XI.

Tânărul ban se deşteptă a doua zi în zori, cu mintea încă tulburată de arătările nopţii.

Dimineaţa trebuia să plece din satul Vereşti pentru a lua drumul Clujului.

După ce vizitase târguşoarele industriale Petroşeni şi Livezeni, Frâncu intenţiona să se oprească o zi întreagă la Alba Iulia, înainte de a rămâne o vreme în capitala Transilvaniei. De acolo, drumul de fier urma să-l ducă prin provinciile Ungariei centrale, ultimă etapă a călătoriei.

Frâncu părăsise hanul şi, plimbându-se cu luneta la ochi pe terasă, cerceta, adânc mişcat, contururile cetăţii pe care răsăritul o făcea să se profileze destul de desluşit pe dealul Gorgan.

Gândurile i se învârteau în jurul întrebării: odată ajuns la Alba Iulia îşi va ţine făgăduiala făcută vereştenilor? Va înştiinţa poliţia despre cele ce se petreceau în Castelul din Carpaţi?

Atunci când se legase să readucă liniştea în sat, tânărul ban fusese încredinţat că cetăţuia slujea drept adăpost unei bande de răufăcători, sau măcar unor oameni suspecţi care, având interesul să nu fie căutaţi, se străduiseră să interzică orice apropiere.

Dar Frâncu cugetase peste noapte. În gândurile lui se produsese o schimbare şi acum şovăia.

Într-adevăr, ultimul descendent al neamului Gorj, boierul Radu, pierise de cinci ani şi nimeni n-a izbutit să afle ce se întâmplase cu el.

Fără îndoială, la puţină vreme după plecarea lui din Neapole se răspândise zvonul că murise. Dar ce era adevărat într-asta? Ce dovadă exista că murise? Poate că boierul Gorj trăia şi, dacă trăia, de ce nu s-ar fi înapoiat în castelul strămoşilor săi? De ce nu l-ar fi însoţit Orfanik, singurul prieten care i se cunoştea, şi de ce n-ar fi fost ciudatul fizician autorul şi regizorul fenomenelor care nu încetau să alimenteze spaima în tot ţinutul? Tocmai la asta se gândea Frâncu.

Ce-i drept, ipoteza părea plauzibilă, iar dacă boierul Radu Gorj împreună cu Orfanik se adăpostiseră în cetăţuie, e lesne de înţeles că doriseră s-o facă inaccesibilă pentru a-şi putea duce într-însa felul de viaţă singuratic, potrivit obiceiurilor şi firii lor.

Iar dacă aşa era, ce trebuia să facă tânărul ban? Se cuvenea să încerce să se amestece în treburile personale ale boierului Gorj? Tocmai se întreba, cântănnd argumentele, când Roşca se apropie de el pe terasă.

Socoti nimerit să-i împărtăşească gândurile lui, iar Roşca îi răspunse:

— Stăpâne, se prea poate că boierul Gorj să fie cel ce se dedă la toate drăcoveniile astea. Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, eu zic că nu trebuie să ne amestecăm. Fricoşii din Vereşti or ieşi din încurcătură cum s-or pricepe, treaba lor, şi n-are rost să ne batem capul ca să liniştim satul.

— Fie, răspunse Frâncu, întoreând lucrurile pe o parte şi pe alta, cred că ai dreptate, dragul meu Roşca.

— Şi eu, zise simplu ostaşul.

— Cât despre jupânul Colţ şi toţi ceilalţi, ştiu acum ce au de făcut pentru a sfârşi cu aşa-zisele duhuri din cetăţuie.

— Într-adevăr, stăpâne, n-au decât să înştiinţeze poliţia din Alba Iulia.

— Pornim după micul dejun, Roşca.

— Totul va fi gata.

— Dar. Înainte de a coborî în valea Jiului, vom face un ocol către Pleşa.

— Şi de ce asta, stăpâne?

