XVI.

Dezastrul era iminent. Frâncu nu-l putea preîntâmpina decât punându-l pe boierul Gorj în imposibilitatea de a-şi îndeplini planul.

Era, atunci, ora 11 noaptea. Nemaitemându-se că poate fi descoperit, Frâncu se apucă din nou de lucru. Cărămizile peretelui se desfăceau destul de lesne, dar era atât de gros, că trecu o jumătate de Ceas până să lărgească deschiderea de ajuns ca să poată trece printr-însa.

De îndată ce puse piciorul în bisericuţa bătută de vânt, Frâncu se simţi înviorat de aerul de afară. Prin spărturile pereţilor şi prin golul ferestrelor cerul lăsa să se vadă nişte nori mărunţi, goniţi de vânt. Ici şi colo se zăreau câteva stele, pe care strălucirea lunii, suind la orizont, le făcea să pălească.

Trebuia să găsească uşa ce se deschidea în fundul bisericuţei, şi pe care ieşiseră boierul Gorj şi Orfanik. De aceea, străbătând pieziş naosul, Frâncu se apropie de altar.

În partea aceasta întunecoasă, unde razele lunii nu pătrundeau, piciorul se izbea de rămăşiţele mormintelor şi de fragmente desprinse din boltă.

În sfârşit, tocmai în fund, dincolo de iconostas, lângă un ungher întunecat, simţi că o uşă mâncată de cari se deschide, când o împinse.

Uşa dădea într-o galerie ce străbătea, pesemne, incinta. Pe acolo pătrunseseră în bisericuţă boierul Gorj şi Orfanik şi tot pe acolo ieşiseră.

De îndată ce pătrunse în galerie, Frâncu se află din nou în mijlocul beznei. După o seamă de coturi, fără să fl trebuit să urce sau să coboare, era încredinţat că se păstrase la nivelul curţilor interioare.

După o jumătate de ceas întunericul păru mai puţin adânc; o lumină slabă se strecura prin câteva deschideri laterale ale galeriei.

Frâncu putu merge mai repede şi pătrunse într-o cazemată mare, cruţată sub movila de pământ a bastionului din colţul stâng al zidului de incintă.

Cazemata era străpunsă de ferestruici înguste, prin care pătrundeau razele lunii. În faţă se afla o uşă deschisă.

Prima grijă a lui Frâncu fu să se aşeze în dreptul uneia dintre ferestruici ca să tragă în piept, pentru câteva clipe, aerul proaspăt al nopţii.

Dar, când să se dea îndărăt, i se păru că vede două sau trei umbre mişcându-se la marginea de jos a dealului Gorgan, luminat până către întunecata masă a brădetului.

Frâncu se uită mai bine.

Pe culme, câţiva oameni umblau încoace şi încolo, pe dinaintea copacilor – fără îndoială agenţii din Alba Iulia, aduşi de Roşca. Se hotărâseră totuşi să atace noaptea, în nădejdea că-i vor lua pe neaşteptate pe oaspeţii castelului, sau aşteptau acolo primele licăriri ale zorilor?

Cât de mult trebui să se stăpânească pentru a opri strigătul gata să-i ţâşnească de pe buze, pentru a nu-l chema pe Roşca, deşi acesta l-ar fi auzit şi i-ar fi recunoscut glasul! Dar strigătul putea fi auzit în donjon şi, înainte ca agenţii să fi sărit zidul, Radu Gorj ar fi avut răgazul să-şi pună în funcţiune aparatul şi să fugă prin tunel.

Frâncu izbuti să se stăpânească şi se depărtă de ferestruică. Apoi, străbătând cazemata, trecu de uşă şi urmă să păşească prin galerie.

După cinci sute de paşi ajunse pe pragul unei scări, săpate în grosimea zidului.

Se afla, în sfârşit, în donjonul ridicat în mijlocul pieţii unde se primeau odinioară defilările? Aşa s-ar fi zis.

