III.

SIERRA NEVADA.

Câţi n-au visat cândva o călătorie într-un coach house, într-o casă pe roţi, ca saltimbancii! Să n-ai grija hotelurilor, nici a hanurilor, să nu te preocupe nesiguranţa unui pat sau nesiguranţa şi mai mare a mâncării, atunci când treci printr-un ţinut unde abia întâlneşti ici-colo câte un târg ori câte un sat! Totuşi, puţini sunt cei ce fac o asemenea călătorie cu un vehicul improvizat, pe când bogaţii şi-o permit în mod obişnuit, în iahturile lor de plăcere, cu tot confortul de acasă. Dar oare vehiculul nu-i o casă umblătoare? De ce comedianţii sunt singurii care cunosc bucuria „navigaţiei pe uscat”?

De fapt, vehiculul saltimbancului este un apartament complet, cuprinzând camerele şi mobilierul, este căminul rătăcitor, iar cel al lui César Cascabel răspundea întru totul exigenţelor vieţii nomade.

Se numea Belle-Roulotte, ca şi cum ar fi fost vorba de vreo goeletă normandă, şi puteţi fi siguri că-şi justifica numele după atâtea peregrinări prin Statele Unite. Cumpărată de numai trei ani din primele economii ale familiei, aceasta înlocuia vechea rablă acoperită doar de o prelată şi complet lipsită de arcuri, care adăpostise atâta timp întreaga familie. Or, cum de mai bine de douăzeci de ani domnul Cascabel colinda târgurile şi pieţele Confederaţiei, se înţelege că vehiculul său era de fabricaţie americană. Belle-Roulotte stătea pe patru roţi. Prevăzută cu arcuri tari, de oţel, era pe cât de uşoară, pe atât de solidă, întreţinută cu grijă, săpunită, frecată, spălată, îi străluceau panourile vopsite în culori ţipătoare, unde galbenul auriu făcea casă bună cu roşul cărămiziu, lăsând să se vadă firma devenită celebră: Familia César Cascabel. Ca lungime ar fi putut rivaliza cu poştalioanele care mai străbat preriile Far West-ului prin părţile unde Great Trunk, calea ferată de la New York la San Francisco, nu şi-a întins încă ramificaţiile. Fireşte că doi cai nu puteau trage acest vehicul greu decât la pas. Şi zău că încărcătura era mare. Fără să-i punem la socoteală pe cei ce locuiau acolo, Belle-Roulotte nu căra oare, într-o galerie superioară, pânza de cort cu picheţii şi corzile, iar dedesubt, între roţile din faţă şi cele din spate, un coş mare, mobil, plin cu diferite obiecte: tobă mare, tobă mică, trompetă, trombon şi alte ustensile ori accesorii care sunt veritabile unelte ale scamatorului? Să mai amintim şi costumele unui celebru număr de pantomimă, Bandiţii din Pădurea Neagră, figurând şi el în repertoriul familiei Cascabel. Amenajarea interiorului era bine concepută şi, se înţelege, totul de o curăţenie desăvârşită, de-a dreptul flamandă, datorită Corneliei, care nu glumea la acest capitol. În partea din faţă, închisă printr-o uşă glisantă prevăzută cu geam de sticlă, se afla compartimentul rezervat sobei de bucătărie. Urma un salon, sau sufragerie, unde se dădeau şi consultaţiile legate de prezicerea norocului; apoi, o primă încăpere de dormit, cu paturi suprapuse ca în cabina unei nave, unde se culcau, separaţi printr-un paravan, în dreapta cei doi fraţi, iar în stânga surioara lor; în sfârşit. În spate, camera soţilor Cascabel, având un pat cu saltea groasă şi cuvertură multicoloră, lângă care fusese aşezată celebra casă de bani. Prin toate colţurile, planşete ce puteau fi ridicate sau lăsate, alcătuind mese ori noptiere, şi dulăpioare în care se înghesuiau costumele, perucile şi alte lucruri necesare pantomimei. Lumina venea de la două lămpi cu petrol, adevărate felinare de ruliu, legănate când vehiculul mergea pe drumuri accidentate; în plus, pentru ca lumina zilei să pătrundă în diversele compartimente, vreo şase ferestruici cu sticla montată în rame de plumb, având perdele din muselină subţire, prevăzute cu şnururi colorate, făceau ca Belle-Roulotte să pară o galiotă olandeză.