— Aş vrea să văd mai de aproape ciudatul Castel din Carpaţi.

— La ce bun?

— O trăsnaie, Roşca, o trăsnaie care nu ne va răpi nici o jumătate de zi.

Roşca se necăji din pricina hotărârii care i se părea cel puţin fără rost. Ar fi vrut să alunge tot ce-i putea aminti tânărului ban trecutul.

De data asta însă se strădui în van, lovindu-se de hotărârea nestrămutată a stăpânului său.

De parcă ar fi fost supus unei înrâuriri de nestăvilit, Frâncu se simţea atras de vechea cetăţuie. Fără să-şi dea seama, atracţia era poate legată de visul în cursul căruia auzise glasul Stillei, şoptind melodia tânguitoare a lui Stefano.

Dar visase oare?… Da, iată ce se întreba, amintindu-şi că în aceeaşi sală a Regelui Matei un glas se mai făcuse auzit, după cum se spunea, glasul ale cărui ameninţări fuseseră înfruntate în chip atât de nechibzuit de către Nicu Deac. Nu-i de mirare că, în starea de spirit în care se afla, tânărul ban plănuia de aceea să se îndrepte spre Castelul din Carpaţi, să urce până la poalele vechilor sale ziduri, fără a-şi propune, dealtfel, să pătrundă înăuntru.

E de la sine înţeles că Frâncu Teleac era hotărât să nu le împărtăşească celor din Vereşti gândurile lui. Localnicii ar fi fost în stare să i se alăture lui Roşca pentru a-l sfătui să nu se apropie de cetăţuie, aşa că-i poruncise oşteanului să nu destăinuiască nimănui planul.

Văzând cum coboară din sat către valea Jiului, nimeni n-ar fi pus la îndoială că vrea s-o apuce spre Alba Iulia. Dar zărise de sus, de pe terasă, un alt drum mărginind poalele Retezatului până la pasul Vulcan.

Se putea urca spre culmile Pleşei, aşadar, fără a mai trece prin sat şi, prin urmare, fără a fi văzut nici de jupânul Colţ şi nici de ceilalţi.

Către prânz, după ce achită fără vorbe nota cam umflată pe care Ionas i-o înfăţişă cu cel mai frumos zâmbet, Frâncu se pregăti de plecare.

Jupânul Colţ, frumoasa Mioriţa, dascălul Homorod, doctorul Paţac, ciobanul Frig şi mulţi alţi localnici veniseră să-şi ia rămas bun.

Tânărul pădurar îşi putuse părăsi odaia şi se vedea bine că nu va mai întârzia să se pună pe picioare, fapt pentru care ex-infirmierul se umfk în pene.

— Îţi doresc noroc, Nicu Deac, ca şi logodnicei dumitale, spuse Frâncu.

— Mulţumim frumos, răspunse fata, strălucind de bucurie.

— Drum bun, boierule, adăugă pădurarul.

— Da… de s-ar putea! răspunse Frâncu, a cărui frunte se înnegurase.

— Măria ta, zise atunci jupânul Colţ, te rugăm să nu uiţi demersurile pe care ai făgăduit să le faci la Alba Iulia.

— N-am să uit, jupâne Colţ, răspunse Frâncu. Dar, dacă voi zăbovi pe drum, cunoaşteţi mijlocul foarte simplu prin care puteţi scăpa de vecinătatea asta neliniştitoare şi în scurtă vreme castelul nu-i va mai înspăimânta pe oamenii de ispravă din Vereşti.

— Uşor de zis… şopti dascălul.

— Şi de făcut, răspunse Frâncu. Dacă vreţi, în mai puţin de patruzeci şi opt de ore, jandarmii le vor veni de hac fiinţelor ascunse în cetăţuie, oricare ar fi…

— Numai de n-ar fi duhuri, aşa cum se pare, zise ciobanul Frig.

— Chiar şi atunci, răspunse Frâncu, ridicând uşor din umeri.

