XII.

Să fi fost cu putinţă? Stilla, pe care Frâncu Teleac nu credea s-o mai vadă, i se ivise pe ridicătura de pământ a bastionului! Nu fusese victima unei iluzii. Roşca o văzuse ca şi el!… Era chiar marea artistă, în costumul Angelicăi, aşa cum se arătase publicului în reprezentaţia de adio de la teatrul San-Carlo!

Tânăru ban înţelese adevărul cumplit. Aşadar, femeia mult iubită, cea care urma să devină băneasa Teleac, era de cinci ani închisă în mijlocul munţilor transilvăneni! Aşadar, cea pe care Frâncu o văzuse prăbuşindu-se moartă pe scenă supravieţuise! Aşadar, în vreme ce fusese transportat mai mult mort decât viu la hotel, boierul Radu izbutise să pătrundă la Stilla, s-o răpească, s-o ducă în Castelul din Carpaţi, şi toată populaţia nu urmase a doua zi până la Santo Campo Nuovo din Neapole decât un sicriu gol!

Toate acestea păreau de necrezut, de neînţeles, contrarii bunului simţ. Ţineau de minuni, erau neverosimile şi Frâncu ar fi trebuit să-şi repete asta până la îndărătnicie… Da!… Dar faptul rămânea: de vreme ce se afla în cetăţuie, Stilla fusese răpită de către boierul Gorj… Era vie, odată ce o văzuse dincolo de zid!… Certitudinea era absolută.

Tânărul ban se străduia totuşi să-şi stăpânească gândurile răvăşite, care se adunau, dealtminteri, într-unui singur: să i-o smulgă lui Radu Gorj pe Stilla, de cinci ani prizonieră în Castelul din Carpaţi!

— Roşca, spuse Frâncu gâfâind, ascultă-mă… înţelege-mă, mai ales… că mi se pare că-mi ies din minţi…

— Stăpâne… dragul meu stăpân!

— Cu orice preţ, trebuie să ajung la ea… la ea!… Chiar în seara asta…

— Nu… mâine…

— În seara asta, dacă-ţi spun!… E acolo… M-a văzut, aşa cum am văzut-o… Mă aşteaptă…

— Ei bine… vin şi eu…

— Nu!… Mă duc singur.

— Singur…?

— Da.

— Dar cum ai să pătrunzi în cetăţuie, când Nicu Deac n-a izbutit…?

— Am să intru, dacă-ţi spun.

— Poarta e închisă…

— Pentru mine nu… Am să caut… Am să găsesc o spărtură… Am să trec…

— Nu vrei să te însoţesc… stăpâne… zău, nu vrei?

— Nu! Ne despărţim şi poţi să mă slujeşti tocmai despărţindu-ne…

— Să aştept aici…?

— Nu, Roşca.

— Atunci, unde să mă duc…?

— La Vereşti… sau, mai bine… nu… nu la Vereşti… răspunse Frâncu. Cei de acolo n-au nevoie să ştie… Coboară la Vulcan şi rămâi peste noapte… Dacă nu mă vezi mâine, pleacă din Vulcan de dimineaţă… adică… nu… mai aşteaptă câteva ceasuri… Apoi du-te la Alba Iulia… Acolo, înştiinţează-l pe şeful poliţiei… Povesteşte-i tot… în sfârşit, întoarce-te cu nişte agenţi… Dacă-i nevoie, atacaţi cetăţuia!… Scăpaţi-o!… Of! Doamne dumnezeule! Vie… în mâinile lui Radu Gorj…!

Şi, pe măsură ce tânărul ban rostea fraze întretăiate, Roşca vedea surescitarea stăpânului său crescând şi vădindu-se prin simţămintele răvăşite ale unui om care nu se mai poate stăpâni.

— Du-te… Roşca! strigă el pentru ultima oară.

— Îmi porunceşti…?

— Îţi poruncesc!

În faţa hotărârii răspicate, lui Roşca nu-i rămânea decât să se supună.

Frâncu se îndepărtase, dealtminteri, iar bezna îl şi ascundea de privirile ostaşului.

Roşca mai rămase câteva clipe locului, neputându-se hotărî să plece.

Atunci îşi zise că străduinţele lui Frâncu vor fi zadarnice, că nu va ajunge nici să treacă de zid şi va fi nevoit să se înapoieze la Vulcan… poate mâine… poate la noapte… Amândoi s-or duce atunci la Alba Iulia şi agenţii autorităţilor vor face ceea ce nici Frâncu, nici pădurarul nu izbutiseră… îi vor veni de hac lui Radu Gorj… i-o vor smulge pe biata Stilla… vor scotoci cetăţuia din Carpaţi… la nevoie, fără a mai lăsa nici piatră pe piatră… Chiar dacă toţi dracii din iad s-ar aduna s-o apere. Şi Roşca începu să coboare povârnişurile dealului Gorgan, pentru a da de drumul pasului Vulcan.

Între timp, urmând marginea şanţului, Frâncu şi ocolise bastionul din colţ, care străjuia în stânga.

Mii de gânduri se încrucişau în mintea lui. Acum nu mai încăpea îndoială că boierul Gorj se afla în cetăţuie, de vreme ce Stilla era închisă acolo… Numai el putea fi… Stilla trăia!… Dar cum să ajungă la ea?… Cum s-o scoată din castel?… Nu ştia cum,dar aşa trebuia să se întâmple… şi se va întâmpla… Va învinge piedicile pe care Nicu Deac nu le putuse învinge… Nu curiozitatea îl împingea în mijlocul ruinelor, ci patima, dragostea pentru femeia pe care o regăsea în viaţă. Da, în viaţă… după ce o crezuse moartă, şi pe care avea să i-o smulgă lui Radu Gorj!

