XVI.

ADIO NOULUI CONTINENT.

Acum, ca să ajungă în Europa, nu le rămânea decât să pună în aplicare planul dinainte stabilit.

Examinat cu atenţie, planul lor avea şanse de reuşită, întrucât destinul său aparte împingea familia Cascabel să traverseze Rusia, şi încă tocmai prin gubernia Perm, contele Serghei Narkin n-avea nimic mai bun de făcut, desigur, decât să parcurgă restul drumului împreună cu această trupă. Cum să bănuiască cineva că un condamnat politic, evadat de la Iakutsk, se afla printre saltimbanci? Dacă nu săvârşea nimeni vreo indiscreţie, reuşita le era asigurată si, odată ajuns la Perm, unde avea să-l revadă pe prinţul Vasili Narkin, domnul Serghei ar fi putut lua hotărârea care îi era cea mai avantajoasă. Dacă izbutea să treacă prin Asia iară să lase vreo urmă descoperită de poliţie, mai departe ar fi acţionat în funcţie de împrejurări.

La drept vorbind, însă, în caz că în ciuda tuturor probabilităţilor ar fi fost recunoscut pe când traversa Siberia, asta putea avea urmări înfiorătoare asupra sa şi asupra familiei care îl adăpostea. Totuşi, nici domnul Cascabel şi nici soţia lui nu voiau să ia în seamă această pericol, iar dacă le-ar fi cerut şi copiilor părerea, ei ar fi fost întru totul de acord cu părinţii lor. Dar secretul contelui Narkin trebuia păstrat cu sfinţenie: camaradul lor de drum avea să rămână în continuare doar domnul Serghei.

Mai târziu, contele Narkin va şti, fără îndoială, să-şi arate recunoştinţa pentru devotamentul acestor francezi oneşti, cu toate că domnul Cascabel nu dorea altă recompensă decât plăcerea de a-l fi îndatorat, păcălind totodată poliţia rusă. Din păcate, niciunul şi nici celălalt nu-şi putuse imagina că planul lor avea să fie grav compromis încă din capul locului. La debarcarea pe ţărmul opus al strâmtorii, îi aşteptau cele mai mari pericole şi riscul de a fi arestaţi de agenţii ruşi din Siberia. într-adevăr, chiar a doua zi după ce proiectul fusese definitivat, doi bărbaţi se plimbau, discutând, într-un capăt al portului, unde vorba lor nu putea fi auzită de nimeni. Erau cei doi agenţi despre care s-a mai pomenit, şi pe care îi surprinsese şi îi intrigase prezenţa domnului Serghei printre cei din Belle-Roulotte. Stabiliţi la Sitka de mai mulţi ani şi însărcinaţi cu supravegherea provinciei din punct de vedere politic, misiunea lor era, se ştie, să observe mişcările refugiaţilor în preajma frontierei cu Columbia britanică, să le semnaleze gurvernatorului Alaskăi şi să-i aresteze pe cei ce încercau să pătrundă clandestin. Grav era că, deşi nu-l cunoşteau personal pe contele Narkin, îi aveau semnalmentele din vremea când condamnatul evadase din fortăreaţa de la Iakutsk. La sosirea familiei Cascabel în Port Clarence, fuseseră surprinşi de înfăţişarea acelui rus care nu avea nici aparenţa şi nici comportamentul unui artist de bâlci. Ce căuta într-o trupă de saltimbanci pornită din Sacramento spre Europa, pe un traseu atât de neobişnuit? Din moment ce li se treziseră bănuielile, făcuseră cercetări, iscodiseră cu destulă băgare de seamă încât să nu atragă atenţia şi, apropiind figura domnului Serghei de semnalmentele contelui Narkin, presupunerea lor deveni certitudine.

— Adevărat! E chiar contele Narkin! spuse unul dintre agenţi. Şi e limpede că dădea târcoale pe lângă frontiera Alaskăi atunci când a întâlnit familia asta de circari, care i-au oferit adăpost. Iar acum, uite că are de gând să treacă în Siberia împreună cu ei!