Nepretenţios din fire, Cuişoară dormea în primul compartiment, într-un hamac pe care şi-l întindea seara între doi pereţi, iar dimineaţa, de cum se făcea ziuă, îl strângea. Mai rămâne să spunem că cei doi câni, Wagram şi Marengo, în calitatea lor de paznici de noapte, se culcau amândoi în coşul de sub vehicul, unde tolerau şi prezenţa maimuţei John Bull, cu toate că era neastâmpărată şi îi plăceau poznele. Papagalul Jako era expediat într-o colivie suspendată în cel de-al doilea compartiment. Cât despre cei doi cai, Gladiator şi Vermout, aveau toată libertatea să pască pe lângă Belle-Roulotte, fără să fie nevoie să-i închidă. Şi după ce păşteau iarba acelor nesfârşite câmpii unde masa le era întotdeauna întinsă, aşa cum şi patul le era făcut, ori mai degrabă aşternutul, nu le mai rămânea decât să se întindă şi să doarmă pe pământul care-i alimentase.

Ce-i sigur e că la lăsarea nopţii, cu puştile şi pistoalele stăpânilor, cu cei doi câni care o păzeau, în Belle-Roulotte erai în deplină siguranţă. Aşa arăta vehiculul familiei. Câte mile nu străbătuse în trei ani prin Confederaţie, de la New York la Albany, de la Niagara la Buffalo, la Saint Louis, la Philadelphia, la Boston, la Washington, de-a lungul fluviului Mississippi până la New Orleans, în vecinătatea lui Great Trunk până la Munţii Stâncoşi, în ţinutul mormonilor, apoi până la capătul Californiei! O călătorie fără probleme, căci nimeni din mica trupă nu fusese vreodată bolnav, în afară de John Bull, care avea indigestii repetate din pricina uimitoarei sale lăcomii înnăscute. Şi ce bucurie să ducă această Belle-Roulotte în Europa, s-o conducă pe drumurile bătrânului continent! Câtă curiozitate plină de simpatie avea să stârnească ea traversând pământul Franţei şi satele normande! Ah, să revezi Franţa – să revezi Normandia ta – ca în celebrul cântec al lui Berat, spre asta se îndreptau toate gândurile, toate dorinţele lui César Cascabel.

La New York vehiculul urma să fie demontat, împachetat, îmbarcat pe un pachebot cu destinaţia Havre, unde nu mai aveau de făcut altceva decât să-l reaşeze pe roţi ca să se poată îndrepta spre capitală.

Cât de nerăbdători erau să plece domnul Cascabel, soţia sa, copiii şi însoţitorii lor, am putea spune prietenii lor cu patru labe! Aşa că porniră din piaţa mare a oraşului Sacramento în zorii zilei de 15 februarie, unii pe jos, alţii în vehicul – fiecare după bunul său plac. Era încă foarte rece, dar timpul era bun. Se înţelege că nu plecau „fără uscătură”, cu alte cuvinte fără felurite conserve de carne şi legume. De altfel, îşi puteau face noi provizii prin oraşe şi sate. Mai era apoi vânatul: bizoni, cerbi, iepuri şi potârnichi se găseau din abundenţă prin ţinuturile acelea. Iar Jean avea să se lipsească oare de plăcerea de a umbla cu arma sub braţ şi a se folosi cât mai bine de ea? Vânătoarea nu era oprită şi nici nu se cerea permis pe întinsele prerii din Far West. Adevărul e că Jean era un ţintaş iscusit, iar prepelicarul Wagram, spre deosebire de pudelul Marengo, se remarca prin calităţi cinegetice dintre cele mai alese.

