XVII.

Conform convorbirii boierului cu Orfanik, vă amintiţi, explozia trebuia să nimicească cetăţuia abia după plecarea lui Radu Gorj.

Dar în clipa când explozia se produsese era cu neputinţă ca boierul să fi avut răgazul să fugă prin tunel, pe drumul trecătorii. Nemaiştiind ce face, în zbuciumul durerii, în nebunia deznădejdii, să fi pricinuit Radu Gorj o catastrofă năprasnică, a cărei victimă să fi devenit? Să fi dorit să se îngroape sub ruinele castelului după rostirea cuvintelor de neînţeles care-i scăpaseră în clipa când glontele lui Roşca sfărâmase cutia pe care o ducea?

În orice caz, a fost o fericire faptul că, surprinşi de împuşcătura lui Roşca, agenţii se mai găseau la oarecare depărtare atunci când explozia zgudui muntele. Numai câţiva fură atinşi de sfărâmăturile căzute la poalele dealului Gorgan. Doar Roşca şi pădurarul se aflau atunci la piciorul zidului şi, într-adevăr, a fost o minune că nu s-au pomenit striviţi sub ploaia de pietre.

Explozia se produsese, aşadar, înainte ca Roşca, Nicu Deac şi agenţii să izbutească, fără prea mare greutate, să trecă zidul, depăşind şanţul pe jumătate umplut de năruirea pietrelor.

La cincizeci de paşi dincolo de zid, la baza donjonului, un trup fu ridicat din mijlocul dărâmăturilor.

Era cel al lui Radu Gorj. Câţiva oameni mai în vârstă – jupânul Colţ, printre alţii – îl recunoscuseră fără să şovăie.

Cât despre Roşca şi Nicu Deac, nu se gândeau decât să-l regăsească pe tânărul ban. De vreme ce Frâncu nu se ivise la răstimpul socotit de el şi ostaşul său, însemna că nu izbutise să scape din castel.

Dar Roşca nu mai nădăjduia că supravieţuise, că nu era una dintre victimele catastrofei; de aceea plângea cu lacrimi cât pumnul, iar Nicu Deac nu mai ştia cum să-l potolească.

După o jumătate de ceas de cercetări, tânărul ban fu totuşi regăsit la primul etaj al donjonului, sub o boltă care îngăduise să nu fie strivit.

— Stăpâne… bietul meu stăpân!

— Boierule…!

Acestea fură cele dintâi cuvinte pe care Roşca şi Nicu Deac le rostiră atunci când se plecară asupra lui Frâncu. Îl credeau mort, nu era decât leşinat.

Frâncu deschise ochii; dar privirea lui rătăcită nu părea să-l recunoască pe Roşca şi s-ar fi zis că nici nu-l aude.

Nicu Deac, care-l ridicase în braţe, îi vorbi din nou; nu primi răspuns.

Doar ultimele cuvinte ale cântecului Stillei ieşiră din gura tânărului ban:

Innamorata… Voglio morire…

Frâncu Teleac îşi pierduse minţile.