II.

ÎNTRE DOI CURENŢI.

Belle-Roulotte era, în sfârşit, pe uscat, fără teamă că banchiza avea să se rupă. Vă puteţi închipui cât de mult preţuia familia Cascabel avantajul de a simţi pământul solid sub picioare.

Se făcuse întuneric. Pentru cât stăteau acolo luară aceleaşi măsuri ca în ajun, de data asta la cinci-şase sute de paşi în interiorul insulei Diomede. Apoi se ocupară de animale şi, la sfârşit, de „lumea bună”, vorba lui César Cascabel.

Altfel, nu era tocmai frig. Termometrul arăta abia patru grade sub zero. În fond, asta navea nici o importanţă. Cât dura acel popas nu trebuiau să se sperie de vreo creştere a temperaturii. Puteau să aştepte până când un ger puternic va îngheţa definitiv banchiza. Iarna n-avea să întârzie să-şi intre pe deplin în drepturi.

Fiind de-acum întuneric beznă, domnul Serghei amână pentru a doua zi plănuita explorare a insulei. Mai întâi, era important să se ocupe de cai, care – extenuaţi cum erau – aveau nevoie de nutreţ bun şi de odihnă. Apoi, după cină, fiecare îşi ceru dreptul său la repaus, grăbindu-se să se întindă în pat. Drumul fusese cumplit de obositor. Curând, Belle-Roulotte se scufundă în somn, iar în noaptea aceea Cornelia nu mai visă nici dezgheţuri, nici bulboane gata să-i înghită casa rulantă. A doua zi, de cum se făcu destulă lumină, domnul Serghei, César Cascabel şi cei doi fii ai săi plecară în recunoaştere pe insulă.

Primul lucru care îi surprinse fu numărul incredibil de mare al focilor refugiate acolo. Făceau parte din specia denumită „otarii cu blană”.

Tocmai în zona aceea a Mării Hering, limitată la sud de paralela cincizeci de grade latitudine nordică, trăiesc cele mai multe animale de acest fel. Examinând harta, te încântă configuraţia celor două coaste, americană şi asiatică, şi mai ales asemănarea lor. Dacă le compari, au acelaşi profil, detaşat foarte clar: capul Prinţul de Wales seamănă cu peninsula Ciukotsk; golful Norton are drept corespondent golful Anadar; capătul peninsulei Alaska se curbează la fel ca peninsula Kamceatka şi totul se închide prin şirul insulelor Aleutine. Totuşi, nu se poate trage concluzia că America s-a separat brusc de Asia în urma vreunei convulsii geologice din timpurile preistorice, care ar fi deschis strâmtoarea Bering, căci proeminenţele unui ţărm nu corespund intrândurilor celuilalt.

În această zonă se află nenumărate insule: Sf. Laurenţiu, pe care am mai pomenit-o, Nunivak, pe litoralul american, Karagniski, pe cel asiatic; apoi, nu departe de ţărmurile Kamceatkăi, insula Bering, învecinată cu mica Insulă de Aramă, iar aproape de Alaska, insulele Pribilof. Asemănarea dintre coaste e întregită, prin urmare, de o identică dispunere a arhipelagurilor.

Îndeosebi insulele Pribilof şi insula Bering sunt invadate de coloniile de foci care trăiesc în această mare. Vin acolo cu milioanele. Aşa că în locurile acelea îşi dau întâlnire vânătorii de profesie care caută otarii şi lutre de mare, ultimele foarte numeroase în urmă cu mai puţin de un secol, dar acum împuţinate din cauza unei nesocotite distrugeri. Cât despre otarii – nume generic ce include leii de mare, vacile de mare, urşii de mare – se adună în grupuri fără număr şi rasa nu pare ameninţată să dispară vreodată. Şi totuşi, cât de vânate sunt în tot timpul sezonului cald! Pescarii le urmăresc neînduplecaţi până în aşa-numitele „rookeries, un fel de parcuri unde se grupează familiile. Sunt hăituite mai ales animalele mature, iar de la dispariţie le. salvează doar fecunditatea lor extraordinară. Calculele spun că, din anul 1867 până în anul 1880, au fost nimicite trei sute optzeci şi opt de mii nouă sute optzeci şi două de otarii numai în rezervaţiile din insula Bering. De pe insulele Pribilof, pescarii din Alaska au recoltat un stoc de trei milioane cinci sute de mii de piei şi furnizează anual încă o sută de mii, cel puţin. Şi oare câte nu se opresc pe alte insule din Marea Bering! Domnul Serghei şi camarazii săi puteau să-şi dea seama după ceea ce vedeau pe insula Diomede. Toată plaja era acoperită de un furnicar de foci, îngrămădite unele în altele, încât nu se vedea nimic din covorul, de zăpadă pe care stăteau.

