interesul obştesc îi poruncea să-şi calce jurământul.

— Hai, vină-ţi în fire, doctore, îi spuse jupânul Colţ, şi adună-ţi minţile!

— Chiar vreţi… să vorbesc^…

— În numele locuitorilor din Vereşti şi pentru liniştea satului, îţi poruncesc!

Un pahar de rachiu adus de Ionas izbuti să dezlege limba doctorului, şi el se exprimă astfel, în fraze întretăiate:

— Am plecat amândoi… Nicu şi cu mine… Nişte nebuni… nebuni…!

Ne-a trebuit aproape o zi încheiată pentru a străbate pădurile blestemate… Ajunşi abia pe seară în faţa cetăţii… Mai tremur şi acum… am să tremur toată viaţa!… Nicu voia să intre… Da, voia să petreacă noaptea în donjon… cum s-ar zice, în iatacul lui Belzebut!

Doctorul Paţac spunea toate astea cu un glas atât de stins, încât se înfiorau cu toţii doar ascultându-l.

— Nu m-am învoit… reluă el, nu… nu m-am învoit!… Şi ce s-ar fi întâmplat… dacă i-aş fi făcut pe plac lui Nicu Deac?… Mi se ridică păru-n cap numai când mă gândesc!

Şi părul doctorului se ridica pe creştetul lui pentru că-l răvăşea cu mâna, fără să-şi dea seama.

— Nicu s-a resemnat, aşadar, să înnopteze pe culmea dealului Gorgan… Ce noapte… fraţilor, ce noapte!… Ian cercaţi să vă odihniţi, când duhurile nu vă lasă să dormiţi un ceas… nu, nici măcar un ceas!… Deodată, iată că nişte dihănii de foc se ivesc printre nori, adevăraţi balauri!… Se năpustesc pe podiş, să ne înghită…

Toate privirile se îndreptară spre cer pentru a vedea dacă nu-i călărit de vreun alai de fantome.

— Şi, peste câteva clipe, adăugă doctorul, iată că şi clopotul bisericuţei începe să bată!

Toate urechile se ciuliră spre zare, şi povestirea doctorului era atât de tulburătoare, încât nu doar un singur ascultător socoti că prinde dangătele îndepărtate.

— Fără veste, strigă el, nişte urlete înspăimântătoare umplu văzduhul… mai degrabă urlete de fiară… Apoi, o lucire ţâşneşte de la fereastra donjonului. O flacără drăcească luminează podişul până către brădet… Nicu Deac şi cu mine ne privim… Of, cumplită vedenie. Suntem ca două cadavre… două cadavre pe care lucirile palide le fac să se strâmbe unul la altul…!

Şi, privind faţa doctorului Paţac, cuprinsă de spasme, privindu-i ochii de nebun, era într-adevăr cazul să te întrebi dacă nu se înapoia de pe lumea cealaltă, unde apucase să-şi trimită destui semeni.

Trebuiră să-l lase să-şi tragă sufletul, că n-ar fi fost în stare să-şi urmeze povestirea. Asta-l costă pe Ionas încă un pahar de rachiu, ce păru să-i redea ex-infirmierului o parte din minţile pe care duhurile i le rătăciseră.

— Dar, la urma urmei, ce-a păţit bietul Nicu Deac? întrebă jupânul Colţ.

Şi birăul dădea nu fără îndreptăţire o mare însemnătate răspunsului, de vreme ce, în marea sală a Regelui Matei, tânărul pădurar fusese direct vizat de glasul duhurilor.