Părăsind Sacramento, Belle-Roiilotte o luă spre nord-est. Plănuiseră să ajungă la frontieră pe drumul cel mai scurt şi să străbată Sierra Nevada, deci vreo două sute de kilometri până la pasul Sonora, prin care se trece în nesfârşitele câmpii ale estului. Încă nu erau în Far West-ul propriu-zis, unde aşezările se întâlnesc abia când şi când. Nu era nici preria, cu orizonturile sale îndepărtate, cu largi întinderi pustii, cu indieni nomazi pe care civilizaţia îi împinge încetul cu încetul spre regiunile mai puţin umblate ale Americii de Nord. Îndată ce ieşi din Sacramento, ţinutul se şi înalţă. Sunt ramificaţiile Sierrei, care mărgineşte splendid bătrâna Californie cu lanţurile sale muntoase, acoperite de brazi verzi, dominate ici-colo de vârfuri ce ating cinci mii de metri. O barieră de verdeaţă cu care natura a binecuvântat acest ţinut unde turnase atâta aur, secat acum de lăcomia omului. De pe traseul urmat de Belâe-Roulotte nu lipseau oraşe importante ca Jackson, Mocquelenne, Placerville, renumite avanposturi ale ţinuturilor Eldorado şi Calaveras. Dar domnul Cascabel se oprea numai cât să facă nişte târguieli, ori atunci când îşi dorea o noapte mai lipsită de griji. Se grăbea să treacă de munţii Nevada, de zona Marelui Lac Sărat şi de uriaşul mur(zid) al Munţilor Stâncoşi – încercări foarte serioase pentru căruţa sa. Apoi, până în zona lacurilor Erie şi Ontario, căruţa nu mai avea de străbătut prin prerie decât drumuri bătute de picioarele cailor şi de caravane. Se înainta destul de anevoie prin locurile acelea-muntoase. Multe ocolişuri inevitabile lungeau drumul. Pe deasupra, cu toate că ţinutul era străbătut de paralela treizeci şi opt, care în Europa trece prin Sicilia şi Spania, ultimele valuri de frig erau cât se poate de aspre. Se ştie că din cauza depărtării de Gulfstream – curentul cald care, ieşind din Golful Mexic, se îndreaptă oblic spre Europa – clima Americii de Nord e mult mai rece, la aceeaşi latitudine, decât cea a vechiului continent. Peste câteva săptămâni, însă, California urma să devină iarăşi pământul cel mai generos dintre toate, mamă plină de fruct, unde bobul de grâu se însuteşte, unde se amestecă din plin cele mai felurite culturi ale zonelor tropicale şi temperate, trestia de zahăr, orezul, tutunul, portocalele, măslinele, lămâile, ananasul, bananele. Nu aurul a făcut bogăţia solului californian, ci extraordinara vegetaţie ţâşnită din miezul său.

— O să ne pară rău după ţara asta, spunea Cornelia, care nu era deloc indiferentă la bunătăţile de pe masă.

— Eşti o mâncăcioasă, îi reproşa domnul Cascabel.

— Ei, mă gândesc la copii, nu la mine.

Zile în şir străbătură, prin marginea pădurilor, câmpii ce înverzeau. Oricât de multe să fi fost rumegătoarele ce păşteau pe acele câmpuri, tot nu reuşeau să distrugă covorul de iarbă primenită de natură neîncetat. Nu poţi lăuda nicicând îndeajuns forţa vegetală a teritoriului californian, cu care nici un altul nu ajunge să se compare. E grânarul Pacificului, iar flotele comerciale care îi exportă produsele nu reuşesc vreodată să-l epuizeze. Belle-Roulotte mergea cu viteza sa obişnuită, în medie nu mai mult de şaseşapte leghe pe zi (33-40Km). Tot aşa îşi plimbase ocupanţii prin toate Statele Unite, unde numele Cascabel era atât de cunoscut, începând de la gurile fluviului Mississippi şi până în Noua Anglie. E adevărat că pe atunci se opreau în fiecare oraş al Confederaţiei, ca să câştige bani. De data asta, în călătoria lor de la vest spre est, nu-şi mai propuseseră să uimească lumea. Nu mai era un turneu artistic, ci întoarcerea în bătrâna Europă, cu fermele normande la orizont.