Erau privite, însă şi ele făceau acelaşi lucru cu vizitatorii insulei. Nemişcate, neliniştite, poate iritate de luarea în posesiune a domeniului lor, nu încercau deloc să fugă, iar câteodată scoteau un fel de behăit prelung, în care se simţea o oarecare furie. Apoi, ridicându-se, îşi agitau puternic labele, ori mai bine zis înotătoarele desfăcute în evantai. Ah! Dacă, aşa cum dorea tânărul Sandre, focile acelea ar fi avut darul vorbirii, cu ce tunet s-ar fi rostogolit cuvântul „tată” de pe buzele lor mustăcioase! Se înţelege că nici domnul Serghei şi nici Jean nu se gândeau să vâneze prin armata aceea de amfibii. Şi totuşi, era acolo o bogăţie de „blănuri pe picioare”, cum spunea domnul Cascabel. Dar ar fi fost un masacru inutil, ba chiar primejdios, înspăimântătoare prin număr, animalele ar fi putut pune în pericol vehiculul. Aşa că domnul Serghei recomandă cea mai deplină prudentă.

Oare prezenta focilor pe insulă nu era cumva un semn de care trebuiau să tină cont? Şi nu era cazul să se întrebe de ce se refugiaseră animalele pe acea îngrămădire de stânci, lipsită de orice resurse?

Pe acest subiect avu loc o discuţie foarte serioasă între domnul Serghei, César Cascabel şi fiul său mai mare. Ajunseseră în partea centrală a insulei, pe când femeile se ocupau de gospodărie, iar Cuişoară şi Sandre aveau grijă de cai. Domnul Serghei deschise discuţia:

— Prieteni, mă întreb dacă n-ar fi mai bine să plecăm de pe insula Diomede îndată ce caii vor fi destul de odihniţi, decât să ne prelungim popasul aici.

— Domnule Serghei, răspunse César Cascabel, şi eu cred că nu-i cazul să ne jucăm prea mult de-a Robinsonii pe insula asta. Mărturisesc că aş vrea să simt sub picioare o bucăţică din coasta siberiană.

— Înţeleg, tată, interveni Jean, – şi totuşi ar fi mai bine să nu ne mai expunem ca atunci când am pornit să traversăm strâmtoarea. Ce s-ar fi ales de noi de n-ar fi fost insula asta?

Mai avem vreo zece leghe până la Numana.

— Ei bineJean, dacă dăm nişte bice bune cailor, le-am putea parcurge în două-trei etape.

— Greu, tată, chiar dacă banchiza ne-ar permite! aprecie Jean.

Cred că Jean are dreptate, zise domnul Serghei. E limpede că suntem grăbiţi să trecem dincolo de strâmtoare. Din moment ce frigul s-a potolit însă pe neaşteptate, mi se pare că n-ar fi totuşi deloc înţelept să părăsim uscatul. Am plecat prea din timp din Port Clarence; să ne dăm silinţa să nu plecăm prea repede şi de pe insula Diomede. Un lucru e sigur: strâmtoarea nu e destul de îngheţată pe toată întinderea ei.

— De asta am auzit ieri trosnetele, adăugă Jean. Precis, gheaţa n-are rezistenţa care ne trebuie.

— Da, asta-i o dovadă, admise domnul Serghei. Şi ar mai fi una.

