XIV.

Era zdrobit. Aşa cum se temuse, facultatea de a gândi, înţelegerea lucrurilor, inteligenţa necesară pentru a trage din ele concluzii îi scăpau, puţin câte puţin. Singurul simţământ rămas viu în ei era amintirea Stillei, impresia exercitată de cântul pe care ecourile criptei întunecoase nu i-l mai trimiteau.

Fusese oare victima unei iluzii? Nu, de o mie de ori nu! Pe Stilla o auzise abia adineauri şi pe ea o zărise pe bastionul castelului.

Atunci,gândul că era lipsită de judecată îl cuprinse din nou, şi cumplita lovitură îl izbi de parcă ar fi pierdut-o pentru a doua oară.

— Nebună! îşi repeta. Da!… Nebună… de vreme ce nu mi-a recunoscut vocea… de vreme ce nu mi-a putut răspunde… Nebună… Nebună!

Şi era, într-adevăr, verosimil!

Ah, de-ar putea s-o smulgă din cetăţuie, s-o ducă în castelul de lângă Craiova, să-i închine propria lui viaţă, îngrijirile şi dragostea lui,ar şti s-o vindece…

Iată ce-şi spunea Frâncu, pradă unui delir înspăimântător, iar mai multe ceasuri se scurseră până să-şi vină în fire.

Atunci încercă să judece la rece, să se regăsească printre gândurile lui răvăşite.

— Să fug de aici… îşi spuse. Cum?… De îndată ce au să deschidă poarta!… Da!… în timp ce dorm, îmi reîmprospătează merindele… Am să aştept… prefăcându-mă că dorm…

Îi trecu atunci prin minte o bănuială: apa din cană trebuia să cuprindă vreo substanţă adormitoare… Numai pentru că băuse din apa aceea se cufundase în somnul greu, în nimicirea totală de a cărei durată nu-şi mai putea da seama… Ei bine, n-avea să mai bea!… Nu se va atinge nici de alimentele puse pe masă… Unul dintre cei din cetăţuie nu va întârzia să intre şi, curând…

Curând?… De unde să ştie?… Soarele urca în clipa aceea către zenit, sau cobora la orizont?… Era zi, sau noapte?

Aşa că Frâncu se străduia să prindă zgomotul unor paşi care s-ar fi apropiat de una sau alta dintre porţi… Dar cum nici un zgomot nu ajungea până la el, se târî de-a lungul pereţilor criptei, cu fruntea în flăcări, cu ochii rătăciţi, simţind că-i vâjâie urechile şi răsuflând greu sub apăsarea unei atmosfere îngreunate, ce abia se reîmprospăta printre crăpăturile porţilor.

Deodată, la colţul unuia dintre stâlpii din dreapta, simţi ajungându-i la buze o adiere mai răcoroasă.

Se afla acolo, aşadar, o deschizătură prin care pătrundea puţin aer de afară?

Da… în umbra stâlpului exista o trecere ce nu putea fi bănuită.

Tânărul ban se strecură cât ai clipi între cei doi pereţi, îndreptându-se către o lumină destul de vagă, ce părea că vine de sus.

Acolo se rotunjea o curticică, largă de cinci-şase paşi, şi ale cărei ziduri se ridicau până la vreo sută. S-ar fi zis că-i fundul unui puţ slujind de curte celulei subpământene, şi prin care se strecura un strop de aer şi de lumină.

Frâncu îşi putu da seama că mai era zi. În orificiul de sus al puţului un unghi de lumină se desena pieziş faţă de nivelul ghizdurilor.

Soarele străbătuse cel puţin jumătate din zilnicul lui drum, căci unghiul luminos tindea să se îngusteze.

Să tot fi fost ora cinci, spre seară.

De aici încheierea că somnul lui Frâncu se prelungise timp de cel puţin patruzeci de ceasuri, aşa că nu se mai îndoi că fusese pricinuit de o băutură adormitoare.