Traversarea se făcea cu însufleţire, şi câte case temeinic clădite n-ar fi avut de ce să invidieze fericirea din casa aceea pe roţi! Se râdea, se cânta, se glumea şi câteodată trompeta chinuită de tânărul Sandre alunga păsările, la fel de ciripitoare precum această însufleţită familie.

Totul era minunat, însă zilele de călătorie nu trebuiau să fie neapărat şi zile de vacanţă.

— Copii, spunea mereu domnul Cascabel, – nu-i cazul, totuşi, să ne anchilozăm!

Aşa că în timpul opririlor, când caii se odihneau, familia nu stătea degeaba. De multe ori indienii se îngrămădeau să-l vadă pe Jean repetându-şi numerele de jonglerie, pe Napoléone făcând câţiva paşi plini de graţie, pe Sandre care se îndoia în fel şi chip, de parcă ar fi fost de cauciuc, pe doamna Cascabel dedându-se unor exerciţii de forţă şi pe domnul Cascabel devenit ventriloc; fără să-i uităm pe Jako, care pălăvrăgea în colivia lui, pe cânii ce-şi făceau numărul comun şi pe John Bull, care se strâmba cât putea de tare. Să remarcăm, totuşi, faptul că Jean nu-şi neglija deloc studiul în timpul călătoriei. Citea şi recitea cele câteva cărţi din mica bibliotecă existentă în Belle-Roulotte: puţină geografie şi aritmetică şi diverse volume de călătorie. Tot el ţinea şi Jurnalul de bord, unde relata în mod plăcut, incidentele „navigaţiei”.

— O să ajungi prea învăţat! îi spunea câteodată taică-său. Dar, mă rog, dacă asta-ţi place…

Domnul Cascabel se ferea să descurajeze pornirile fireşti ale primului său născut. De fapt, şi el şi soţia lui erau foarte mândri să aibă un „savant” în familie. Prin 27 februarie, după-amiază, Belle-Roulotte ajunse la intrarea în trecătorile Sierrei Nevada. Urma un urcuş greu, de patru-cinci zile, atât pentru oameni cât şi pentru animale. Trebuiau să suie panta până la jumătate din înălţimea munţilor. Pe serpentinele căţărate pe versanţii enormei bariere era nevoie să se pună umărul la roată. Cu toate că timpul continua să se îmblânzească sub primele răsuflări ale primăverii californiene, clima îşi păstra mai departe asprimea la o anumită altitudine. Nimic mai de temut decât ploile torenţiale, cumplitele vârtejuri de zăpadă, rafalele dezlănţuite prin trecători sinuoase, unde vântul năvăleşte ca într-o pâlnie. De altfel, în partea lor superioară, pasurile ajung în vecinătatea zăpezilor veşnice: ei urmau să urce până la vreo două mii de metri înainte de a coborî în ţinutul locuit de mormoni.

Domnul Cascabel intenţiona să facă ce făcuse şi altădată în asemenea împrejurări: să închirieze cai de rezervă din satele ori de la fermele întâlnite prin munţi, şi oameni – indieni sau americani albi – care să-i călăuzească. Aveau să fie nişte cheltuieli în plus, de bună seamă, însă era absolut necesar, dacă familia nu dorea să-şi pună în pericol atelajul propriu.