Cu toate acestea scara nu părea să fie scara principală, ducând către etajele donjonului. Era alcătuită dintr-o seamă de trepte circulare, aşezate, ca spiralele unui şurub, în interiorul unei cuşti înguste şi întunecoase.

Frâncu sui fară zgomot, trăgând cu urechea dar neauzind nimic şi, la capătul a vreo douăzeci de trepte, se opri pe un palier.

O uşă se căsca acolo, dând către terasa ce înconjura primul etaj al donjonului.

Frâncu se furişă pe terasă şi, luând seama să se adăpostească pe după parapet, privi spre culmea Gorganului.

Mai mulţi oameni se vedeau încă la marginea pădurii de brad şi nimic nu vădea că aveau de gând să se apropie de cetăţuie.

Hotărât să-l găsească pe boierul Gorj înainte de fuga acestuia prin tunelul trecătorii, Frâncu ocoli etajul şi ajunse înaintea unei alte uşi, unde spirala scării îşi relua urcuşul cotit. Puse piciorul pe prima treaptă, îşi lipi mâinile de perete şi începu să urce.

Mereu aceeaşi tăcere!

Apartamentul de la etajul întâi nu era locuit.

Frâncu se grăbi să ajungă ia palierele celorlalte etaje.

Când ajunse la al treilea palier, piciorul nu-i mai dădu peste nici o treaptă. Acolo sfârşea scara deservind apartamentul cel mai de sus al donjonului, încununat de platforma crenelată pe care flutura odinioară steagul boierilor Gorj.

Pe stânga palierului, peretele era străpuns de o uşă, atunci închisă.

Prin broasca a cărei cheie se afla afară se strecura un fir de lumină puternică.

Frâncu ascultă şi nu auzi, din apartament, nici un zgomot.

Lipindu-şi ochiul de gaura cheii, nu văzu decât partea stângă a unei încăperi viu luminate, în vreme ce partea dreaptă era cufundată în întuneric.

După ce suci cheia încetişor, Frâncu deschise uşa.

O sală spaţioasă ocupa tot etajul superior al donjonului. Pe pereţii ei circulari se sprijinea o boltă de chesoane, ale cărei nervuri se întâlneau la mijloc pentru a se contopi într-un pandantiv grosolan. Draperii grele, tapiserii vechi cu personaje acopereau pereţii. Câteva mobile bătrâne, dulapuri, blidare, jilţuri, scaune fără spătar o mobilau într-un fel destul de artistic. La ferestre spânzurau perdele groase, ce nu îngăduiau luminii să fie văzută de afară. Pe jos era întins un covor gros de lână, care amortiza paşii.

Rânduiala încăperii era cel puţin ciudată şi, pătrunzând înăuntru, Frâncu fu izbit mai ales de contrastul pe care-l înfăţişa, după cum era cufundată în întuneric sau scăldată în lumină.

În dreapta uşii, partea din fund se pierdea într-o beznă adâncă.

Dimpotrivă, la stânga, o estradă drapată în stofe negre primea o lumină puternică, provenind din vreun aparat de concentrare aşezat în faţă, dar astfel încât să nu poată fi văzut.

La vreo doisprezece paşi de estrada de care era despărţit printr-o balustradă ce-i venea până la brâu, se afla un jilţ vechi, cu spătar înalt, pe care ecranul îl înconjura cu un fel de penumbră.

Lângă jilţ, pe o măsuţă acoperită de un covor, o cutie dreptunghiulară.

Cutia, lungă de douăsprezece până la cincisprezece şchioape, largă de cinci sau şase, şi al cărei capac, bătut în nestemate, era deschis, cuprindea un cilindru metalic.

De cum pătrunse în încăpere, Frâncu îşi dădu seama că jilţul era ocupat.

Şedea într-adevăr acolo o fiinţă cu totul nemişcată, cu capul lăsat pe spătarul jilţului, cu pleoapele închise, cu braţul drept întins peste masă şi mâna sprijinită pe partea anterioară a cutiei.

Era Radu Gorj.

Oare pentru a dormi dorise boierul să-şi petreacă ultima noapte în etajul de sus al vechiului donjon?

