XIII.

Localnicii din Transilvania şi călătorii ce urcă sau coboară prin pasul Vulcan nu cunosc decât înfăţişarea exterioară a Castelului din Carpaţi. De la depărtarea respectuoasă la care terasa îi oprea pe cei mai îndrăzneţi locuitori din Vereşti şi împrejurimi, nu se descoperea privirilor decât uriaşul morman de pietre al unei cetăţui în ruină.

Dar, în interiorul incintei, să fi fost cetăţuia chiar atât de dărăpănată cum se putea crede? Nu. La adăpostul puternicelor ziduri, clădirile rămase întregi ale vechii fortăreţe feudale ar mai fi putut găzdui o întreagă garnizoană.

Vaste săli boltite, pivniţe adânci, culoare nenumărate, curţi ale căror aşternuturi de piatră piereau sub covorul ierburilor înalte, chilii subpământene, unde lumina zilei nu pătrundea niciodată, scări ascunse în grosimea pereţilor, cazemate luminate de îngustele ferestruici ale zidului de incintă, donjonul central, cu trei caturi şi apartamente destul de bune pentru a mai fi locuite, încununate de o platformă crenelată, apoi, printre nenumăratele construcţii din incintă, culoare nesfârşite, încâlcindu-se în chip capricios, suind până la movilele de pământ ale bastioanelor, coborând până la nivelul temeliilor, ici şi colo câteva cisterne în care se aduna apa ploilor şi al căror preaplin se revărsa către torentul Doinei, în sfârşit, tuneluri lungi, neastupate aşa cum se credea şi ieşind în drumul din pasul Vulcan – iată cum arăta în întregime Castelul din Carpaţi, al cărui plan era tot atât de complicat ca şi cele ale labirintelor din Porsena, Lemnos sau Creta.

Un simţământ puternic – de neînvins, aşa cum fusese cel al lui Tezeu voind s-o cucerească pe fiica lui Minos – îl atrăsese şi pe tânărul ban în nesfârşitele meandre ale cetăţuii. Avea să găsească firul Ariadnei, care slujise la călăuzirea eroului grec?

Frâncu nu fusese stăpânit decât de un singur gând, să pătrundă în incintă, şi izbutise. Poate că ar fi trebuit să-şi spună că podişca, până atunci ridicată, părea să se fi lăsat anume ca să-i îngăduie trecerea…!

Poate că ar fi trebuit să-l neliniştească faptul că poarta se închisese brusc în urma lui!… Dar nici că-i păsa. Se afla, în sfârşit, în castelul unde Radu Gorj o închisese pe Stilla şi şi-ar fi dat viaţa numai să ajungă până la ea.

Galeria în care se năpustise, largă, înaltă, cu bolta lăsată către mijloc, era cufundată în cel mai deplin întuneric, şi lespezile mişcate de la locul lor nu îngăduiau un mers sigur.

Frâncu se apropie de peretele din stânga şi păşi de-a lungul lui, sprijinindu-se de un ornament a cărui suprafaţă mâncată de salpetru i se măcina între degete. N-auzea nici un zgomot în afara paşilor lui, ce deşteptau ecouri depărtate. Un curent călduţ, purtând o miasmă de mucegai, îl împingea din spate, ca şi cum la celălalt capăt al galeriei s-ar fi aflat o deschidere.

După ce depăşi un stâlp de piatră ce proptea ultimul colţ, pe stânga, se pomeni la intrarea într-un culoar mult mai îngust. Îi atingea pereţii numai desfăcându-şi braţele.

Înaintă astfel, cu trupul plecat, pipăind cu piciorul şi cu mâna şi străduindu-se să-şi dea seama dacă gangul merge drept înainte.

Cam la două sute de paşi de la stâlpul de colţ, Frâncu simţi că o ia spre stânga, pentru ca să apuce în direcţie contrarie peste alţi cincizeci.

Culoarul se întorcea oare spre zidul cetăţii, sau ducea către donjonul central?