— Care, întrebă Jean.

— Una ce mi se pare la fel de edificatoare, şi anume prezenţa acestor mii de foci împinse de instinct pe insula Diomede. Fără îndoială că, plecând din regiunile mai nordice ale mării, animalele se îndreptau spre insula Bering, ori spre insulele Aleutine, dar au „mirosit” că se apropie ceva. Au simţit că nu trebuiau să rămână pe banchiză. Fie temperatura în creştere riscă să producă o dislocare a sloiurilor, fie vreun fenomen submarin ar putea rupe câmpul de gheaţă. Dar dacă noi suntem grăbiţi să ajungem pe coasta siberiană, amfibiile astea sunt la fel de grăbite să ajungă în parcurile lor de pe insula Bering, ori din insulele Pribilof. Şi, de vreme ce s-au oprit pe insula Diomede, înseamnă că au avut motive foarte serioase s-o facă.

— Atunci, ce ne sfătuieşti, domnule Serghei. întrebă domnul Cascabel.

— Sfatul meu e să rămânem aici până când focile, plecând, au să ne dea de veste că nu mai e nici o pericol.

— Drace! Ia te uită ce nepotrivire afurisită!

— Nu-i aşa de grav, tată, spuse Jean.

— Şi să sperăm că n-o să fie nici de-acum înainte.

— De altfel, situaţia asta nu poate dura prea mult, adăugă domnul Serghei. Oricât de întârziată ar fi iarna anul acesta, în scurtă vreme vine sfârşitul lui octombrie. Şi, cu toate că termometrul nu coboară acum sub zero, de la o zi la alta poate arăta cu douăzeci de grade mai puţin. Când vântul o să bată dinspre nord, banchiza va fi tot atât de solidă ca un continent. Prin urmare, sfatul meu bine cumpănit este să mai aşteptăm, în eventualitatea că nimic nu ne zoreşte să plecăm.

Oricum, aşa era mai înţelept. Hotărâră deci ca Belle-Roulotte să rămână pe insula Diomede până când, în urma unui frig intens, strâmtoarea avea să fie suficient de îngheţată.

În ziua aceea, domnul Serghei şi Jean vizitară o parte din suprafaţa granitică pe care se simţeau în deplină siguranţă. Insula avea o circumferinţă de trei kilometri. Chiar şi în timpul verii părea să fie complet pustie. O îngrămădire de stânci, atâta tot. Ar fi ajuns, totuşi, pentru stâlpii faimosului pod Bering pe care şi-l dorea domnul Cascabel, dacă inginerii ruşi şi cei americani s-ar fi gândit vreodată să unească cele două continente – făcând astfel inversul lucrului ce-i place în mod deosebit domnului de Lesseps. Plimbându-se, vizitatorii aveau multă grijă să nu sperie focile. Cu toate acestea, era clar că prezenţa oamenilor aducea animalele într-o stare de mare agitaţie. Se aflau printre ele masculi puternici care răcneau răguşit, adunându-şi pe lângă ei familiile, majoritatea foarte numeroase, pentru că sunt poligami şi în jurul unui singur tată se întâlnesc câte patruzeci-cincizeci de adulţi.

Aceste manifestări nu prea amicale începură să-l neliniştească pe domnul Serghei, mai ales când observă la amfibii o oarecare tendinţă de a se apropia de locul popasului. Dacă erau izolate, nu aveai de ce să te temi; ar fi fost însă greu, chiar imposibil să te lupţi cu o forţă atât de masivă, presupunând că ar fi avut chef să-i alunge pe intruşii apăruţi pe terenurile lor din insula Diomede. Jean fu la fel de frapat de pornirea aceea. La întoarcere, şi el şi domnul Serghei erau destul de alarmaţi.

Ziua trecu fără incidente, dacă nu socptim faptul că briza dinspre sud-est se transformase în vânt puternic. Era limpede că se pregătea furtună mare, poate una dintre vijeliile acelea arctice care durează mai multe zile. Barometrul scăzuse brusc la şaptezeci şi doi de centimetri.