Iar cum tânărul ban şi Roşca părăsiseră Vereştii cu două zile în urmă, la 11 iunie, însemna că ziua de 13 era pe sfârşite…

Oricât de umed era aerul în fundul curţii. Frâncu îl trase în plămâni şi se simţi întrucâtva uşurat. Dar, dacă nădăjduise că o evadare era cu putinţă printr-acel lung tub de piatră, fu repede dezamăgit. Îi era cu neputinţă să încerce a se ridica pe pereţii care nu înfăţişau nici o ieşitură.

Frâncu se înapoie în criptă. Deşi nu putea fugi prin niciuna dintre cele două porţi, voi să-şi dea seama de starea în care se găseau.

Cea dintâi, pe care sosise, era tare solidă, groasă şi părea să fie închisă pe dinafară cu zăvoare prinse în belciuge de fier; ar fi fost prin urmare zadarnic să caute să-i forţeze canaturile.

A doua poartă, de după care se auzise glasul Stillei, părea mai puţin bine păstrată, seândurile fiindu-i putrezite pe alocuri… Poate că n-ar fi fost prea greu să-şi deschidă cale pe-acolo.

— Da… pe aici! îşi spuse Frâncu, regăsindu-şi sângele rece.

Dar n-avea timp de pierdut, pentru că cineva avea să intre de bună seamă în criptă, de îndată ce l-ar fi socotit toropit de băutura adormitoare.

Treaba mergea mai repede decât ar fi nădăjduit, întrucât putregaiul rosese lemnul în jurul armăturii metalice de care erau prinse zăvoarele vârâte în tocul porţii. Frâncu izbuti să desprindă cu cuţitul partea rotundă, lucrând aproape fară zgomot, oprindu-se când şi când pentru a trage cu urechea, încredinţându-se că de afară nu se aude nimic.

Peste trei ceasuri desprinsese zăvoarele şi poarta se deschise, scârţâind din ţâţâni.

Frâncu se duse atunci în curticică, pentru a respira un aer mai puţin înăbuşitor.

În clipa aceea unghiul luminos nu se mai desluşea în orificiul puţului, dovadă că soarele coborâse dincolo de Retezat. Curtea era cufundată într-o beznă grea. Câteva stele străluceau în cercul ghizdurilor, ca văzute prin ţeava lungă a unui telescop. Când şi când adierile ce se alină noaptea împingeau alene pe cer nori mărunţi. Nuanţele văzduhului arătau de asemeni că luna, aflată la jumătate, depăşise orizontul munţilor dinspre răsărit.

Să tot fi fost ora nouă seara.

Frâncu se înapoie pentru a se hrăni puţin şi a-şi potoli setea cu apa din micul bazin, după ce o vărsă mai întâi pe cea din cană. Apoi, prinzându-şi cuţitul la cingătoare, ieşi pe poarta pe care o trase după el.

Poate că avea s-o întâlnească pe nefericita Stilla rătăcind prin galeriile subterane?… La gândul acesta inima-ibătea să se spargă.

Merse câţiva paşi şi se lovi de o treaptă. După cum socotise, acolo începea o scară căreia îi numără treptele în timp ce le suia – numai şaizeci în locul celor şaptezeci şi şapte pe care fusese nevoit să le coboare pentru a ajunge pe pragul criptei. Mai lipseau, aşadar, încă opt paşi ca să se afle din nou la nivelul solului.

Dar, cum nu vedea nimic mai bun de făcut decât să urmeze coridorul întunecat, căruia îi atingea pereţii dacă-şi desfăcea braţele, continuă să înainteze.

O jumătate de oră se scurse fară să-l fi oprit vreo poartă sau nişte zăbrele. Dar numeroase coturi îl împiedicară să-şi dea seama de direcţia luată faţă de zidul de incintă, care făcea faţă culmii Gorganului.

După un popas de câteva minute, în care-şi trase sufletul, Frâncu porni din nou şi începea să i se pară că galeria nu mai are capăt, când trebui să se oprească înaintea unui obstacol.