Frâncu încercă să meargă mai repede; dar era oprit în fiecare clipă de o denivelare a solului, de care se împiedica, sau de un unghi neaşteptat, care-l silea să apuce în altă direcţie. Din timp în timp dădea peste câte o deschidere care spărgea peretele, îngăduind trecerea în galerii laterale. Dar totul era întunecat, de nepătruns, şi zadarnic încerca să se orienteze în labirint, adevărată operă a unor cârtiţe.

Trebui să se întoarcă de câteva ori din drum, înţelegând că se vârâse prin fundături. Se temea ca vreun chepeng prost închis să nu se lase sub paşii lui, prăvălindu-l în fundul unei închisori subpământene, din care n-ar mai fi putut ieşi. De aceea, ori de câte ori călca peste o lespede sunând a gol, avea grijă să se ţină de pereţi, înaintând însă mereu cu o înflăcărare ce nu-i lăsa nici răgazul de a chibzui.

Cu toate acestea, de vreme ce încă nici nu urcase, nici nu coborî se, se mai afla la nivelul curţilor interioare croite între feluritele clădiri ale incintei şi putea avea norocul ca galeria să-l ducă până la donjonul central, chiar în locul de unde pornea scara.

Fără îndoială, trebuia să existe o cale mai directă de comunicare între poartă şi clădirile cetăţuii. Desigur, iar pe vremea când familia Gorj mai locuia aici nu era nevoită să se vâre prin toate trecerile acelea fără sfârşit. O altă poartă, faţă-n faţă cu cea de la intrare! şi deschisă la celălalt capăt al primei galerii, dădea către piaţa defilărilor, în inima căreia se înălţa donjonul; dar poarta era acum zidită şi Frâncu nu-i putuse recunoaşte nici locul.

Trecuse un ceas de când tânărul ban tot rătăcea după cum îl duceau ocolurile, încercând să prindă vreun zgomot depărtat, necutezând să strige numele Stillei, pe care ecourile îl puteau trimite până la etajele donjonului. Nu-şi pierdea nădejdea şi ar fi înaintat cât l-ar fi ţinut puterile, câtă vreme o piedică de netrecut nu l-ar fi silit să se oprească.

Şi totuşi, fără să-şi dea seama, Frâncu se şi istovise. Nu pusese nimic în gură de când plecase din Vereşti. Suferea de foame şi sete.

Nu mai mergea cu pas sigur, picioarele i se muiaseră. În aerul umed şi cald ce-i străbătea veşmintele începuse să gâfiie, iar inima-i bătea repede.

Trebuie să fi fost aproape nouă când, întinzând piciorul, nu mai dădu de pământ.

Se aplecă şi mâna îi simţi o treaptă, apoi încă una.

Era o scară.

Scara cobora către temeliile castelului şi poate că n-avea ieşire?

Frâncu nu şovăi, coborî şi numără treptele care se desfăşurau pieziş faţă de direcţia coridorului.

Coborî astfel şaptezeci şi şapte de trepte pentru a atinge o a doua galerie orizontală, ce se pierdea în nenumărate coturi întunecoase.

Mai merse o jumătate de oră şi, zdrobit de oboseală, tocmai se oprise, când un punct luminos se ivi la două sau trei sute de picioare înaintea lui.

De unde venea lumina? Era oare un fenomen natural, o emanaţie de hidrogen care se aprinsese la adâncimea aceea? Nu era mai curând un felinar purtat de către unul dintre cei ce locuiau în cetăţuie?

— Să fie ea?… şopti Frâncu.

Şi-şi aminti că o lumină se mai ivise, ca pentru a-i arăta intrarea castelului, atunci când se rătăcise printre stâncile de pe dealul Gorgan.

Dacă Stilla era cea care-i arătase lumina la una dintre ferestrele donjonului, nu încerca tot ea să-l călăuzească prin cotiturile subsolul i?

Abia stăpân pe el, Frâncu se plecă şi privi, fără a face vreo mişcare.

O lucire difuză, mai curând decât un punct luminos, părea să umple un fel de criptă subterană, aflată la capătul culoarului.

Frâncu hotărî să se grăbească, târându-se pentru că picioarele abia-l mai puteau duce şi, după ce trecu printr-o deschidere îngustă, căzu pe pragul criptei.