Nu!… După câte auzise Frâncu, pe când celălalt vorbea cu Orfanik, era cu neputinţă!

Boierul Gorj era, dealtfel, singur în încăpere şi, ascultând de porunca ce-i fusese dată, nu mai încăpea îndoială că tovarăşul îi şi fugise prin tunel.

Dar Stilla?… Nu spusese Radu Gorj că voia s-o mai audă pentru ultima dată în Castelul din Carpaţi, înainte ca acesta să fie nimicit de explozie?… Şi de ce altfel ar fi venit în sala unde ea sosea, pesemne, seară de seară, pentru a-l îmbăta cu glasul ei?

Unde să fi fost Stilla?

Frâncu n-o vedea şi n-o auzea…

La urma urmei, ce-i păsa acum, când Radu Gorj era la cheremul tânărului ban!… Frâncu va şti să-l silească să spună tot! Dar, dată fiind starea de surescitare în care se afla, n-avea să se năpustească asupra celui pe care-l ura, aşa cum era urât de către el, care i-o răpise pe Stilla… pe Stilla, în viaţă şi nebună… nebună din pricina lui… şi să-l izbească…?

Frâncu se aşeză în spatele jilţului. Nu mai avea de făcut decât un pas pentru a apuca braţul boierului Gorj şi, rătăcit, cu ochii înroşiţi, îşi şi ridicase mâna…

Deodată se ivi Stilla.

Frâncu scăpă cuţitul pe covor.

Stilla era pe estradă, în picioare, în plină lumină, cu părul despletit, cu braţele întinse, minunat de frumoasă în costumul alb al Angelicăi din Orlando, aşa cum i se arătase pe bastionul cetăţii. Ochii ei, aţintiţi asupra tânărului ban, îl pătrundeau până în fundul sufletului…

Era cu neputinţă să nu-l vadă pe Frâncu şi, cu toate acestea, Stilla nu făcea nici o mişcare pentru a-l chema… nu-şi dezlipea buzele pentru a-i vorbi!… Vai! Era nebună!

Frâncu era gata să se năpustească pe estradă pentru a o cuprinde în braţe, pentru a o scoate afară…

Stilla începu să cânte. Fără a-şi părăsi jilţul, boierul Goij se plecase spre ea. În culmea admiraţiei, ciudatul dilettante respira glasul ca pe un parfum, îl sorbea ca pe o licoare divină. Aşa cum fusese odinioară la reprezentaţiile teatrelor din Italia, aşa era acum în mijlocul sălii, în deplină singurătate, în vârful donjonului ce domina câmpia transilvană!

Da!… Stilla cânta. Cânta pentru el… doar pentru el!… Ceva ca o adiere se desprindea de pe buzele ei, ce păreau nemişcate… Dar, dacă-şi pierduse judecata, sufletul ei de artistă rămăsese întreg!

Frâncu, şi el, se îmbăta de farmecul glasului pe care nu-l auzise de cinci ani de zile… Se cufunda în contemplarea înflăcărată a femeii pe care nu crezuse s-o mai vadă vreodată şi care se afla aici, vie, de parcă o minune ar fi înviat-o sub privirile lui.

Iar cântecul Stillei nu era cel care, mai presus de toate, trebuia să facă să vibreze strunele amintirii în inima lui Frâncu? Da! Recunoscuse finalul tragicei scene din Orlando, finalul în care sufletul cântăreţei se fărâmase la cea din urmă frază:

Innamorata, mio cuore tremante, Voglio morire…

Frâncu urmărea notă cu notă fraza inefabilă… Şi-şi spunea că nu se va mai întrerupe, aşa cum se întâmplase pe scena teatrului San-Carlo…

Nu!… Nu va muri pe buzele Stillei, precum murise la reprezentaţia ei de adio…

Frâncu nu mai răsufla… întreaga viaţă-i era legată de cântecul acesta… Câteva măsuri încă şi cântecul urma să sfârşească în toată puritatea-i fară seamăn…

Dar iată că glasul începe să slăbească… S-ar zice că Stilla şovăie, repetând cuvintele de o sfâşietoare durere:

Voglio morire…

Va cădea oare Stilla acolo, pe estradă, aşa cum căzuse odinioară pe scenă?