— Boierule, spuse doctorul Paţac, dacă ne-ai fi însoţit, pe Nicu Deac şi pe mine, poate că n-ai grăi aşa!

— M-ar mira, doctore, răspunse Frâncu, ba chiar de-aş fi fost ţinut de picioare în şanţul cetăţii, în chip tot atât de ciudat ca şi dumneata.

— De picioare… da, boierule, sau mai degrabă de cizme! Numai dacă nu socoţi că… în starea… în care mă aflam… am visat…

— Nu socot nimic, răspunse Frâncu, şi n-am să încerc să-ţi lămuresc ce ţi se pare de nelămurit. Dar fii sigur că dacă jandarmii dau o raită prin Castelul din Carpaţi, cizmele lor, obişnuite cu disciplina, n-au să prindă rădăcini ca cizmele dumitale.

După cuvintele rostite la adresa doctorului, tânărul ban primi ultimele închinăciuni ale hangiului, preacinstit de cinstea pe care cinstitul Frâncu Teleac… ş.a.m.d. Salutându-i pe jupânul Colţ, pe Nicu Deac, pe logodnica sa şi pe locuitorii adunaţi în piaţă, îi făcu semn lui Roşca; amândoi coborâră apoi în pas voinicesc prin trecătoare.

Frâncu şi ostaşul lui atinseră în mai puţin de un ceas malul drept al râului, pe care-l urmăriră suind de-a lungul bazei sudice a Retezatului. Roşca se resemnase să nu-şi mai dojenească stăpânul; ar fi fost zadarnic. Obişnuit să-l asculte milităreşte, s-ar fi priceput să-l scape chiar dacă se vâra în cine ştie ce încurcătură primejdioasă.

După două ceasuri de umblet, Frâncu şi Roşca se opriră pentru a se odihni puţin.

În locul acela, Jiul valah, care o lua puţin spre dreapta, se apropia de drum printr-un cot puternic. De cealaltă parte, pe culmea Pleşei, la depărtare de o jumătate de milă, adică aproape o leghe, se rotunjea dealul Gorgan. De vreme ce Frâncu dorea să străbată trecătoarea pentru a se îndrepta către castel, trebuiau să părăsească Jiul.

Fireşte, dacă evitau să treacă prin Vereşti, ocolul îndoia depărtarea dintre castel şi sat. Cu toate astea avea să mai fie zi atunci când Frâncu şi Roşca urmau să ajungă pe creştetul dealului Gorgan. Tânărul ban avea deci vreme să cerceteze de afară cetăţuia. Iar dacă aştepta să se însereze pentru a coborî drumul spre Vereşti, îi va fi lesne să-l urmeze cu siguranţa că nu va fi văzut de nimeni. Frâncu avea de gând să-şi petreacă noaptea la Livezeni, târguşor aşezat la confluenţa celor două Jiuri, şi să reia a doua zi calea spre Alba Iulia.

Popasul dură o jumătate de ceas. Cufundat în amintiri, tulburat de gândul că boierul Gorj se ascundea, poate, între zidurile castelului, Frâncu nu rosti nici un cuvânt…

Şi Roşca avu nevoie de multă stăpânire de sine pentru a nu-i spune: „Degeaba mergem mai departe, stăpâne!… Hai să-ntoarcem spatele cetăţuii blestemate şi s-o luăm din loc!”

Amândoi începură să urmeze firul văii. Pătrunseră mai întâi într-un hăţiş de copaci, nestrăbătut de poteci. Unele părţi ale pământului erau destul de adânc brăzdate, căci în vremea ploilor Jiul se revarsă uneori şi preaplinul se scurge în puhoaie furtunoase pe terenuri prefăcute în mlaştini. Treaba asta le pricinui unele greutăţi la mers şi, prin urmare, o oarecare întârziere. Avură nevoie de un ceas pentru a reîntâlni drumul din pasul Vulcan, pe care-l trecură către ora cinci.