În seara zilei de 27, ajunseră la intrarea în pasul Sonora. Văile urmate până atunci prezentau denivelări neînsemnate. Prin urmare, Vermout şi Gladiator le urcaseră fără prea multă osteneală. Dar n-ar fi putut merge mai departe, nici chiar ajutaţi de tot personalul. Făcură popas aproape de un cătun pierdut în fundul trecătorilor Sierrei. Erau numai câteva case, iar la două bătăi de puşcă o fermă unde domnul Cascabel hotărî să meargă chiar în seara aceea. Dorea să închirieze pentru a doua zi nişte cai, pe care Vermout şi Gladiator aveau să-i întâmpine cu satisfacţie înainte de toate, trebuiră să se pregătească pentru noapte.

După ce tabăra fu aşezată după regulile obişnuite, luară legătura cu locuitorii, cătunului, care le furnizară bucuros alimente proaspete pentru oameni şi furaje pentru animale.

Era exclus ca, în seara aceea, să „repete” exerciţiile. Ajunseseră cu toţii la capătul puterilor. Ziua fusese grea, cu o mare parte a drumului făcută pe jos, ca să uşureze atelajul. Domnul Cascabel dădu, aşadar, repaus complet, iar acesta urma să fie respectat pe toată durata traversării Sierrei.

După o ultimă privire de stăpân aruncată taberei, lăsând Belle-Roulotte în seama soţiei şi a copiilor, domnul Cascabel se îndreptă, însoţit de Cuişoară, spre casa ale cărei coşuri fumegau printre copaci.

Ferma era proprietatea unui californian şi a familiei sale, care îl primiră bine pe saltimbanc. Fermierul se angaja să-i închirieze trei cai şi două călăuze. Acestea urmau să însoţească vehiculul până în locul de unde pantele începeau să coboare spre est; de acolo aveau să se întoarcă împreună cu caii de rezervă. Numai că treaba asta costa cam mult. Domnul Cascabel vorbi ca unul ce n-avea deloc chef să arunce banii pe fereastră şi în cele din urmă căzu de acord cu o cifră cu nimic mai mare decât suma plănuită pentru acea parte a călătoriei.

A doua zi, la orele şase, sosiră cei doi oameni, iar cei trei cai aduşi de ei fură înhămaţi înaintea lui Vermout şi Gladiator. Belle-Roulotte porni să urce printr-o trecătoare îngustă, cu păduri bogate pe ambele părţi. Spre orele opt, la una din cotiturile defileului, minunatele ţinuturi ale Californiei, pe care familia Cascabel nu le părăsea fără un anume regret, dispărură cu totul dincolo de masivul Sierrei.

Cei trei cai ai fermierului erau animale puternice, se putea conta pe ele. Aşa să fi fost oare şi însoţitorii lor? Asta părea mai puţin probabil.

Erau nişte oameni puternici amândoi, pe jumătate indieni, pe jumătate englezi. O, dacă ar fi ştiut domnul Cascabel, cum le-ar mai fi făcut vânt fără nici o ezitare!

În sfârşit, Corneliei nu-i plăceau mutrele lor, Jean împărtăşea părerea mamei, care era şi părerea lui Cuişoară. Domnul Cascabel nu se arăta preocupat de această problemă. La urma urmei, erau doar doi inşi şi nu le-ar fi fost prea uşor dacă puneau ceva la cale. Cât priveşte întâlnirile periculoase, ele se arătau puţin probabile în Sierra. Drumurile erau, fără îndoială, sigure în acea perioadă. Trecuse timpul când minorii din California, cei cărora li se spunea loafers şi rowdies, se înhăitau cu răufăcători veniţi din toate colţurile lumii ca să-i brutalizeze împreună pe oamenii de treabă. Legea linşajului izbutise să-i pună la punct.