Se anunţa o noapte foarte rea. În plus, de cum intrară cu toţii în Belle-Rou-lotte, nişte urlete de a căror provenienţă nu se puteau înşela sporiră vuietul rafalelor. Focile se apropiaseră de vehicul şi începeau să-l ia cu asalt. Caii nechezau înfricoşaţi, temându-se de un atac al turmelor la care Wagram şi Marengo lătrau cu o furie fără succes. Trebuiră să se scoale, să se repeadă afară, să-i aducă înapoi pe Vermout şi Gladiator, să aibă grijă de ei. Încărcară revolverele şi puştile. Domnul Serghei era totuşi de părere să nu le folosească decât în caz de forţă majoră.

Era întuneric beznă, întrucât în acea obscuritate profundă nu se vedea nimic, aprinseră felinarele. La lumina lor descoperiră mii de foci în jurul vehiculului, toate aşteptând, fără îndoială, venirea zilei ca să-i atace.

— Dacă ne asaltează, nu putem opune rezistenţă şi riscăm să fim copleşiţi, spuse domnul Serghei.

— Ce-i de făcut? întrebă Jean.

— Trebuie să plecăm!

— Când? să interesă domnul Cascabel.

— Chiar în clipa asta! răspunse domnul Serghei.

În faţa acelui pericol, foarte grav, fără îndoială, făcea oare bine domnul Serghei sfătuindu-i să părăsească insula? Da, nu aveau de ales. De bună seamă, focile voiau doar să-i alunge pe cei refugiaţi pe domeniul lor şi, în mod foarte probabil, n-aveau să înceapă o urmărire îndârjită pe banchiză. Să le împrăştie cu forţa ar fi fost şi inutil, şi cât se poate de imprudent. Ce puteau însemna câteva puşti şi pistoale în faţa atâtor mii de animale?

Înhămară caii, femeile intrară din nou în compartimente, iar bărbaţii, gata să se apere, se plasară de-o parte şi de alta a vehiculului, care îşi reîncepea coborârea spre vest. Noaptea era atât de întunecată, încât felinarele abia izbuteau să lumineze în jur până la douăzeci de paşi. În acest timp, viforniţa se dezlănţuia cu şi mai multă furie. Nu ningea, iar fulgii care fluturau prin aer erau smulşi de vânt de pe suprafaţa banchizei. Şi măcar dacă îngheţul ar fi fost deplin! Nu era însă deloc aşa. Se auzea gheaţa plesnind cu pârâituri lungi. Apăreau crăpături prin care apa mării năvălea în jerbe. Domnul Serghei şi camarazii săi merseră astfel vreme de o oră, cu spaima că în orice clipă câmpul de gheaţă li se putea rupe sub picioare. Era imposibil să ţii o anume direcţie, cu toate că Jean încerca, de bine de rău, să se orienteze după acul busolei. Din fericire, îndreptându-se spre vest, nu erau acum tot atât de preocupaţi de abatere ca atunci când riscau să depăşească insula Diomede pe la nord, ori prin sud, fără s-o recunoască. La vreo zece leghe depărtare, coasta siberiană se întindea pe trei pătrimi din orizont, încât era exclus să nu dea peste ea.

Dar trebuiau să ajungă odată acolo, iar prima condiţie era ca Belle-Roulotte să nu fie înghiţită de adâncurile Mării Bering.

Şi totuşi, nu era singurul pericol, în orice moment vehiculul putea fi răsturnat de o rafală ce-l lovea oblic, dinspre sud-est. Din prudenţă, Cornelia, Napoléone şi Kayette coborâră şi ele. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară se agăţau de roţi ca să contracareze efectul vântului. Ne putem închipui cât de încet avansau caii în asemenea condiţii, simţind cum le fugea „pământur de sub picioare. Spre orele cinci şi jumătate dimineaţa, pe o beznă tot atât de profundă ca aceea care scaldă spaţiile interstelare, fură siliţi să oprească. Atelajul nu mai putea înainta. Pe suprafaţa banchizei, apăruseră denivelări mişcătoare din cauza talazurilor împinse de vijelie din regiunile sudice ale Mării Bering.

