III.

ÎN DERIVĂ.

Ştim acum care era situaţia naufragiaţilor la data de 27 octombrie, îşi puteau face vreo iluzie asupra soartei lor? Mai rămânea loc pentru vreo licărire de speranţă? Aflaţi în derivă prin strâmtoarea Bering, ultima lor şansă era să fie atraşi de curentul sudului şi împinşi apoi spre coasta asiatică. Dar curentul nordului îi antrena în larg!

Iar odată ajunşi în Oceanul îngheţat, ce avea să se întâmple cu sloiul lor, presu-punând că nu se topea, că rezista la şocuri? S-ar fi pierdut pe lângă vreunul din pământurile arctice, împins de vânturile estului, dominante atunci, cale de sute de leghe, nu cumva urma să fie aruncat în barierele arhipelagului Spitzbergen, sau spre Novaia Zemlea? Iar în acest ultim caz, chiar cu preţul unor cumplite încercări, aveau să mai ajungă oare naufragiaţii pe continent?

La urmările unei asemenea ipoteze se gândea domnul Serghei. Le discuta cu domnul Cascabel şi cu Jean, cercetând mereu cu privirile orizontul pierdut în ceaţă.

— Amicii mei, zise el, n-am nici o îndoială că ne aflăm în mare pericol, deoarece sloiul se poate rupe în orice clipă, iar nouă ne este cu neputinţă să-l părăsim.

— Asta-i cea mai mare pericol care ne ameninţă? întrebă domnul Cascabel.

— Pentru moment, da! răspunse domnul Serghei. Dar, dacă se face iarăşi frig, pericolul devine mai mic şi în cele din urmă dispare cu totul. Iar în acest anotimp şi la această latitudine nu se poate ca o creştere de temperatură să dureze mai mult de câteva zile.

— Aveţi dreptate, domnule Serghei, vorbi Jean. Numai că, dacă gheţarul rezistă… încotro va fi dus?

— După părerea mea, nu poate merge prea departe şi în scurtă vreme se va lipi de vreo banchiză. Aşa că, îndată ce marea va fi pe deplin îngheţată, încercăm să ajungem pe continent şi ne reluăm vechiul traseu.

— Cum o să înlocuim însă caii înecaţi? izbucni domnul Cascabel. Ah, bietele animale!

Bietele mele animale! Domnule Serghei, slujitorii aceia credincioşi făceau parte din familie, şi din cauza mea au…

Domnul Cascabel nu se putea consola. Era copleşit de remuşcări. Se învinuia că pricinuise catastrofa aceea. Să treci marea cu caii, cine mai pomenise aşa ceva? Şi poate că se gândea mai mult la ei decât la neplăcerile pricinuite de dispariţia lor.

— Da, e o nenorocire ireparabilă în condiţiile pe care le avem acum, după dezgheţ, spuse domnul Serghei. Noi, bărbaţii, să zicem că o să putem suporta lipsurile şi oboseala decurgând din pierderea asta. Dar doamna Cascabel, dar Kayette şi Napoléone, care sunt încă nişte copii, ce-au să facă în caz că părăsim vehiculul?

— Să-l părăsim?! Exclamă domnul Cascabel.

— Vom fi nevoiţi, tată!

— Într-adevăr, zise domnul Cascabel, dându-şi pumni în cap, mai bine îmi rupeam gâtul decât să fac o asemenea călătorie! Să mergi în Europa pe un traseu ca ăsta!

— Nu te lăsa copleşit, prietene, îl sfătui domnul Serghei. Să înfruntăm cu bărbăţie pericolul. E cel mai sigur mod de a trece peste el.

— Lasă, tată, adăugă Jean, ce-a fost s-a dus, şi cu toţii am convenit să procedăm aşa. Nu trebuie să te învinuieşti doar pe tine. Unde ţi-e energia de altădată?

Cu toate aceste încurajări, domnul Cascabel era însă dărâmat, iar încrederea în sine însuşi, filosofia sa naturală, primiseră o grea lovitură.

Prin orice mijloc avut la îndemână, busolă, puncte de reper, domnul Serghei încerca să stabilească direcţia curentului. Cele câteva ore de lumină ce limpezeau orizontul erau folosite pentru acest gen de observaţii.

Treaba nu era deloc uşoară, fiindcă punctele de reper se schimbau necontenit. De altfel, dincolo de strâmtoare marea părea să fie liberă pe o vastă întindere. Se vede că din cauza temperaturilor anormale banchiza arctică nu apucase să se formeze complet. Dacă lăsase altă impresie vreme de câteva zile, era din pricină că sloiurile ce coborau dinspre nord ori urcau dinspre sud sub acţiunea celor doi curenţi se îngrămădiseră unele în altele în îngusta porţiune dintre cele două continente.