Era un perete de cărămidă.

Pipăind la înălţimi felurite, mâna nu-i dădu nici peste cea mai mică deschizătură.

Pe acolo nu se putea trece.

Fără să vrea, scoase un strigăt. Toate speranţele i se zdrobeau de această piedică! Genunchii-i tremurară, îl lăsară picioarele şi căzu de-a lungul peretelui.

Dar, la nivelul solului, peretele avea o crăpătură îngustă, cărămizile deplasate abia se mai ţineau şi se mişcau sub degetele lui.

— Pe aici… Da!… Pe aici!… strigă Frâncu.

Şi începu să scoată una câte una cărămizile, când un zgomot se auzi din partea cealaltă.

Frâncu se opri. Zgomotul nu încetase şi, totodată, o rază de lumină se strecura prin crăpătură.

Frâncu privi.

Acolo se afla vechea bisericuţă a castelului. În ce jalnică stare o aduseseră timpul şi părăsirea: o boltă pe jumătate prăbuşită, ale cărei nervuri se mai racordau cu stâlpii gheboşi, două sau trei arcade ogivale, gata să se dărâme; ferestre dislocate pe care se desenau fragile cruci de stil gotic; ici şi colo câte o lespede prăfuită de marmură, sub care dormea un strămoş al neamului Gorj; în fundul naosului, o bucată de iconostas împodobită cu sculpturi zgâriate, apoi o rămăşiţă de acoperiş peste altarul ferit de ploaie şi, în sfârşit, deasupra intrării, turla gata să cadă, din care spânzura până la pământ o funie, funia clopotului ce bătea uneori spre nespusa spaimă a celor din Vereşti, când întârziau pe drumul trecătorii.

Ţinând în mână un felinar a cărui strălucire îi lumina faţa, cineva intrase în bisericuţa de atâta vreme pustie şi deschisă intemperiilor climatului din Carpaţi.

Frâncu îl recunoscu pe dată.

Era Orfanik, omul ciudat cu care boierul Radu se întovărăşea în vremea şederii în marile oraşe italieneşti, originalul văzut pe străzi gesticulând şi vorbind cu el însuşi, savantul neînţeles, inventatorul urmărind mereu câte o himeră şi care-şi punea cu siguranţă invenţiile în slujba lui Radu Gorj.

Aşa că, dacă Frâncu mai avea vreo îndoială cu privire la prezenţa boierului în Castelul din Carpaţi, chiar şi după apariţia Stillei, îndoiala lăsa loc certitudinii odată ce Orfanik se afla acolo, sub ochii lui.

Ce putea trebălui în bisericuţa dărăpănată, la acel ceas târziu de noapte?

Frâncu încercă să-şi dea seama şi iată ce văzu, destul de limpede:

Plecat spre pământ, Orfanik ridicase mai mulţi cilindri de fier, de care lega un fir desfăşurat de pe o bobină aşezată într-un colţ al bisericuţei. Şi era atât de prins de ceea ce făcea, încât nu l-ar fi zărit pe tânărul ban nici dacă acesta s-ar fi putut apropia.

Ah, de ce crăpătura pe care Frâncu se apucase s-o lărgească nu era destul de mare pentru a-i îngădui să treacă dincolo! Ar fi pătruns în bisericuţă, s-ar fi năpustit asupra lui Orfanik, l-ar fi silit să-l ducă în donjon…

Dar era poate mai bine că nu era în stare să iasă, fiindcă, dacă încercarea n-ar fi izbutit, boierul Gorj l-ar fi făcut să plătească cu viaţa tainele pe care le descoperise!

La câteva minute după sosirea lui Orfanik, un alt bărbat pătrunse în bisericuţă:

Era boierul Radu Gorj.

Chipul de neuitat al personajului nu se schimbase. Nici nu părea să fi îmbătrânit, cu faţa lui palidă şi prelungă, pe care lanterna o lumină de jos în sus, cu pletele date pe spate şi începând a încărunţi, cu privirea scăpărând până în fundul orbitelor!