Totuşi, prudent cum era, domnul Cascabel îşi propuse să fie cu ochii în patru. Oamenii de la fermă se arătau a fi, hotărât, căruţaşi pricepuţi. Aşa că ziua trecu fără vreun accident, iar ăsta era lucrul cel mai important. Ajungea o roată distrusă, vreo osie ruptă şi, departe de orice aşezare, fără putinţa de a-şi repara stricăciunile, cei ce locuiau în Belle-Roulotte s-ar fi trezit în cea mai mare încurcătură. Trecătoarea avea pe atunci un aspect cât se poate de sălbatic. Pini cu culoarea bătând spre negru şi muşchiul care acoperea solul ca un covor alcătuiau vegetaţia locului. Enorme îngrămădiri de pietre, întâlnite ici-colo, sporeau numărul ocolurilor, mai cu seamă de-a lungul unuia dintre afluenţii râului Walkner. Râul acesta, ieşit din lacul cu acelaşi nume, năvălea zgomotos prin fundul prăpăstiilor. În depărtare, pierdut în nori, Castle Peak se înălţa deasupra celorlalte piscuri ridicate atât de pitoresc din lanţul muntos Nevada.

Spre orele cinci după-amiază, când umbra începea să urce din adâncurile îngustei trecători, aveau de depăşit o cotitură anevoioasă. Drumul era atât de greu în locul acela, încât fu nevoie să se descarce o parte din vehicul. Prelata şi cele mai multe dintre lucrurile aflate în galeria superioară rămaseră un timp în urmă. Puseră umărul cu toţii şi, trebuie să recunoaştem, cele două călăuze făcură chiar exces de zel în acea împrejurare. Domnul Cascabel şi ai săi îşi corectară în parte primele impresii privitoare la oamenii aceia. De altfel, peste încă două zile urmau să ajungă în punctul cel mai înalt al defileului, de-unde mai aveau doar de coborât, aşa că atelajul suplimentar putea să se întoarcă la fermă.

Odată ales locul de popas, pe când căruţaşii se ocupau de cai, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi Cuişoară se întoarseră să ia obiectele lăsate în drum. Ziua se sfârşi cu o masă bună şi nimeni nu se mai gândea decât la odihnă. Domnul Cascabel invită călăuzele să intre într-unul din compartimentele rulotei; dar ei refuzară, asigurându-l că adăpostul copacilor le era suficient. Acolo, înveliţi bine în pături groase, puteau păzi mai uşor caii stăpânului.

Nu mult după aceea, tabăra era scufundată într-un somn adânc.

A doua zi, la cele dintâi licăriri ale aurorii dimineţii, toată lumea era în picioare. Coborâţi primii din Belle-Roulotte, domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară se îndreptară spre locul unde fuseseră legaţi în ajun Vermout şi Gladiator.

Amândoi erau acolo, însă cei trei cai ai fermierului dispăruseră. Cum nu puteau fi departe, Jean se pregătea să trimită călăuzele în căutarea jor. Dar nici cei doi oameni nu se mai aflau în tabără.

— Unde-or fi? Întrebă el.

— Au plecat după cai, nu încape îndoială, răspunse domnul Cascabel.

— Hei! Hei! strigă Cuoşoară cu o voce ascuţită, care ar fi trebuit să se audă până departe. Nu primi nici un răspuns. Domnul Cascabel şi Jean strigară şi ei din răsputeri, ba chiar făcură o parte din drum înapoi.

Călăuzele nu apăreau nici acum.

— Te pomeneşti că nu ne-am înşelat deloc, privindu-le mutrele, exclamă domnul Cascabel.

— De ce ne-or fi părăsit oamenii ăia, întrebă Jean.

— Or fi făcut vreo treabă urâtă!

— Ce anume?

— Ei, ce! Aşteaptă! O să aflăm.

Şi, urmat de Jean şi de Cuişoară, se întoarse în goană la Belle-Roulotte. Cât ai clipi din ochi, domnul Cascabel urcă scăriţa, împinse uşa, străbătu compartimentele, şi se năpusti în camera din fund, unde pusese preţiosul cufăr cu cifru. Se întoarse răcnind:

— L-au furat!

— Cufărul? Strigă Cornelia.

— Da, l-au furat ticăloşii ăia!