În urma numeroaselor sale observaţii, domnul Serghei se crezu îndreptăţit să afirme că direcţia derivei se modificase sensibil spre nord-vest. Asta se întâmpla, desigur, datorită faptului că pomenitul curent Bering, cotind-o spre ţărmul siberian şi învingând curentul Kamceatkăi, ieşea din strâmtoare printr-un larg ocol şi ajungea să evolueze paralel cu cercul polar.

Totodată, domnul Serghei constată că vântul, rămas la fel de puternic, sufla exact dinspre sud-est. Dacă pentru scurtă vreme îl descoperiseră bătând spre nord, de vină erau coastele strâmtorii, care, prin dispunerea lor, modificaseră direcţia generală a curenţilor de aer, redobândită însă în larg. De cum înţelese situaţia, domnul Serghei reveni lângă domnul Cascabel şi îl informă că era cel mai fericit lucru dintre câte li se puteau întâmpla în împrejurările acelea. Vestea bună îl mai linişti puţin pe conducătorul familiei.

— Da, zise el, nu-i rău să mergi tocmai în partea în care voiai. Dar ce ocol o să facem, Dumnezeule, ce ocol!

Naufragiaţii îşi dădură atunci osteneala să se instaleze cât mai bine cu putinţă, ca şi cum ar fi urmat să petreacă vreme îndelungată pe insula lor plutitoare. Mai întâi, hotărâră că vor locui mai departe în Belle-Roulotte, acum în mică măsură pândită de riscul răsturnării, întrucât ceda, o dată cu sloiul, la bătaia vântului. Cornelia, Kayette şi Napoléone putură să intre iarăşi în vehicul, să se ocupe de bucătăria neglijată total timp de douăzeci şi patru de ore. În scurtă vreme mânca-rea fu gata; se aşezară la masă şi, chiar necondimentată cu obişnuita veselie, cina avu măcar darul de a-i reconforta pe comeseni, atât de greu încercaţi de la plecarea lor de pe insula Diomede. Ziua se încheie în aceste condiţii. Rafalele continuau să se dezlănţuie cu o violenţă înfricoşătoare. Cerul era plin de păsări, petreli, potârnichi de tundră şi altele, pe bună dreptate numite păsările furtunii.

A doua zi şi cele următoare, 28, 29, 30 şi 31 octombrie, nu aduseră nici o schimbare. Bătând dinspre est, vântul nu modifică deloc starea atmosferei. Domnul Serghei cercetase cu grijă forma şi mărimea gheţarului. Era un fel de trapez neregulat, având între trei sute cincizeci şi patru sute de picioare în lungime, iar lăţimea de o sută de picioare. Ieşind din apă cu o bună jumătate de stânjen, trapezul se bomba uşor spre interior. Cu toate că se auzeau adesea pârâituri surde, la suprafaţă nu apărea nici o crăpătură. Cel puţin până acum, rezistenţa lui se arătase capabilă să facă faţă valurilor şi vijeliei. Belle-Roulotte fusese împinsă cu mari eforturi până în centru. Acolo, cu funiile şi cu picheţii cortului ce servea pentru reprezentaţii de circ, fusese fixată atât de bine, încât nu mai putea fi răsturnată.