Radu Gorj se apropie pentru a cerceta treaba pe care o făcea Orfanik.

Şi iată şoaptele schimbate între cei doi:

XV

— Ai făcut racordul cu bisericuţa, Orfanik?

— Am isprăvit.

— În cazematele bastioanelor e totul pregătit?

— Totul.

— Bastioanele şi bisericuţa sunt legate acum direct cu donjonul?

— Sunt.

— Şi vom avea vreme să fugim după ce aparatul va da drumul la curent?

— Vom avea.

— Ai verificat dacă tunelul care dă în pasul Vulcan e liber?

— Este.

Urmară atunci câteva clipe de tăcere, pe când Orfanik, apucând felinarul, îi trimitea lumina în adâncurile bisericuţei.

— O, bătrâna mea cetăţuie! strigă boierul. Scump au să plătească cei ce-or încerca să-ţi calce incinta!

Şi Radu Gorj rosti cuvintele cu un glas care-l făcu pe tânărul ban să se înfioare.

— Ai auzit ce se spune la Vereşti? îl întrebă apoi pe Orfanik.

— Firul mi-a transmis acum cincizeci de minute ce se vorbea la hanul Regele Matei.

— Atacul a rămas pentru la noapte?

— Nu, va avea loc abia în zori.

— De când s-a înapoiat Roşca ăsta la Vereşti?

— De două ore, împreună cu agenţii de poliţie, pe care i-a adus de la Alba Iulia.

— Ei bine, de vreme ce nu mai poate fi apărat, repetă boierul Gorj, castelul îi va zdrobi sub dărâmături pe Frâncu Teleac, împreună cu toţi câţi îi vor sări într-ajutor. Apoi, peste câteva clipe, adăugă: Şi firul, Orfanik? Nu trebuie să se poată afla niciodată că stabilea o comunicaţie între castel şi satul Vereşti…

— Nu se va afla. Am să-l distrug.

Credem că e timpul să lămurim unele fapte petrecute în cursul acestei povestiri şi a căror origine n-avea să întârzie a fi dată în vileag.

Pe vremea aceea – ţinem să subliniem în chip deosebit că întâmplarea s-a petrecut într-unui din ultimii ani ai secolului al XIX-lea – folosirea electricităţii, socotită pe drept cuvânt „sufletul universului”, fusese dusă până la ultimele perfecţionări. Ilustrul Edison şi ciracii săi îşi desăvârşiseră opera.

Printre alte aparate electrice, telefonul funcţiona atunci cu o atât de minunată precizie, încât sunetele culese pe plăci de metal ajungeau liber la ureche, fără ajutorul cornetelor. Ceea ce se spunea, se cânta chiar, ceea ce se şoptea putea fi auzit la orice depărtare, şi două persoane despărţite prin mii de leghe vorbeau între ele de parcă ar fi stat una în faţa celeilalte46.

Orfanik, tovarăşul nedespărţit al boierului Radu Gorj, era de ani de zile un inventator de prima mână în toate domeniile privind utilizarea practică a electricităţii. Dar admirabilele lui descoperiri, se ştie, nu fuseseră primite după cum meritau. În locul omului de geniu, lumea savantă nu voise să vadă în el decât un nebun. De aici ura neîmpăcată pe care inventatorul, neacceptat şi dat deoparte, o nutrea faţă de semenii săi.

În această împrejurare, boierul Gorj îl întâlni pe Orfanik, de care mizeria se ţinea scai. Îl încurajă, îi deschise propria lui pungă şi, în cele din urmă. şi-l apropie, cu condiţia, totuşi, ca savantul să-i păstreze roadele invenţiilor şi el să rămână singurul în drept să le folosească.

Cei doi originali şi maniaci, fiecare în felul său, erau făcuţi să se înţeleagă. De aceea, din clipa întâlnirii nu se mai despărţiră, nici chiar când boierul Gorj o urmărise pe Stilla prin toate oraşele italiene.