Aşa şi era – şi, dacă domnul Serghei nu intenţionase chiar de la început să se aventureze dincolo de Port Clarence, cei doi agenţi nu fură deloc surprinşi să afle la un moment dat că se hotărâse să plece în Siberia cu Belle-Roulotte.

— A căzut norocul peste noi! zise celălalt agent. Contele putea rămâne aici, pe teritoriul american, unde n-avem dreptul să-l arestăm.

— Însă, de cum va pune piciorul dincolo de strâmtoare, se va afla pe pământ rusesc şi nu mai scapă, căci vom fi pregătiţi să-l întâmpinăm.

— Arestarea lui o să ne aducă faimă şi câştig! aprecie al doilea agent. Cu ce lovitură de maestru ne întoarcem în ţară! Dar cum să procedăm?

— Nimic mai simplu. Familia Cascabel o să plece curând şi, cum vor urma drumul cel mai scurt, n-am nici o îndoială că ţintesc portul Numana. Ei bine, noi ajungem acolo mai înainte, sau în acelaşi timp cu contele Narkin, aşa că nu vom avea altceva de făcut decât să-i punem mâna pe umăr.

— În regulă, însă mi-ar plăcea să fim la Numana înaintea lor, ca să putem preveni politia de coastă. Să ne ajute în caz de nevoie.

— Aşa şi facem, dacă nu apare ceva neprevăzut, spuse primul agent. Saltimbancii ăştia sunt nevoiţi să aştepte până când gheaţa va fi suficient de tare încât să reziste la trecerea vehiculului lor. Ne va fi uşor să le-o luăm înainte. Să mai rămânem, prin urmare, la Port Clarence şi să-l supraveghem pe contele Narkin fără că el să intre la bănuieli. Se teme de funcţionarii ruşi care părăsesc Alaska spre a se întoarce în Europa, dar nici prin cap nu-i trece că l-am recunoscut. O să plece, noi îl arestăm la Numana, iar de acolo îl ducem sub escortă la Petropavlovsk sau la Iakutsk.

— Şi dacă îl apără circarii lui? întrebă cel de-al doilea agent.

— O să-i coste scump faptul că l-au ajutat pe un condamnat politic să se întoarcă în Rusia!

Acest plan, extrem de simplu, nu putea da greş, întrucât contele Narkin nu ştia că fusese recunoscut, iar familia Cascabel nu bănuia că era supravegheată în mod special, începută atât de bine, călătoria risca să se termine astfel rău pentru domnul Serghei şi camarazii săi.

Pe când se urzea uneltirea, ei se gândeau doar la faptul că n-aveau să se mai despartă, că făceau împreună drumul spre Rusia. Cit de bucuroşi erau, îndeosebi Jean şi Kayette!

Se înţelege că agenţii păstraseră pentru ei secretul din care urmau să tragă foloase. Aşa că nimeni altul din Port Clarence nu-şi putu închipui că printre cei din Belle-Roulotte se afla un personaj atât de important cum era contele Serghei Narkin. Încă era riscant să se fixeze ziua plecării. Urmăreau plini de nerăbdare schimbările de temperatură, întru totul nefireşti, şi, aşa cum spunea domnul Cascabel, nicicând nu dorise atât de mult să se facă un ger de să crape pietrele.

Era important, totuşi, să treacă de cealaltă parte a strâmtorii mai înainte ca iarna să se înstăpânească definitiv în acele ţinuturi. La o temperatură nespus de scăzută se puteau aştepta începând din primele săptămâni ale lunii noiembrie, dar până a-tunci Belle-Roulotte avea destul timp să ajungă în regiunile sudice ale Siberiei, în vreun oraş de pe-acolo, ar fi aşteptat anotimpul favorabil călătoriei spre munţii Ural. În aceste condiţii, Vermout şi Gladiator puteau traversa singuri stepa, fără prea multă osteneală. Iar familia Cascabel ajungea la timp ca să participe la târgul din Perm, adică în luna iulie a anului următor.

Dar sloiurile de gheaţă continuau să urce spre nord, minate de curentul cald al Pacificului. O flotilă de aisberguri rătăcea între ţărmurile strâmtorii, în loc să se transforme într-un pod nemişcat şi solid.