Cele mai îngrijorătoare erau şocurile produse de nişte ciocniri neaşteptate cu unele aisberguri enorme, care se deplasau cu viteze diferite, minate de curenţi ori numai învârtite de vâltoare. Câte unul, având o înălţime de cincisprezece-douăzeci de picioare, părea că se lansează ca pentru abordaj, îl zăreai de departe, îl vedeai venind, dar cum să te fereşti de izbitură? Unele blocuri de gheaţă se rostogoleau cu zgomot, când deplasarea centrului de greutate le modifica echilibrul; iar când se ocneau, coliziunile erau extrem de primejdioase. Deseori izbitura era atât de puternică, încât, dacă n-ar fi luat din timp unele măsuri, totul s-ar fi spart în interiorul vehiculului. O dislocare bruscă îi ameninţa neîncetat. Aşa că, de cum era semnalată apropierea vreunui gheţar mai mare, domnul Serghei şi camarazii săi se adunau pe lângă Belle-Roulotte, ţinându-se strâns unii de alţii. Jean căuta să se apropie de Kayette. Dintre toate riscurile, cel mai cumplit ar fi fost să se vadă utind, separat, pe bucăţile rupte ale sloiului. De altfel, în partea centrală, unde grosimea era mai mare, te aflai mai în siguranţă decât pe margini. În timpul nopţii, domnul Serghei şi domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară vegheară pe rând. Depuneau toate eforturile să se orienteze în bezna aceea adâncă, bântuită de enorme forme albe care se mişcau ca nişte fantome, în văzduhul plin de ceaţă vânturată de interminabila vijelie, luna, abia ridicată deasupra orizontului, răspândea o lumină alburie, iar aisbergurile puteau fi văzute la o oarecare distanţă. La strigătul celui ce făcea de pază, toată lumea era în picioare, aşteptând rezultatul ciocnirii. Adesea aisbergul îşi schimba direcţia şi trecea foarte aproape de ei; însă uneori îi izbea, iar zguduitura rupea frânghiile şi smulgea pacheţii care ancorau Belle-Rou-lotte. Ai fi zis că totul urma să se împrăştie; puteau să se socotească fericiţi că rezistaseră coliziunii. Şi temperatura nu mai scădea! Iar marea nu era încă îngheţată în prima săptămână din noiembrie! Şi regiunile acelea care rămâneau navigabile la numai câteva grade deasupra cercului polar! Era, într-adevăr, un ghinion teribil. Măcar dacă ar fi trecut prin raza vederii lor vreo balenieră întârziată în campania de pescuit, să-i semnalizeze, să-i atragă atenţia prin împuşcături! După ce i-ar fi luat pe naufragiaţi, i-ar fi dus într-unul din porturile ţărmului american, la San Francisco, la San Diego, ori pe coasta siberiană, la Petropavlovsk, la Ohotsk… Dar nici vorbă, nici o navă! Numai aisberguri în mişcare. Numai întinsa mare pustie, mărginită la nord de o banchiză de neînvins. Din fericire, dacă anomalia climei nu se prelungea peste măsură, problema alimentelor nu devenea îngrijorătoare, chiar şi în eventualitatea că deriva mai dura câteva săptămâni. În vederea călătoriei lor prin teritoriile asiatice,'unde le-ar fi fost greu să-şi procure hrană, făcuseră serioase provizii de conserve, făină, orez, grăsime şi altele. Şi, spre regretul tuturor, nu trebuiau să se îngrijească nici de nutreţul cailor. E cazul să spunem însă că, dacă Vermout şi Gladiator ar fi supravieţuit dezgheţului, ar fi pierit de foame. În zilele de 2, 3, 4, 5 şi 6 noiembrie, nimic nou în afară de faptul că vântul avea tendinţa de a slăbi, abătându-se uşor spre nord. Ziua dura abia două ore, ceea ce înrăutăţea şi mai mult situaţia.

Cu toate că domnul Serghei făcea mereu investigaţii, îi era tot mai greu să controleze deriva şi, în lipsa şansei de a fixa un traseu pe hartă, nu mai puteau şti unde se află. Totuşi, în ziua de 7, reuşiră să stabilească un punct de reper, apoi să-l fixeze cu o oarecare exactitate.

În ziua aceea, spre orele unsprezece, pe când licărul slab al aurorii dimineţii umplea cerul, domnul Serghei şi Jean, însoţiţi de Kayette, se îndreptau spre partea din faţă a gheţarului. Printre instrumentele circului se afla şi o lunetă destul de bună, de care se servea Cuişoară când arăta la tot soiul de gură-cască. Ecuatorul, figurat printr-un fir întins pe obiectiv, şi locuitorii Lunii, reprezentaţi prin nişte insecte introduse în tub. După ce curăţise cu grijă luneta, Jean o luase cu el şi, privind prin ea, încerca să distingă în larg vreo dungă de pământ.

De câteva clipe cerceta cu multă atenţie orizontul. Deodată, întinzând mâna spre nord, Kayette spuse:

— Domnule Serghei, cred că văd acolo… Oare nu-i un munte?

— Un munte, întrebă Jean. Nu! Poate că-i un aisberg, îndreptă luneta în direcţia arătată de tânăra indiană.

— Kayette are dreptate! spuse imediat.

Întinse instrumentul spre domnul Serghei, care îl îndreptă şi el în aceeaşi direcţie.

— Da, confirmă domnul Serghei.

— E un munte destul de înalt. Kayette nu s-a înşelat.