Dar, în vreme ce melomanul se lăsa îmbătat de cântecul artistei fără seamăn, Orfanik se îndeletnicea doar cu întregirea descoperirilor făcute în ultimii ani de către electricieni, cu perfecţionarea aplicaţiilor lor, cu obţinerea celor mai năstruşnice efecte.

Boierul Gorj pieri fară urmă după incidentele care încheiară cariera dramatică a Stillei. Dar, părăsind Neapole, se refugiase în Castelul din Carpaţi, însoţit de către Orfanik, foarte mulţumit să se închidă acolo împreună cu el.

Când se hotărî să se îngroape între zidurile bătrânei cetăţui, boierul Gorj dori ca nici un localnic să nu poată bănui că se înapoiase şi nimeni să nu fie îndemnat să-l viziteze. E de la sine înţeles că Orfanik şi cu el puteau asigura cu prisosinţă în castel cele necesare traiului, într-adevăr, exista o cale de comunicaţie secretă cu drumul din pasul Vulcan şi, pe acest drum, un om de încredere, vechi slujbaş al boierului, pe care nimeni nu-l cunoştea, aducea la anume răstimpuri tot ce boierul Gorj şi tovarăşul său puteau dori.

De fapt, ceea ce rămăsese din cetăţuie – şi mai ales donjonul central – era mai puţin dărăpănat decât se credea, şi chiar mai confortabil decât cereau nevoile oaspeţilor săi. De aceea, înzestrat cu tot ce-i trebuia pentru realizarea experienţelor lui, Orfanik se putu îndeletnici cu uimitoare lucrări, cărora fizica şi chimia le furnizau elementele. Şi îi trecu prin minte să le folosească pentru a-i îndepărta pe nepoftiţi.

Boierul Gorj îi primi bucuros propunerea şi Orfanik instală un aparataj special, menit să înspăimânte regiunea prin producerea unor fenomene ce nu puteau fi atribuite decât unei intervenţii diabolice.

Dar boierul Gorj voia mai întâi de toate să fie ţinut la curent cu ceea ce se spunea în satul cel mai apropiat. Exista oare un mijloc pentru a-i auzi pe oameni vorbind, fără ca ei să bănuiască? Da, dacă se putea stabili o comunicaţie telefonică între castel şi sala mare a hanului La Regele Matei, unde fruntaşii din Vereşti obişnuiau să se adune seară de seară.

Asta şi făcu Orfanik, cu îndemânare şi în taină, în felul cel mai simplu cu putinţă. Un fir de aramă, învelit în teaca lui izolatoare şi al cărui capăt pornea de la primul etaj al donjonului, fu desfăşurat pe sub apele Doinei, până-n satul Vereşti. Odată treaba asta îndeplinită, Orfanik s-a dat drept turist şi a petrecut o noapte la Regele Matei pentru a racorda firul la sala cea mare a hanului. Se înţelege că nu-i fu prea greu să tragă celălalt capăt al firului, cufundat în albia torentului, până la înălţimea ferestrei de pe faţada posterioară, care nu se deschidea niciodată. Apoi, ascunzând un aparat telefonic în desişul frunzelor, îl legă de fir. Iar cum aparatul era făcut în chip desăvârşit pentru a emite, pentru a primi sunetele, boierul Gorj putea auzi tot ce se spunea la Regele Matei şi să facă auzit acolo tot ce poftea.

În primii ani liniştea cetăţuii nu fu defel tulburată. Faima rea de care se bucura ajungea pentru a-i îndepărta pe cei din Vereşti. Dealtminteri, se ştia că fusese părăsită după moartea celor din urmă slujbaşi ai familiei. Dar într-o bună zi, tocmai când începe povestirea noastră, luneta ciobanului Frig îngădui descoperirea şuviţei de fum ieşind dintr-un horn al donjonului. Din clipa aceea se iscară tot felul de vorbe, şi ce le-a urmat, se ştie.