În ziua de 13 octombrie fu semnalată, totuşi, o încetinire a acestei derive. Foarte probabil, undeva în nord apăruse un baraj care oprea sloiurile, într-adevăr, la orizont se vedea o linie continuă de creste albe, indicând îngheţarea totală a Mării Arctice. Reflexele albicioase ale banchizei umpleau cerul, iar îngheţul complet nu mai putea să întârzie.

Între timp, domnul Serghei şi Jean se consultau cu pescarii din Port Clarence. Amândoi crezuseră, de mai multe ori chiar, că puteau încerca să treacă; dar marinarii, care „îşi cunoşteau bine strâmtoarea”, îi sfătuiseră să mai aştepte.

— Nu vă grăbiţi, spuneau ei.

— Staţi să se facă destul de frig focă nu-i de-ajuns de aspru încât să formeze câmpul de gheaţă! Şi apoi, chiar dacă marea ar fi îngheţată bocnă în partea asta a strâmtorii, nu-i sigur deloc că-i la fel şi în partea cealaltă, mai ales în preajma insulei Diomede. Era un sfat înţelept.

— Iarna nu vine din timp în anul acesta, îi spuse într-o zi domnul Serghei unui pescar bătrân.

— Da, întârzie, răspunse omul. Un motiv în plus să nu vă aventuraţi înainte de a fi siguri că se poate trece. Iar vehiculul vostru e mai greu decât un simplu trecător, aşa că gheaţa trebuie să fie şi mai rezistentă. Aşteptaţi să cadă un strat bun de zăpadă, ca să se niveleze sloiurile şi să puteţi înainta ca pe o şosea! în plus, o să recuperaţi repede timpul pierdut, fără teama că rămâneţi încurcaţi în mijlocul strâmtorii.

Trebuiau să ţină seama de sfaturile acelea primite de la oameni pricepuţi, în consecinţă, domnul Serghei îşi dădea toată osteneala să-l potolească pe amicul său Cascabel, cel mai nerăbdător din toată trupa. Conta mai ales să nu se pună în pericol, din prea multă grabă, călătoria şi călătorii.

— Haide, haide, îi spunea, ai un pic de răbdare! Belle-Roulotte nu-i vapor. Dacă o prinde un dezgheţ, se scufundă cu totul. Familia Cascabel n-are nevoie să-şi sporească faima lăsându-se înghiţită de apele strâmtorii Bering!

— Oare chiar i-ar spori? întrebă, surâzând, gloriosul César.

Interveni şi Cornelia, declarând că n-avea de gând să comită nici o imprudenţă.

— Pentru dumneata ne grăbim, domnule Serghei! exclamă domnul Cascabel.

— De acord, însă eu nu mă grăbesc, tocmai pentru vreau, răspunse contele Narkin. Deşi erau nerăbdători cu toţii, Jean şi Kayette nu considerau că zilele ar fi trecut prea încet. Jean continua s-o instruiască pe Kayette. De-acum ea înţelegea şi vorbea franceza cu uşurinţă. Iar între ei nu le era deloc greu să se înţeleagă. Şi-apoi Kayette era atât de fericită în familia aceea, atât de fericită aproape de Jean, care avea nespusă grijă de ea!

Hotărât, ar fi trebuit ca domnul şi doamna Cascabel să fie orbi ca să nu observe sentimentele fiului lor. Aşa că începură să se neliniştească.

Ştiau cine era domnul Serghei şi ce va fi într-o bună zi Kayette. Nu mai era sărmana indiană care se ducea la Sitka să cerşească un serviciu de servitoare, era fiica adoptivă a contelui Narkin. Iar pe Jean îl aştepta multă tristeţe în viitor.

— La urma urmei, spunea domnul Cascabel, domnul Serghei are ochi să vadă, deci vede încotro merg lucrurile. Iar dacă el nu spune nimic, atunci, Cornelia, nici noi n-avem nimic de spus.

Într-o seară, Jean o întrebă pe fată:

— Te bucuri, micuţă Kayette, că mergi în Europa?

— În Europa? Da, răspunse ea, – dar aş fi şi mai bucuroasă dacă m-aş duce în Franţa.