Păstrată în bună stare, înaltă de vreo doisprezece paşi, cripta se desfăşura circular pe un diametru aproape egal. Nervurile catapetesmei, purtată de capitelurile a opt stâlpi pântecoşi, se întâlneau în cheia bolţii, în mijlocul căreia fusese vârât un glob de sticlă, plin de o lumină gălbuie.

Dincolo de poarta croită între doi stâlpi se afla o altă poartă, închisă, şi ale cărei ţinte mari, cu capetele ruginite, arătau locul unde se prindea armătura exterioară a zăvoarelor.

Frâncu se ridică, se târî până la această a doua poartă, încercă să-i clintească usciorii masivi…

Încercările-i fură zadarnice.

Cripta era prevăzută cu câteva mobile părăduite; aici, un pat sau mai degrabă nişte rămăşiţe de stejar, peste care fuseseră zvârlite câteva aşternuturi; colo un scăunel cu picioare răsucite, o masă prinsă de perete cu scoabe de fier. Pe masă se aflau blide felurite, o cană cu apă, o farfurie cu o bucată de vânat rece, un codru de pâine semănând cu pesmetul marinăresc. Într-un colţ şopotea un mic bazin alimentat de o şuviţă de apă şi al cărui preaplin se vărsa într-o scurgere săpată la piciorul unuia dintre stâlpi.

Asemenea pregătiri nu vădeau că un oaspete fusese aşteptat în criptă, sau mai curând un prizonier în temniţă? Prizonierul să fi fost Frâncu, momit acolo în chip viclean?

În învălmăşeala gândurilor sale, aşa ceva nici nu-i trecu prin minte.

Epuizat de foame şi de oboseală, înghiţi merindele puse pe masă. Îşi potoli setea cu apa din cană; apoi se lăsă să cadă de-a curmezişul patului grosolan, în care o odihnă de câteva clipe îi putea întoarce o parte din puterile pierdute. Dar când voi să-şi adune gândurile, i se păru că ele-i scapă printre degete ca o apă.

Era mai bine să aştepte ziua, pentru a-şi urma cercetările? Voinţa îi era în asemenea măsură adormită, încât nu mai era stăpân pe faptele lui…?

— Nu, îşi spuse, n-am să aştept!… La donjon… trebuie să ajung la donjon chiar în noaptea asta…!

Lumina înşelătoare care se revărsa din globul prins de cheia bolţii se stinse deodată, iar cripta fu învăluită într-un întuneric deplin.

Frâncu voi să se ridice… Nu izbuti, iar gândurile-i adormiră, sau, mai bine-zis, se curmară fără veste, ca acele unui orologiu căruia i s-a rupt arcul. A fost un somn ciudat, mai degrabă o toropeală apăsătoare, o nimicire deplină a fiinţei, ce nu venea dintr-o liniştire a minţii…

Când se deşteptă, Frâncu nu-şi putu da seama cât timp durase somnul.

Ceasul i se oprise. Dar cripta era din nou luminată în mod artificial.

Frâncu se depărtă de pat, făcu câţiva paşi în direcţia primei porţi: era tot deschisă; către cea de a doua: era tot închisă.

Voi să cugete, şi lucrul nu mergea prea uşor.

Dacă trupul i se refăcuse după oboselile din ajun, îşi simţea capul şi gol, şi greu.

— Cât să fi dormit? se întrebă el. E noapte, e zi…?

În criptă nu se schimbase nimic, în afara luminii care fusese reaprinsă, a hranei reîmprospătate, a cănii din nou umplută cu apă proaspătă.

Să fi intrat cineva câtă vreme se prăbuşise în sfârşeala aceea toropită?

Se ştia că ajunsese în adâncurile cetăţii?… Se afla în puterea boierului Radu Gorj… Era osândit să nu mai poată comunica în nici un fel cu semenii lui?

Nu era de crezut şi, dealtfel, avea să fugă, de vreme ce mai era în stare, avea să regăsească galeria ducând la poartă, va ieşi din castel…

Să iasă? Îşi aminti atunci că poarta se închisese în urma lui…

Ei bine, va încerca să ajungă la zidul de incintă şi, printr-una dintre ambrazurile lui, va încerca să se strecoare afară… Până într-un ceas, cu orice preţ, trebuia să fie în afara cetăţuii…

Dar Stilla… Va renunţa să ajungă la ea?… Va pleca fără s-o fi smuls din mâna lui Radu Gorj…?