Comunicaţia telefonică se dovedi atunci folositoare, de vreme ce boierul Gorj şi Orfanik putură fi ţinuţi la curent cu tot ce se petrecea la Vereşti. Datorită firului aflară că Nicu Deac se legase să. se ducă până la cetăţuie şi cu ajutorul firului se auzi deodată în sala Regelui Matei glasul ameninţător, cerându-i să-şi schimbe gândul. Atunci, cum în ciuda avertismentului tânărul pădurar stărui să se ţină de vorbă, boierul Gorj hotărî să-l înveţe minte în aşa fel, încât să-i piară cheful de a mai da vreodată pe-acolo. Aparatura lui Orfanik, pregătită să funcţioneze oricând, produse în noaptea aceea o seamă de fenomene de natură fizică, menite să vâre groaza în ţinutul din preajmă: clopotul bătând în turla bisericuţei, proiectarea unor flăcări intense, care, în amestec cu sare de mare, dădeau tuturor lucrurilor o înfăţişare spectrală, sirene formidabile din care aerul comprimat ţâşnea cu mugete înspăimântătoare, siluete fotografice ale unor monştri proiectate cu ajutorul unor reflectoare puternice, plăci metalice dispuse în iarba şanţului de incintă şi puse în legătură cu baterii, al căror curent îl apucase pe doctor de cizmele lui potcovite, în sfârşit, o descărcare electrică pornită din bateriile laboratorului, care-l răsturnase pe pădurar în clipa când pusese mâna pe ferecătura podiştii.

Întocmai cum socotise boierul Gorj, după ivirea acestor inexplicabile minuni, după încercarea lui Nicu Deac, sfârşita atât de prost, groaza ajunse la culme şi chiar plătit cu aur nimeni nu s-ar mai fi învoit să se apropie – nici la două mile – de Castelul din Carpaţi, bântuit de bună seamă de făpturi supranaturale.

Radu Gorj se putea crede la adăpost de orice curiozitate nepoftită, când Frâncu Feleac sosi la Vereşti.

În timp ce-i trăgea de limbă fie pe Ionas, fie pe jupânul Colţ şi pe ceilalţi, prezenţa lui la hanul Regele Matei fu semnalată de firul din albia Doinei. Ura boierului Goij pentru tânărul ban se reaprinse la amintirea evenimentelor petrecute la Neapole. Şi nu numai că Frâncu Teleac se afla în sat, la câteva mile de cetăţuie, dar iată că-şi mai bătea joc de absurdele superstiţii ale fruntaşilor, nimicea faima de natură fantastică ce apăra Castelul din Carpaţi, ba mai şi făgăduia să înştiinţeze autorităţile de la Alba Iulia pentru ca poliţia să dezvăluie deşertăciunea tuturor acestor legende!

Astfel că boierul Gorj hotărî să-l atragă pe Frâncu Teleac în cetăţuie, şi se ştie prin ce mijloace de tot felul izbutise. Trimis prin aparatul telefonic la hanul Regele Matei, glasul Stillei îl îndemnase pe tânărul ban să se abată din drum pentru a se apropia de castel; ivirea cântăreţei pe movila de pământ a bastionului îi insuflase dorinţa nestăvilită de a pătrunde înăuntru; o lumină aşezată la una dintre ferestrele donjonului îl călăuzise către poarta deschisă pentru a-i îngădui să intre. În fundul criptei luminată electric, în care auzise din nou glasul răscolitor, între pereţii celulei unde alimentele îi erau aduse pe când cădea într-un somn letargic, în temniţa vârâtă în adâncurile cetăţuii şi a cărei poartă se închisese peste el, Frâncu Teleac se afla în puterea boierului Gorj şi boierul Gorj era încredinţat că de acolo nu va mai putea ieşi niciodată.