— Ai dreptate! Ţara noastră e şi frumoasă, şi bună. Dacă ar ajunge vreodată să fie şi ţara ta, ţi-ar plăcea…

— Mi-ar plăcea oriunde ar fi familia ta, Jean, iar dorinţa mea cea mai mare e să nu plec niciodată de la voi.

— Draga mea Kayette!

— E departe Franţa?

— Totul e departe, Kayette, mai ales atunci când eşti nerăbdător să ajungi. Dar o să ajungem… poate chiar prea repede…

— De ce, Jean?

— Pentru că tu rămâi în Rusia cu domnul Serghei! Dacă nu ne despărţim acum, va trebui să ne despărţim acolo. Domnul Serghei are să te ţină la el, micuţă Kayette! O să facă din tine o fată distinsă… iar noi n-o să te mai vedem.

— De ce vorbeşti aşa, Jean? Domnul Serghei e bun şi recunoscător. Nu eu l-am salvat, ci voi, chiar voi! Dacă n-aţi fi fost acolo, ce-aş fi putut face pentru el? Mamei tale, vouă tuturor vă datorează faptul că trăieşte. Crezi că domnul Serghei ar putea uita asta? De ce vrei tu, Jean, să ne despărţim pentru totdeauna, dacă o să se întâmple să ne despărţim?

— Micuţă Kayette… eu nu vreau, răspunse Jean, care nu-şi mai putea stăpâni emoţia. Dar teamă mi-e, că n-o să te mai văd, Kayette! De-ai şti cât de nefericit aş fi! Şi nu numai să te văd aş fi vrut… Ah, de ce nu te-ai mulţumi cu familia mea, de vreme ce tu nu mai ai părinţi? Mama şi tata te iubesc atât de mult.

— La fel îi iubesc şi eu, Jean.

— Tot aşa sora şi fratele meu… Speram să-ţi fie şi ţie soră şi frate!

— Îmi vor fi mereu. Iar tu, Jean…

— Eu… şi eu, micuţă Kayette… Un frate, da, însă mai devotat, mai iubitor! Jean nu merse mai departe. Apucase mâna fetei şi o strângea. Apoi plecă, nevrând să spună mai mult. Foarte emoţionată, Kayette îşi simţea inima bătându-i tare şi o lacrimă îi scăpă din ochi. La data de 15 octombrie, marinarii din Port Clarence îl vestiră pe domnul Serghei că se putea pregăti de plecare. Frigul se înteţise mult de câteva zile. Temperatura medie nu se mai ridica peste zece grade sub zero (celsius). Câmpul de gheaţă părea complet nemişcat, încetaseră până şi trosniturile acelea semnificative, produse atunci când cimentarea nu e completă.

Te puteai aştepta să-i vezi apărând, din clipă în clipă, pe unii dintre indigenii asiatici care traversează în timpul iernii strâmtoarea, făcând ceva negoţ între Numana şi Port Clarence. E o rută destul de frecventată uneori. Adesea poţi vedea sănii trase de câni sau de reni, care trec de la un continent la altul, parcurgând în două-trei zile cele douăzeci de leghe ce despart ţărmurile în punctele cele mai apropiate ale strâmtorii. Aşadar, e vorba de o trecere naturală, deschisă la începutul iernii şi închisă la sfârşitul ei, cu alte cuvinte practicabilă mai mult de şase luni pe an. Numai că e bine să nu pleci nici prea din timp şi nici prea târziu, ca să eviţi îngrozitoarele nenorociri datorate unei eventuale dislocări ale câmpului de gheaţă. În vederea călătoriei prin teritoriile siberiene, până în ziua când Belk-Roulotte urma să se oprească spre a aştepta sfârşitul iernii, domnul Serghei cumpărase la Port Clarence diferite obiecte necesare unui drum făcut prin geruri mari. Între altele, mai multe perechi de rachete purtate de indieni, un fel de patine care îi ajută să parcurgă rapid vaste întinderi îngheţate. Unor copii de saltimbanci nu le trebuie mult până să se obişnuiască şi cu ele. În câteva zile, Jean şi Sandre deveniseră experţi în folosirea lor, exersând pe pâraiele îngheţate din lungul ţărmului. Domnul Serghei mai cumpărase şi ceva blănuri, pe lângă cele achiziţionate la fortul Yukon. Aveau nevoie de ele nu numai ca să le îmbrace, ci şi pentru a căptuşi pe dinăuntru compartimentele vehiculului, acoperind paturile, tapetând pereţii şi podeaua, ca să se păstreze căldura venită de la soba din bucătărie. Asta în ciuda faptului că domnul Cascabel – s-o spunem încă o dată avea de gând ca, după trecerea strâmtorii, să-şi petreacă lunile cele mai aspre ale iernii într-unul din târguşoarele nelipsite din districtele sudice ale Siberiei. Plecarea se fixă, în sfârşit, pentru data de 21 octombrie. De patruzeci şi opt de ore ningea necontenit. Un strat întins de zăpadă albă făcea din imensul câmp de gheaţă o suprafaţă netedă. Pescarii din Port Clarence declarau că strâmtoarea trebuia să fi îngheţat de la un ţărm la altul.