Nu cade, dar cântecul se opreşte la aceeaşi măsură, la aceaşi notă ca în teatrul San-Carlo… Scoate un strigăt… şi e strigătul pe care Frâncu l-a auzit în seara aceea…

Qi toate acestea Stilla e tot acolo, în picioare, nemişcată, cu privirea ei atât de îndrăgită, privire ce-i trimite tânărului ban toată dragostea din suflet…

Frâncu se repede spre ea… Vrea s-o scoată din sală, din castel…

În clipa aceea se întâlneşte faţă în faţă cu boierul Radu, care se ridicase.

— Frâncu Teleac!… strigă Radu Gorj. Frâncu Teleac a izbutit să scape…!

Dar Frâncu nici nu-i răspunde şi, năvălind spre estradă, repetă:

— Stilla… draga mea Stilla, te regăsesc aici, în viaţă…

— În viaţă… Stilla! strigă boierul Gorj.

Şi fraza ironică sfârşeşte printr-un hohot de râs în care se simte focul mâniei.

— În viaţă! adaugă Radu Gorj. Ei bine, încerce Frâncu Teleac să mi-o răpească!

Frâncu şi-a întins braţele către Stilla, ale cărei priviri arzătoare sunt aţintite asupră-i…

În clipa aceea Radu Gorj se pleacă, ia de jos cuţitul scăpat din mâna lui Frâncu şi-l îndreaptă către Stilla, încremenită…

Frâncu se aruncă spre el ca să abată lovitura ce o ameninţă pe nefericita nebună…

Prea târziu… Cuţitul o izbeşte în inimă…

Deodată se aude zgomotul unei oglinzi sfărâmate şi, când mii de cioburi se împrăştie prin încăpere, Stilla piere…

Frâncu a încremenit… Nu mai înţelege… Oare a înnebunit şi el…?

Iar Radu Gorj strigă:

— Frâncu Teleac o pierde din nou pe Stilla! Dar glasul… glasul ei îmi rămâne… Glasul e al meu… numai al meu… şi nu va fi niciodată al altcuiva!

Atunci când dă să se repeadă asupra boierului Gorj, puterile îl lasă şi Frâncu se prăbuşeşte la picioarele estradei, pierzându-şi cunoştinţa.

Radu Gorj nici nu-l mai învredniceşte cu o privire. Ia cutia aşezată pe masă, iese năvalnic din sală, coboară la primul etaj al donjonului; apoi, ajuns pe terasă, îi dă ocol şi e gata să iasă pe uşa cealaltă, când răsună o împuşcătură.

De jos, de pe marginea şanţului, Roşca trăsese asupra boierului Gorj.

Boierul nu fu atins, dar glontele lui Roşca sfărâmă cutia pe care celălalt o ţinea în braţe.

Scoase un strigăt cumplit.

— Glasul… glasul ei… repeta. Sufletul… sufletul Stillei… zdrobit… zdrobit… zdrobit!

Şi atunci, cu părul vâlvoi, cu mâinile crispate, fu văzut alergând de-a lungul terasei, în vreme ce striga întruna:

— Glasul… glasul ei!… I-au zdrobit glasul!… Să fie blestemaţi!

Apoi pieri pe uşă în clipa când Roşca şi Nicu Deac încercau să escaladeze zidurile incintei, fară a mai aştepta căprăria agenţilor de poliţie.

Aproape îndată, o cumplită explozie făcu să tremure masivul Pleşei. Jerbe de flăcări se ridicară până la nori şi o avalanşă de pietre căzu peste drumul Vulcanului.

Din bastioane, ziduri, donjon, din bisericuţa Castelului din Carpaţi nu mai rămânea pe culmea dealului Gorgan, decât o grămadă de ruine fumegânde.