Coasta dreaptă a Pleşei nu-i acoperită de pădurile pe care Nicu Deac nu le putuse străbate decât deschizându-şi drum cu securea; dar trebuiră să ţină seama de greutăţi de alt fel. Erau revărsări de grohotiş, printre care nu se putea înainta decât cu băgare de seamă, denivelări bruşte, falii adânci, blocuri prost înţepenite la bază şi înălţându-se ca gheţarii unei regiuni alpine, tot talmeş-balmeşul unei îngrămădiri de pietre uriaşe târâte din pisc de către avalanşe, în sfârşit, un adevărat haos în toată grozăvia lui.

Urcarea costişei, în asemenea împrejurări, mai ceru un ceas de eforturi grele. S-ar fi zis, zău aşa, că vechiul Castel din Carpaţi se putea apăra şi numai cu ajutorul piedicilor presărate pe căile lui de acces. Poate că Roşca nădăjduia să dea peste nişte stăvili de netrecut, dar n-a fost aşa.

Dincolo de zona blocurilor şi a văgăunilor, atinseră în cele din urmă creasta anterioară a dealului Gorgan. Din acel loc profilul castelului se desena mai desluşit în mijlocul mohorâtului deşert de care spaima depărta de atâţia ani localnicii.

Se cuvine să atragem atenţia asupra faptului că Frâncu şi Roşca aveau să ajungă la cetăţuie în dreptul zidului lateral, dinspre nord.

Nicu Deac şi doctorul Paţac, sosiseră în faţa zidului de la răsărit, pentru că, luând-o pe la stânga Pleşei, lăsaseră la dreapta lor torentul Doinei şi drumul trecătorii. Într-adevăr, cele două direcţii alcătuiesc un unghi foarte deschis, al cărui vârf sfârşeşte în donjonul central. Dinspre nord,.dealtfel, zidul ar fi fost cu neputinţă de trecut; nu numai că acolo nu se aflau nici poartă, nici podişcă, dar, urmând neregularităţile terenului, zidul se ridica la o înălţime destul de mare.

Faptul că din partea aceea accesul nu era cu putinţă n-avea în fond prea multă însemnătate, de vreme ce tânărul ban nu se gândea să treacă dincolo de zidurile castelului.

Când Frâncu Teleac şi Roşca sosiră în vârful dealului Gorgan, se făcuse şapte şi jumătate. În faţa lor, înecat în beznă, se ridica mormanul sălbatic a cărui patină se contopea cu vechea culoare a stâncilor Pleşei. La stânga, flancată de bastionul din colţ, incinta făcea un cot neaşteptat. Acolo, pe o ridicătură de pământ şi deasupra parapetului crenelat, se schimonosea fagul, ale cărui ramuri contorsionate dovecieau violenţa cu care rafalele de sud-vest suflau la acea înălţime.

Într-adevăr, ciobanul Frig nu se înşelase. După legendă, vechea cetăţuie a boierilor Gorj mai avea de trăit numai trei ani.

Tăcut, Frâncu privea întreaga zidire dominată de donjonul îndesat din centru. Acolo, sub grămezile nedesluşite, se mai ascundeau fară îndoială săli boltite, vaste şi sonore, culoare labirintice, tainiţe îngropate în fundul pământului. Nici o altă locuinţă decât acest vechi castel nu i s-ar fi potrivit mai bine ultimului vlăstar al neamului Gorj, pentru a se înmormânta într-o uitare căreia nimeni nu-i putea pătrunde taina. Şi cu cât tânărul ban se gândea mai mult, cu atât se încredinţa că Radu Gorj se adăpostise între zidurile singuraticului său Castel din Carpaţi.

Nimic, dealtfel, nu vădea prezenţa unor oaspeţi în interiorul donjonului. Nici o şuviţă de fum nu se desfăcea din hornuri, nici un zgomot nu ieşea prin ferestrele ermetic închise. Nimic, nici măcar un ţipăt de pasăre nu tulbura taina întunecatei clădiri.