De altfel, în scurtă vreme avură ocazia să se convingă. Soseau deja traficanţi din portul Numana, iar călătoria lor se desfăşurase fără piedici şi fără pericole. În ziua de 19 octombrie domnul Serghei auzi că cei doi agenţi ruşi aflaţi la Port Clarence se grăbiseră să ajungă pe ţărmul siberian. Porniseră chiar în dimineaţa aceea, cu intenţia de a face popas pe insula Dipmede, urmând să-şi încheie traversarea în ziua următoare. La aceasta, domnul Cascabel făcu observaţia de mai jos:

— Iată nişte persoane mai grăbite decât noi. Puteau foarte bine să mai aştepte, ce naiba!

Şi am fi călătorit bucuroşi împreună.

Apoi îşi spuse că, de bună seamă, agenţii se temuseră să nu întârzie prea mult în caz că însoţeau vehiculul, deoarece Belle-Roulotte nu putea avansa rapid pe stratul de zăpadă. Într-adevăr, cu toate că lui Vermout şi Gladiator îi se puseseră potcoave cu crampoane, vehiculul greu avea nevoie de câteva zile pentru a ajunge pe ţărmul opus. Trebuiau să ţină cont şi de popasul ce urma să fie făcut pe insula Diomede.

În realitate, cei doi agenţi preferaseră să meargă înaintea contelui Narkin cu scopul de a lua toate măsurile necesare arestării lui.

Stabiliră să plece la răsăritul soarelui. Era cazul să profite de cele câteva ore de lumină pe care le mai aveau de la soare. Peste şase săptămâni, în preajma solstiţiului din 21 decembrie, noaptea continuă se lăsa peste ţinuturile acelea străbătute de cercul polar. În ajunul plecării, la un „ceai” dat de domnul şi doamna Cascabel, într-un hangar bine închis şi aranjat anume pentru această sărbătoare, se adunară notabilităţile din Port Clarence, funcţionari, pescari şi câţiva fruntaşi din familiile eschimoşilor, interesaţi de călătorii. Petrecerea se desfăşură cu multă veselie, Cuişoară contribuind cu cele mai caraghioase pantomime din repertoriul său. Cornelia pregătise un punci fierbinte, la care, dacă economisise zahărul, nu se zgârcise deloc cu alcoolul. Băutura fu cu atât mai apreciată de invitaţi, cu cât îi aştepta, la întoarcerea acasă, un frig cumplit – unul din gerurile acelea care, în anumite nopţi de iarnă, par să vină din marginile cele mai îndepărtate ale bolţii înstelate.

Americanii închinară pentru Franţa, francezii pentru America. Apoi se despărţiră, după ce schimbară puternice strângeri de mână cu familia Cascabel.