Se mai uitară o dată şi stabiliră că spre nord, la vreo cinci-şase leghe distanţă, era pământ. Un lucru deosebit de important.

— Când un ţinut e dominat de un munte atât de înalt, înseamnă că e foarte întins, spuse Jean.

— Aşa este, confirmă domnul Serghei. O să încercăm să găsim locul pe hartă. Asta ne va permite să stabilim exact unde ne aflăm.

— Jean, parcă iese fum din muntele ăla, zise Kayette.

— Să fie vreun vulcan? Întrebă domnul Serghei.

— Da, da! strigă Jean, care-şi pusese iarăşi luneta la ochi. Se vede foarte bine fumul. Ziua era însă pe sfârşite şi, chiar mărit de lentile, conturul muntelui dispărea, încetul cu încetul.

Într-adevăr, peste o oră, când întunericul se îngroşase mult, apărură nişte lumini vii în direcţia pe care o însemnaseră cu o linie trasă prin zăpadă.

— Hai să ne uităm pe hartă, zise domnul Serghei.

— Şi se întoarseră toţi trei la campament.

Jean căută pe atlas harta regiunilor boreale de dincolo de strâmtoarea Bering şi ajunseră la următoarele concluzii:

De vreme ce domnul Serghei constatase că, pe de o parte, curentul – după ce urcase spre nord – o cotea spre nord-vest la vreo cincizeci de leghe dincolo de strâmtoare, iar pe de altă parte că blocul de gheaţă urma direcţia aceea de câteva zile, trebuiau să vadă dacă exista pământ spre nord-vest. La vreo douăzeci de leghe depărtare de continent, pe hartă figura o insulă mare, cunoscută de geografi sub numele de insula Vranghel, şi ale cărei contururi sunt încă abia schiţate în partea de nord. Era posibil ca gheţarul să nici nu ajungă la ea, dacă se lăsa purtat de curent mai departe, prin largul braţ de mare ce o separă de coasta siberiană.

Domnul Serghei nu avea nici o îndoială asupra identităţii insulei Vranghel. Într-adevăr, între cele două capuri de pe coasta meridională, capul Hawan şi capul Thomas, se află un vulcan activ, notat pe hărţile recente. Nu putea fi decât vulcanul zărit de Kayette şi a cărui lumină se văzuse bine la lăsarea nopţii. Le era uşor acum să recunoască drumul urmat de gheţar de la ieşirea din strâmtoarea Bering. Alunecând pe lângă coastă, trecuse de capul Serdţe Kamen, de golful Koliucin, de promontoriul Vankarem, de capul Nord; apoi se angajase în canalul De Long, dintre insula Vranghel şi ţărmul provinciei Ciukotsk.

Încotro va mai fi împins gheţarul, după ce curentul avea să-l scoată din canalul De Long? Era imposibil de prevăzut. Pe domnul Serghei îl preocupa cel mai mult faptul că în partea de nord, pe hartă, nu mai figura nici un alt pământ. În spaţiul acela imens se întinde doar banchiza, care are în centrul ei însuşi polul.

Se mai puteau agăţa acum de o singură şansă de salvare, şi anume: îngheţarea completă a mării, sub acţiunea unui frig intens – ceea ce nu putea întârzia şi, în fond, ar fi trebuit să se întâmple de câteva săptămâni. Deriva ar fi sfârşit atunci în marginile banchizei, iar naufragiaţii, coborând spre sud, puteau încerca să ajungă pe continentul asiatic. Dar, fară Belle-Roulotte, pe care în lipsă de atelaj erau nevoiţi s-o abandoneze, cum aveau să se descurce pe lungul traseu ce le rămânea?

Vântul bătea mereu dinspre est, suftând destul de tare, fără a fi însă vijelie. Şi totuşi, în locurile acelea nesuferite, valuri lungi se rostogoleau zgomotos şi se izbeau de blocul plutitor, după care, scăpând din vâltoarea provocată de şoc, năpădeau mai toată suprafaţa de gheaţă, cum ar fi şters puntea unui vas ţinut la capă. Zdruncinăturile erau atât de puternice, încât gheţarul îşi clătina până şi partea din mijloc, lăsând impresia că se despică dintr-o clipă în alta. În plus, valurile enorme care ajungeau până la Belle-Roulotte ameninţau să-i smulgă pe toţi cei aflaţi afară.