Nu! Şi o va scoate la capăt cu ajutorul agenţilor, pe care Roşca trebuie să-i fi adus de la Alba Iulia la Vereşti… Vor lua cu asalt vechiul zid… Vor scotoci cetăţuia, de jos şi până sus…!

Odată hotărârea luată, trebuia s-o pună în aplicare fară a mai pierde o clipă.

Frâncu se ridică şi se îndreptă către culoarul prin care sosise, când un fel de fâsăit se auzi îndărătul celei de a doua porţi a criptei.

Fără îndoială, nişte paşi se apropiau tiptil.

Frâncu îşi lipi urechea de canatul porţii şi, ţinându-şi răsuflarea, ascultă…

Cineva părea să calce la intervale regulate, ca şi cum ar fi urcat de la o treaptă la alta. Se afla acolo, fără doar şi poate, o a doua scară, ce lega cripta de curţile interioare.

Spre a fi gata pentru orice împrejurare, Frâncu îşi scoase din teaca de la cingătoare cuţitul şi-l apucă zdravăn.

Dacă intra unul dintre slujitorii boierului Gorj, se va zvârli asupra lui, îi va smulge cheile, îl va împiedica să-l urmărească şi, năpustindu-se prin noua ieşire, va încerca să ajungă la donjon.

Dacă era boierul Radu Gorj – şi-l va recunoaşte pe cel zărit în clipa când Stilla se prăbuşea pe scena teatrului San-Carlo – îl va lovi fără milă.

Între timp, paşii se opriseră pe palierul ce alcătuia pragul de afară.

Nemişcat, Frâncu aştepta ca poarta să se deschidă…

Nu se deschise, iar un glas de o blândeţe nespusă ajunse până la tânărul ban.

Era glasul Stillei… Da!… Puţin slăbit, dar cu toate inflexiunile lui, cu farmecul de nedescris, cu modulaţiile mângâietoare, admirabil instrument al minunatei arte ce părea că murise odată cu artista.

Iar Stilla repeta melodia tânguitoare care legănase visarea lui Frâncu pe când picotea în marea sală a hanului din Vereşti:

Nel giardino de mille fiori, Andiamo, mio cuore…

Cântul pătrundea până-n adâncul sufletului lui Frâncu… îl aspira, îl sorbea ca pe o licoare divină, în vreme ce Stilla părea că-l pofteşte s-o urmeze, repetând:

Andiamo, mio cuore… andiamo…

Şi, cu toate acestea, poarta nu se deschidea pentru a-i îngădui să treacă!… Nu va putea ajunge până la Stilla, n-o va putea lua în braţe, scoţând-o din cetăţuie…?

Stilla… Stilla mea!… strigă el.

Şi se aruncă asupra porţii, care rezistă la încercările lui. Cântul părea să slăbească… glasul să se stingă… paşii să se depărteze…

Îngenuncheat, muncindu-se să desfacă scândurile porţii, sfâşiindu-şi unghiile în ferecături, Frâncu o chema întruna pe Stilla, al cărei glas aproape nu se mai auzea. Un gând cumplit îl străfulgera atunci.

— Nebună!… strigă el. E nebună, de vreme ce nu m-a recunoscut…

n-a răspuns!… închisă de cinci ani… în puterea lui… biata mea Stilla…

şi-a pierdut minţile…

Atunci, cu ochii rătăciţi, cu gesturi dezordonate, cu capul în flăcări, se ridică…

— Şi eu… simt că-mi pierd minţile!… repetă el. Simt că înnebunesc…

Ca o fiară în cuşcă, umbla încolo şi încoace prin criptă…

— Nu! repeta el. Nu!… Nu trebuie să-mi pierd capul!… Trebuie să ies din cetăţuie… Am să ies!

Şi se aruncă asupra primei porţi…

Fusese închisă fără zgomot.

Ascultând glasul Stillei, Frâncu nu-şi dăduse seama de nimic…

După ce se pomenise închis în incinta cetăţuii, se afla acum închis în criptă.