De fapt, Frâncu îşi spusese că nu putea intra decât din dreptul zidului de sud, unde se căsca poarta la care ducea podişca. De aceea, înţelegând că n-avea rost să încerce să treacă peste zidurile înalte, de îndată ce întoarse colţul bastionului, urmă să meargă de-a lungul crestei dealului Gorgan.

Peste zi, lucrul n-ar fi fost prea greu. Dar în plină noapte, pentru că luna încă nu răsărise – o noapte întunecată de ceţurile care se condensează între munţi – era mai mult decât primejdios. La primejdia paşilor greşiţi, a prăbuşirii în fundul şanţului se adăuga cea de a se lovi de stânci, pricinuind, poate, prăvălirea lor.

Frâncu înainta, totuşi, urmărind pe cât putea de aproape zigzagurile malului, pipăind cu mâna şi cu piciorul pentru a se încredinţa că nu se depărtează. Susţinut de o putere supraomenească, se mai simţea călăuzit şi de un instinct neobişnuit, care nu-l putea înşela.

Dincolo de bastion se desfăşura zidul sudic cu care podişca intra în legătură când nu era ridicată şi lipită de poartă.

De la bastion încolo piedicile păreau a se înmulţi. Printre uriaşele blocuri acoperind podişul nu mai era cu putinţă să urmărească şanţul şi trebui să se depărteze de el. Închipuiţi-vă că cineva încearcă să se orienteze în mijlocul unui câmp de felul celui de la Carnac, dar unde dolmenii şi menhirii ar fi plasaţi fără rost. Şi nici un punct de reper, nici o licărire în noaptea neagră ce învăluia până şi acoperişul donjonului central!

Frâncu înainta totuşi, aici căţărându-se pe un bloc uriaş care-i închidea drumul, acolo târându-se printre stânci, cu mâinile sfâşiate de scaieţi şi mărăcini, pe când vulturii îi atingeau fruntea, zburând şi scoţând cumplitul lor ţipăt ascuţit.

Ah! De ce nu suna atunci clopotul vechii bisericuţe, aşa cum sunase pentru Nicu Deac şi pentru doctor? De ce nu se mai aprindea peste crenelurile donjonului lumina puternică ce-i învăluise pe ei? Ar fi mers către sunet, ar fi mers către lumină ca marinarul către şuierul sirenei de alarmă sau către fulgerările farului. Nu!… Nimic decât noaptea grea, mărginindu-i privirea la câţiva paşi.

Aşa trecu o oră. După panta ce pornea la stânga lui, Frâncu simţi că se rătăcise. Sau coborâse mai jos de poartă? Depăşise, poate, podişca?

Se opri dând din picior, frângându-şi mâinile. Încotro să se îndrepte?

Ce furie îl cuprinse la gândul că era nevoit să aştepte să se facă de zi…!

Atunci avea să fie văzut de către cei din cetăţuie… Nu-i mai putea lua pe neaşteptate… Radu Gorj va fi cu ochii în patru.

Noaptea, încă noaptea asta, trebuia să pătrundă în incintă, iar Frâncu nu se putea orienta din pricina beznei.

Scoase un strigăt… un strigăt deznădăjduit:

— Stilla… răcni el, Stilla mea…!

Ajunsese să creadă că prizoniera îl putea auzi, că-i putea răspunde?!

Şi totuşi, îi strigă de douăzeci de ori numele, pe care ecourile Pleşei îl întoarseră.

Fără veste, ochii lui Frâncu zăriră. O licărire destul de vie, al cărei izvor părea că se află la oarecare înălţime, se strecura prin întuneric.

— Acolo e cetăţuia… acolo! îşi spuse.

Şi, într-adevăr, după cum era plasată, licărirea nu putea veni decât din donjonul central.

Dată fiind aţâţarea ce pusese stăpânire pe el, Frâncu nu şovăi să creadă că Stilla îl ajuta astfel. Îl recunoscuse, fără îndoială, în clipa când şi el o zărise pe movila bastionului. Şi acum îi trimitea un semn, îi arăta drumul pe care să apuce pentru a ajunge în dreptul porţii…

Frâncu se îndreptă spre lumina a cărei strălucire creştea pe măsură ce se apropia de ea. Cum o apucase prea mult spre stânga, pe culmea dealului Gorgan, fu silit să se înapoieze cu vreo douăzeci de paşi la dreapta şi, după câteva bâjbâieli, regăsi marginea şanţului.

Lumina strălucea în faţa lui şi înălţimea la care se afla dovedea că venea, într-adevăr, de la una dintre ferestrele donjonului.

Frâncu urma să se afle înaintea ultimelor piedici, de netrecut, poate!

Pe drept cuvânt, de vreme ce – poarta fiind încuiată, podişca ridicată – ar fi trebuit să se lase să lunece până la piciorul zidului…

Apoi, ce putea face în faţa unui zid ce se ridica până la cincizeci de picioare…?

Frâncu înaintă către locul unde se sprijinea podişca, atunci când poarta era deschisă…

Podişca era lăsată. Fără a mai chibzui, păşi peste bârnele podiştii ce se clătina şi atinse poarta… Poarta se deschise.

Frâncu se năpusti sub bolta întunecată. Dar abia făcuse câţiva paşi că podişca se ridică, izbindu-se cu zgomot de brâul porţii…

Banul Frâncu Teleac era închis în Castelul din Carpaţi.