— Cum o să scăpăm de aici, întrebă Jean.

— Trebuie să ne întoarcem pe insulă, strigă Cornelia, care nu reuşea s-o liniştească pe Napoléone.

— Acum nu se mai poate, răspunse domnul Serghei.

— De ce, întrebă domnul Cascabel. Prefer să mă lupt cu focile decât…

— Repet că acum nu ne mai putem întoarce pe insulă! spuse domnul Serghei. Ar trebui să mergem împotriva vântului şi vehiculul nu rezistă. S-ar demola, dacă nu ţinem aceiaşi sens cu furtuna.

— Să nu fim siliţi cumva să-l abandonăm, zise Jean.

— Să-l abandonăm?! exclamă domnul Cascabel. Ce-o să se aleagă de noi fără Belle-Roulotte?

— Vom face totul ca să nu ajungem în situaţia asta! răspunse domnul Serghei. Vehiculul e salvarea noastră, aşa că ne vom strădui şi noi să-l salvăm cu orice preţ.

— Prin urmare, nu ne putem întoarce îndărăt? întrebă domnul Cascabel.

— Nu, răspunse domnul Serghei. Suntem siliţi să mergem mai departe. Curaj, stăpânire de sine, şi vom ajunge cu bine la Numana!

Aceste cuvinte îi îmbărbătară pe toţi. Era evident că din pricina vântului nu se puteau întoarce pe insula Diomede. Sufla dinspre sud-est cu atâta putere, încât nici animalele şi nici oamenii n-ar fi reuşit să meargă împotriva lui. Chiar dacă rămânea pe loc, Belle-Roulotte tot s-ar fi răsturnat, numai încercând să reziste la rafale. Pe la orele zece miji de ziuă – o zi ştearsă şi ceţoasă. Foarte joşi şi deşiraţi, norii păreau că târăsc după ei fâşii de abur, măturând cu furie strâmtoarea. În vârtejul de zăpadă, mici bucăţi de gheaţă desprinse din banchiză zburau prin aer ca în timpul unui bombardament cu grindină, în condiţii atât de grele, nu făcură decât o jumătate de leghe într-o oră şi jumătate, pentru că trebuiau să evite ochiurile de apă şi să ocolească mormanele de sloiuri adunate pe banchiză. Hula din larg imprima câmpului de gheaţă, pe dedesubt, o legănare îngrijorătoare, un fel de ruliu ce provoca trosnituri necontenite. În jurul amiezii se produse brusc o zguduitură puternică. O reţea de crăpături brazdă larg banchiza în jurul vehiculului. Sub copitele cailor se deschise b crevasă cu diametrul de treizeci de picioare.

La un strigăt al domnului Serghei, camarazii săi se opriră la câţiva paşi de crăpătură.

— Caii! Caii noştri! ţipă Jean. Tată, să salvăm caii!

Era prea târziu. Gheaţa cedase, iar sărmanele animale tocmai dispăreau în vâl-toare. Dacă oiştea şi curelele nu s-ar fi rupt, Belle-Roulotte ar fi fost trasă şi ea în adâncurile mării.

— Bietele animale! strigă domnul Cascabel, disperat.

Da, acei vechi prieteni ai saltimbancului, care cutreieraseră lumea împreună cu el, împărtăşindu-i cu credinţă, atâta vreme, existenţa nomadă, sfârşiseră înghiţiţi de ape. Lacrimi mari curgeau din ochii domnului Cascabel, ai soţiei şi ai copiilor săi.

— Înapoi! înapoi! porunci domnul Serghei.

Împingând de roţile vehiculului, izbutiră cu greu să se îndepărteze de crăpătura pe care oscilaţiile banchizei o tot lărgeau. Ajunseră astfel la vreo douăzeci de picioare de locul dezastrului.

Situaţia rămânea însă extrem de gravă. Ce era de făcut? Să părăsească vehiculul în mijlocul strâmtorii, apoi să revină din Numana cu un atelaj de reni şi să-l caute? Părea că nu aveau altă soluţie.