Prin urmare, la sfatul domnului Serghei, luară câteva măsuri de prevedere, în prima săptămână din noiembrie ninsese din abundenţă şi era uşor să construiască un fel de dig în partea din spate a gheţarului, ca să-l apere de valurile venite, de cele mai multe ori, din direcţia aceea. Toată lumea se puse pe treabă, iar când zăpada bine bătătorită se întări, un obstacol înalt şi gros de patru-cinci picioare se afla de-acum în calea valurilor, încât doar stropii mai treceau pe deasupra lui. Era un fel de bastingaj ridicat la pupa unui vas dezorientat.

Pe când lucrau la dig, Sandre şi Napoléone se bulgăreau, fără să-l cruţe nici pe Cuişoară. Cu toate că nu era momentul potrivit pentru distracţie, domnul Cascabel nu-i dojeni prea aspru, decât într-o zi când un bulgăr, greşind ţinta, nimeri în căciula domnului Serghei.

— Cine-i nepricopsitul? strigă domnul Cascabel.

— Eu, tată! răspunse Napoléone descumpănită.

— Afurisită şi nepricopsită ce eşti! repetă domnul Cascabel. Iart-o, domnule Serghei, pe ştrengăriţa asta…

— Nu-i, nimic, prietene Cascabel. Să vină să mă sărute şi-o să-mi treacă. Aşa se şi întâmplă.

Nu construiră doar digul din partea din spate a gheţarului, ci în scurtă vreme Belle-Roulotte fu înconjurată cu un fel de meterez din gheaţă, care urma să-i asigure o şi mai bună protecţie, în vreme ce roţile, scufundate până la butuc, îi dădeau o stabilitate absolută. Zidul acela urca până la înălţimea galeriei superioare; printr-un culoar îngust, lăsat în interior, se putea circula însă de jur împrejur. Vehiculul părea o navă poposită pe timp de iarnă între aisberguri, cu coca apărată de o cuirasă de zăpadă contra frigului şi vijeliilor. Dacă gheţarul nu se despica, naufragiaţii nu mai aveau de ce să se teamă de valuri, iar în asemenea condiţii îşi puteau permite, poate, să aştepte momentul când iarna arctică avea să pună definitiv stăpânire pe ţinuturile acelea hiperboreene. Dar atunci, odată sosit momentul, trebuiau să plece spre continent. Erau nevoiţi să-şi abandoneze casa rulantă care-i plimbase prin toată Lumea Nouă! Trebuiau să renunţe la adăpostul solid şi sigur al familiei. Părăsită între gheţurile mării polare, Belle-Roulotte urma să dispară în dezgheţul adus de anotimpul cald.

Când domnul Cascabel se gândea la asta, el, care era atât de filosof, atât de predispus să ia în seamă partea bună a lucrurilor, îşi ridica mânile spre cer, blestema ceasul rău, se învinuia de toate nenorocirile, uitând că ele erau pricinuite de ticăloşii care-l furaseră în trecătorile Sierrei Nevada, singurii răspunzători pentru tot ce li se întâmplă. Fără succes căuta Cornelia să-l smulgă din gândurile acelea întunecate, mai întâi cu vorbă bună, apoi prin mustrări aspre. Fără succes îşi asumau copiii şi Cuişoară partea lor în consecinţele nefastei hotărâri! Fără succes repetau că proiectul de călătorie se făcuse cu asentimentul întregii familii. Fără succes încercau domnul Serghei şi „mica prepeliţă să-l consoleze pe nefericitul Cascabel. Nu voia să audă de nimic. Tu nu mai eşti bărbat? îl întrebă într-o zi Cornelia, scuturându-l zdravăn.

— În orice caz, nu atâta cât tine! răspunse el, restabilindu-şi echilibrul ameninţat, de acea admonestare conjugală.

De fapt, doamna Cascabel era nespus de îngrijorată pentru viitor; dar simţea nevoia să lupte cu descurajarea soţului său, atât de rezistent altădată la loviturile soartei. Problema alimentelor începea să-l preocupe, totuşi, pe domnul Serghei. Mai întâi, era important să aibă alimentele asigurate până în ziua când puteau să-şi înceapă marşul peste banchiză, dar şi mai târziu, când cei din Belle-Roulotte şi-ar fi încercat norocul spre coasta siberiană. Pe vânat nu puteau conta în perioada aceea: stolurile de păsări de mare apăreau destul de rar prin ceaţă. Din prevedere, aşadar, trebuiau să-şi drămuiască rezervele, pentru eventualitatea unui drum mai lung.

În aceste condiţii, împins irezistibil de curenţi, gheţarul ajunse în dreptul insulelor Anjou, situate în nordul litoralului asiatic.