Timp de câteva minute, Frâncu îmbrăţişă lacom cu privirea incinta plină odinioară de vâlva serbărilor şi de larma armelor. Dar tăcea, cu mintea bântuită de gânduri apăsătoare, cu inima grea de amintiri.

Dorind să-l lase pe tânărul ban singur cu el însuşi, Roşca avusese grijă să se tragă într-o parte. Nu şi-ar fi îngăduit să-l stânjenească.

Dar nu mai şovăi atunci când soarele coborî după masivul Pleşei şi valea celor două Jiuri începu să se umple de beznă.

— Stăpâne, spuse el, s-a înserat… Curând se face opt.

Frâncu nu păru să-l audă.

— E vreme să plecăm, adăugă Roşca, dacă vrem să fim la Livezeni înainte de închiderea hanurilor.

— Roşca… îndată… da… îndată sunt al tău, răspunse Frâncu.

— Stăpâne, avem nevoie de un ceas încheiat pentru a ajunge la drumul trecătorii şi, cum atunci va fi noapte neagră, n-avem a ne teme că putem fi văzuţi străbătându-l.

— Câteva clipe încă, răspunse Frâncu, şi coborâm spre sat.

Tânărul ban nu se clintea din locul unde se oprise, odată ajuns pe culmea dealului.

— Nu uita, stăpâne, adăugă Roşca, ce greu ne va fi să trecem noaptea printre stâncile astea… Abia am scos-o la capăt ziua…

— Da… să mergem… Roşca… Te urmez…

Frâncu părea oprit în faţa cetăţii de către o putere de nebiruit, poate de una dintre tainicele presimţiri de care inima nu se pricepea să ţină seamă. Să fi fost înlănţuit de picioare, aşa cum doctorul Paţac spunea că se pomenise în şanţ, la poalele zidului?… Nu! Picioarele-i erau libere de orice piedică, de orice capcană… Putea umbla încoace şi încolo şi, dacă ar fi vrut nimic nu l-ar fi împiedicat să dea ocol incintei, urmărind malul şanţului.

Dar poate că asta şi voia.

Chiar aşa gândi Roşca, şi se hotărî să spună pentru ultima dată:

— Vii, stăpâne?…

— Da… da… răspunse Frâncu.

Şi nu se clinti.

Dealul Gorgan se şi întunecase. Urcând spre sud, bezna pornită din munte ascundea ansamblul clădirilor, ale căror contururi nu mai înfăţişau decât o siluetă nedesluşită. Curând urma să nu se mai vadă nimic, dacă vreo lumină n-avea să ţâşnească prin ferestruicile înguste ale donjonului.

— Stăpâne… hai odată! repetă Roşca.

Şi Frâncu era să-l urmeze, în sfârşit, când o formă nedesluşită se ivi pe ridicătura de pământ a bastionului, acolo unde se ridica fagul legendar.

Frâncu se opri, privind forma al cărei profil se întărea, puţin câte puţin.

Era o femeie cu părul despletit, cu mâinile întinse şi înfăşurată într-un lung veşmânt alb.

Dar costumul nu era cel pe care Stilla îl purta în scena finală din Orlando, când Frâncu o văzuse pentru cea din urmă oară?

Da! Era Stilla, nemişcată, cu braţele întinse către tânărul ban, cu privirea atât de pătrunzătoare aţintită asupră-i…

— Ea!… Ea!… strigă el.

Şi, năpustindu-se, s-ar fi prăvălit până la temeliile zidului, dacă Roşca nu l-ar fi oprit…

Vedenia pieri pe neaşteptate. Stilla se arătase doar pentru un minut… N-avea însemnătate! Frâncu ar fi avut nevoie doar de o secundă spre a o recunoaşte şi cuvintele-i ţâşniră de pe buze:

— Ea… ea… trăieşte!