Deodată, Jean strigă:

— Domnule Serghei, domnule Serghei! Uitaţi-vă! Suntem în derivă.

— În derivă?

Era cât se poate de adevărat.

Fără îndoială că un dezgheţ general punea sloiurile în mişcare, între cele două ţărmuri ale strâmtorii. Adăugate la creşterea temperaturii, izbiturile vijeliei desfă-cuseră banchiza insuficient cimentată în partea de mijloc. Spre nord se deschiseseră canale largi ca urmare a deplasării sloiurilor, unele urcate pe banchiză, altele intrate sub ea. Astfel că mica insulă plutitoare ce purta vehiculul aluneca împinsă de uragan. Câţiva gheţari imobilizaţi constituiau puncte de reper după care domnul Serghei reuşi să stabilească direcţia derivei. Vă închipuiţi în ce măsură se înrăutăţise situaţia, şi aşa destul de îngrijorătoare după pierderea cailor. Nu mai puteau ajunge la Numana, nici măcar abandonând vehiculul, în locul unor simple crăpături ce puteau fi ocolite, apăruseră nenumărate canale pe care nu aveai cum să le treci; în plus, ele îşi mai şi schimbau direcţia după capriciile furtunii. Dar oare blocul acela de gheaţă, încălecat de Belle-Roulotte, cât avea să reziste la şocul valurilor sparte de marginile lui? în orice caz, nu-l puteau opri. Nimic de făcut! Era peste puterile omeneşti să încerci să conduci sloiul în aşa fel încât să ajungă pe ţărmul siberian. Blocul plutitor s-ar fi oprit doar într-un obstacol serios şi cine ştie dacă obstacolul acela n-avea să fie tocmai banchiza îndepărtată ce acoperă marea polară!

Spre orele două după-amiază, întrucât obscuritatea creştea cu ceaţa ce cuprinsese aerul, era destul de întuneric încât să nu mai vezi nimic la câţiva paşi. Adăpostiţi în partea orientată spre nord, domnul Serghei şi camarazii săi rămâneau tăcuţi. Ce să-şi fi spus, din moment ce nu puteau face nimic? Înfofolite în pături, Cornelia, Kayette şi Napoléone se ghemuiau una lângă alta. Sandre fluiera, mai mult surprins decât neliniştit, în interiorul vehiculului, Cuişoară punea la loc lucrurile răsturnate de zdruncinături. Dacă domnul Serghei şi Jean îşi păstraseră stăpânirea de sine, nu se întâmplase la fel şi cu domnul Cascabel, care se învinuia că îi vârâse pe toţi într-o asemenea încurcătură. Era important ca mai întâi să-şi dea seama în ce situaţie se aflau. Să nu uităm că prin strâmtoarea Hering circulă doi curenţi contrari. Unul coboară spre sud, altul urcă spre nord. Primul este curentul Kamceatkăi, al doilea curentul strâmtorii Bering. Dacă blocul de gheaţă pe care se afla trupa şi materialul din Belle-Roulotte ar fi fost prins de primul curent, existau şanse să fie mânat şi să ajungă pe coasta siberiană. Dacă, dimpotrivă, intrau în zona de influenţă a celui de-al doilea, urma să fie împins spre întinderile Oceanului îngheţat, unde nici continentul şi nici eventuale grupuri de insule nu-l mai puteau opri.

Din păcate, pe măsură ce uraganul se înteţea, focarul lui se deplasa din sud-est spre sud. O dată cu schimbarea direcţiei vântului, în fundul pâlniei formate de strâmtoare aerul era aspirat cu o violenţă greu de bănuit.