Acestea erau rezultatele misterioasei colaborări a lui Radu Gorj cu complicele său, Orfanik. Dar, spre marea lui ciudă, boierul ştia că Roşca dăduse alarma şi, neurmându-şi stăpânul în interiorul castelului, înştiinţase autorităţile din Alba Iulia. O căprărie de agenţi sosise la Vereşti şi boierul Gorj n-avea să le poată face faţă. Într-adevăr, cum puteau el şi Orfanik să se apere împotriva unei cete numeroase?

Mijloacele întrebuinţate împotriva lui Nicu Deac şi a doctorului Paţac ar fi fost neîndestulătoare, căci poliţia nu crede în intervenţii drăceşti.

De aceea se hotărâseră amândoi să nimicească definitiv cetăţuia şi nu mai aşteptau decât clipa în care să treacă la fapte. Un curent electric fusese pregătit pentru a da foc încărcăturilor de dinamită îngropate sub donjon, sub bastioane, sub vechea bisericuţă, iar aparatul menit să declanşeze curentul trebuia să lase boierului Goij şi complicelui său răgazul de a fugi prin tunelul pasului Vulcan. Apoi, după explozia căreia aveau să-i cadă victimă tânărul ban şi mulţi dintre cei ce escaladaseră zidul de incintă al castelului, amândoi trebuiau să fugă atât de departe, încât niciodată nu li s-ar mai fi dat de urmă.

Cât auzise din vorbele lor îi lămuri lui Frâncu întâmplările din trecut.

Ştia acum că între Castelul din Carpaţi şi satul Vereşti exista o comunicaţie telefonică. Aflase şi că cetăţuia avea să fie nimicită în urma unei catastrofe care-l va costa viaţa şi care trebuia să le fie fatală şi agenţilor de poliţie aduşi de Roşca. Ştia, în sfârşit, că boierul Gorj şi Orfanik vor avea răgazul de a fugi, de a fugi târând-o cu ei pe Stilla cu minţile pierdute…

Ah, de ce nu putea intra în bisericuţă, de ce nu se putea arunca asupra celor doi!… I-ar fi pus la pământ, i-ar fi lovit, i-ar fi făcut inofensivi, ar fi împiedicat înspăimântătoarea explozie!

Dar ceea ce era cu neputinţă acum, n-avea să mai fie la fel, poate, după plecarea boierului. Atunci când vor fi părăsit amândoi bisericuţa, Frâncu avea să-i urmărească până la donjon şi, cu ajutorul lui dumnezeu, va face dreptate!

Boierul Gorj şi Orfanik se şi aflau în fundul naosului. Frâncu nu-i pierdea din ochi. Pe unde aveau să iasă? Pe vreo poartă dând către una din curţile incintei, sau printr-un culoar interior, legând bisericuţa cu donjonul, de vreme ce toate clădirile cetăţuii păreau să comunice între ele? N-avea nici o însemnătate, dacă tânărul ban nu dădea peste vreo piedică pe care să n-o poată trece.

În clipa aceea boierul Gorj şi Orfanik mai schimbară câteva cuvinte.

— Nu mai e nimic de făcut aici?

— Nimic.

— Atunci ne despărţim.

— Aţi rămas la părerea să vă las singur în castel…?

— Da, Orfanik, şi porneşte chiar acum prin tunelul pasului Vulcan.

— Dar dumneavoastră?!

— N-am să părăsesc cetăţuia decât în ultima clipă.

— Suntem înţeleşi să vă aştept la Bistriţa?

— La Bistriţa.

— Rămâneţi, aşadar, boierule, şi rămâneţi singur, dacă asta vi-i voia.

— Da… pentru că vreau s-o aud… vreau s-o mai aud o dată, în cea din urmă noapte pe care o petrec în Castelul din Carpaţi!

Peste câteva clipe boierul Gorj şi Orfanik părăsiseră bisericuţa.

Deşi numele Stillei nu fusese rostit, Frâncu înţelese că Radu Gorj vorbise despre ea.