— Iată ce mai ţin minte, răspunse doctorul. Se făcuse ziuă… îl rugasem pe Nicu Deac să renunţe la planul lui… Dar îl ştiţi… nu se poate scoate nimic de la un asemenea încăpăţânat… A coborât în şanţ… şi am fost nevoit să-l urmez, că mă trăgea după el… Dealtminteri, nici nu mai ştiam ce fac… Nicu înaintează atunci până în dreptul porţii… Apucă un lanţ al podiştii, cu ajutorul căruia se caţără pe zid… În clipa aceea îmi dau seama de ce se întâmplă… Mai am vreme să-l opresc pe nesocotitul ăsta… aş zice mai mult, nelegiuitul!… Pentru cea din urmă oară îi poruncesc să coboare, să se întoarcă, s-o ia împreună cu mine spre Vereşti… „NU!” strigă… Vreau să fug… da… fraţilor… mărturisesc… am vrut să fug şi, în locul meu, niciunul dintre voi n-ar fi avut alt gând!… Dar zadarnic încerc să mă desprind de pământ… Picioarele-mi sunt pironite… înşurubate… prinse în rădăcini… încerc să le smulg din loc… Cu neputinţă… încerc să mă zbat… degeaba.

Şi doctorul Paţac imita mişcările deznădăjduite ale unui om ţinut de picioare, asemenea unei vulpi căzută-n capcană.

Apoi, întorcându-se la povestirea lui:

— În clipa aceea, spuse, s-a auzit un strigăt… şi ce strigăt!… Nicu Deac l-a scos… Mâinile-i scapă lanţul pe care-l apucaseră şi, ca izbit de o mână nevăzută, îl văd căzând în fundul şanţului!

E limpede că doctorul povestise lucrurile întocmai cum se petrecuseră şi că, oricât de tulburată ar fi fost, închipuirea lui nu adăugase nimic. Aşa cum le descrisese, aşa se petrecuseră minunile cărora dealul Gorgan le slujise, cu o noapte în urmă, drept cadru.

Cât priveşte cele ce au urmat după prăbuşirea lui Nicu Deac, iată: pădurarul şi-a pierdut cunoştinţa şi doctorul Paţac nu-i în stare să-i vină în ajutor, că cizmele-i sunt ţintuite de pământ şi picioarele umflate nu-i pot ieşi din ele… Fără veste, puterea nevăzută care-l înlănţuie se risipeşte… Picioarele şi-au dobândit libertatea… Se năpusteşte spre tovarăşul lui şi – ceea ce constituie din partea lui un act de mare curaj – umezeşte faţa lui Nicu Deac cu batista pe care a muiat-o în apa canalului.”: Pădurarul îşi vine în simţiri, dar braţul stâng şi o parte a trupului îi sunt ţepene de pe urma înspăimântătoarei zguduiri pe care a încercat-o… Cu toate astea, ajutat de doctor, izbuteşte să se ridice, să suie peretele şanţului, ajungând pe culme… Apoi o porneşte spre sat… După un ceas de mers, durerile la braţ şi coapsă sunt atât de cumplite, că-l silesc să se oprească… în sfârşit, tocmai când doctorul se pregătea să plece la Vereşti pentru a cere ajutor, au sosit la timp jupânul Colţ, Ionas şi Frig.

În privinţa tânărului pădurar, doctorul Paţac se codea să hotărască dacă fusese grav lovit sau nu, deşi vădea îndeobşte o rară încredere atunci când era vorba de o problemă de ordin medical.

— Dacă-i lovit de o boală naturală, se mulţumi să răspundă cu un glas sigur de el, e destul de grav! Dar dacă-i vorba de o boală supranaturală, pe care Necuratul i-o vâră-n trup, apăi numai Necuratul o poate lecui!

În lipsa unui diagnostic, pronosticul nu era prea liniştitor pentru Nicu Deac. Din fericire, vorba doctorului nu era literă de evanghelie, şi câţi medici, superiori doctorului Paţac, nu s-au înşelat, de la Hipocrat38 şi Galenos39, şi se mai înşală zilnic! Tânărul pădurar era un vlăjgan zdravăn; cu ajutorul constituţiei lui robuste se putea nădăjdui că o va scoate la capăt – chiar fără vreo intervenţie drăcească – şi cu condiţia să nu urmeze prea îndeaproape prescripţiile fostului infirmier al postului de carantină.