Observând ce se petrecea, domnul Serghei şi Jean înţelegeau că n-aveau nici o şansă să fie prinşi de curentul Kamceatkăi. După busolă, direcţia derivei era nordul. Puteau oare spera că gheţarul avea să fie dus spre peninsula Prinţul de Wales, pe coasta teritoriului Alaska, de unde Port Clarence ajungea în raza privirii? Ar fi fost un deznodământ cu adevărat providenţial. Dar strâmtoarea se lărgeşte atât de mult între Capul Oriental şi capul Prinţul de Wales, încât era imprudent să se abandoneze acelei speranţe. Pe blocul de gheaţă aproape că nu se mai putea sta: nimeni nu reuşea să se ţină pe picioare din cauza vijeliei. Mergând să vadă cum arăta marea în partea din faţă, Jean fu răsturnat şi, fără intervenţia domnului Serghei, ar fi căzut în valuri. Ce noapte petrecură acei nefericiţi – ori mai curând naufragiaţi, căci păreau să fie supravieţuitorii unui naufragiu! Câte spaime în fiecare clipă! Aisberguri cu masă considerabilă loveau din când în când insula plutitoare cu asemenea zguduituri şi pârâituri, încât ameninţa să se dezintegreze. Valuri mari treceau peste suprafaţa ei, dândule impresia că se scufundau în abis. Erau rebegiţi cu toţii de duşurile reci pe care vântul le pulveriza peste capetele lor. Nu se puteau feri de ele decât intrând în vehicul; dar acesta se clătina sub rafale şi nici domnul Serghei. nici domnul Cascabel nu îndrăzneau să le dea sfatul de a se adăposti înăuntru.

Se scurseră astfel ore nesfârşite. Cum locurile de trecere deveneau tot mai largi, deriva începea să fie scutită de şocuri. Oare sloiul trecuse de porţiunea îngustă a strâmtorii care, la câteva leghe mai încolo, se lărgea în direcţia Oceanului îngheţat? Ajunsese cumva în zona situată deasupra cercului polar? Curentul strâmtorii Bering nu-l împinsese în cele din urmă spre curentul Kamceatkăi? în cazul acesta, dacă nu-l opreau coastele Americii, putea fi împins până la banchiza cea mare.

Şi nu se mai făcea odată ziuă! Pe lumină şi-ar fi dat seama, fără îndoială, în ce situaţie se aflau. Bietele femei! Murmurau o rugăciune, convinse că numai Cerul le mai putea salva.

În fine, veni şi ziua aceea de sfârşit de octombrie. Ea nu avuse nici o îmbunătăţire a situaţiei atmosferice. Ba chiar părea că furia vijeliei sporea o dată cu răsăritul soarelui. Cu busola în mână, domnul Serghei şi Jean cercetau orizontul. Fără succes se sileau să descopere vreo bucată de pământ mai înălţat, fie spre est, fie spre vest… Mânat de curentul Bering, gheţarul – asta se putea spune acum cu toată siguranţa –o apucase spre nord.

Aşa cum bănuiţi, furtuna produse locuitorilor din Port Clarence cea mai vie nelinişte cu privire la soarta familiei Cascabel. Dar cum i-ar fi putut veni în ajutor, când dezgheţul tăia orice legătură între cele două ţărmuri ale strâmtorii?

Acelaşi lucru se întâmplă şi în portul Numana, unde cei doi agenţi ruşi, trecuţi cu patruzeci şi opt de ore înaintea lor, anunţaseră plecarea echipajului din Bel-le-Roulotte. De fapt, dacă erau întrucâtva neliniştiţi pentru însoţitorii vehiculului, sentimentele lor nu porneau deloc din simpatie. Se ştie că-l aşteptau pe contele Narkin pe coasta siberiană, unde aveau de gând să-l aresteze… şi uite că, după toate probabilităţile, contele Narkin pierise în dezastrul acela, împreună cu toată familia Cascabel. Iar după trei zile, când curentul aruncă două cadavre de cai într-un mic golf de pe litoral, nu mai încăpu nici o îndoială. Erau Vermout şi Gladiator, componenţii unicului atelaj al saltimbancilor.

— Pe legea mea, zise unul dintre agenţi. Am făcut bine că am trecut strâmtoarea înaintea omului nostru.

— Aşa e, răspunse celălalt, – însă partea neplăcută e că am ratat o astfel de lovitură!