A doua zi, cei doi cai fură înhămaţi la ora opt dimineaţa. Maimuţa John Bull se ghemui în coş, vârându-se între blănuri în aşa fel încât doar botul îi rămânea afară, pe când Wagram şi Marengo ţopăiau pe lângă Belle-Roulotte. Înăuntru, Cornelia, Napoléone şi Kavette se închiseseră ermetic, ca să-şi vadă de treburile obişnuite: să facă ordine, să întreţină focul în sobă, să pregătească mâncarea. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară, unii mergând înaintea atelajului, alţii pe lături, trebuiau să aibă grijă de vehicul şi să preîntâmpine eventualele neplăceri.

În fine, fu dat semnalul de plecare şi, în acel moment, răsunară uralele populaţiei din Port -Clarence.

După încă o clipă, Belle-Roulotte îşi înfigea roţile în zăpada scârţâitoare a câmpului de gheaţă.

Domnul Serghei şi familia Cascabel părăsiseră pentru totdeauna pământul Americii.

I.

STRÂMTOAREA BERING.

Canalul Bering este o strâmtoare destul de îngustă prin care marea cu acelaşi nume se deschide spre Oceanul îngheţat. Aşezat precum Pasul Calais între Marea Mânecii şi Marea Nordului, are aceeaşi orientare, însă o lărgime triplă. Distanţa dintre capul GrisNez de pe coasta franceză şi South Foreland de pe coasta engleză este de numai şaseşapte leghe, pe când cea dintre Numana şi Port Clarence de douăzeci de leghe. Aşadar, după ce plecase din ultimul său loc de popas din America, Belle-Rou-totte se îndrepta spre portul Numana, punctul cel mai apropiat de pe ţărmul asiatic. De bună seamă că un traseu ce ar fi tăiat oblic Marea Bering i-ar fi permis lui César Cascabel să circule pe o paralelă mai mică, mult sub cercul polar, în cazul acesta ar fi trebuit s-o ia în direcţia sud-vest, spre insula Sf. Laurenţiu – o insulă destul de importantă, locuită de numeroase triburi de eschimoşi tot atât de ospitalieri ca indigenii din Port Clarence. Apoi, dincolo de golful Anadar, mica trupă ar fi acostat la capul Navarin, urmând să se aventureze peste ţinuturile Siberiei meridionale. Dar asta ar fi însemnat să-şi prelungească drumul pe mare, sau mai bine zis pe banchiză şi, în consecinţă, să se expună pe un traseu mai lung pericolelor reprezentate de un câmp de gheaţă. Se înţelege că familia Cascabel se grăbea să ajungă pe uscat. Aşa că hotărâră să nu modifice nimic din primul plan, conform căruia trebuiau s-o taie spre Numana, cu oprire în insula Diomede. Situată m mijlocul strâmtorii, această insulă stâncoasă e la fel de solidă ca oricare alt loc de pe continent.

Dacă domnul Serghei ar fi avut o navă la bordul căreia să-şi îmbarce caravana şi întreg materialul ei, s-ar fi mers pe un alt traseu. Din Port Clarence, nava ar fi pornit-o spre sud în direcţia insulei Bering, loc de iernat foarte căutat de foci şi de alte animale marine. De acolo s-ar fi îndreptat spre unul din porturile peninsulei Kamceatka, poate chiar spre Petropavlovsk, capitala acelei gubernii, însă, în lipsa navei, le rămânea doar drumul cel mai scurt, singurul pe care puteau pune piciorul pe continentul asiatic. Strâmtoarea Bering nu are adâncimi prea mari. Ca urmare a ridicărilor geologice începute din epoca glaciară, s-ar putea întâmpla chiar ca, într-un viitor foarte îndepărtat, prin acest punct să se facă joncţiunea între Asia şi America. Ar apărea atunci podul visat de domnul Cascabel, ori – şi mai exact – o şosea destinată călătorilor. Dar, pe cât de folositoare le-ar fi acestora, pe atât de păgubitoare s-ar dovedi pentru navigatori şi mai ales pentru baleniere, cărora le-ar închide accesul în mările arctice. Iar în acest caz ar trebui să vină un alt Lesseps (Ferdinand de Lesseps (1805 1894), diplomat şi om de afaceri francez, între 1859 şi 1869 a dirijat lucrările de construire a Canalului Suez) ca să taie istmul şi să aducă lucrurile la starea lor dinainte. Urmaşilor stră-stră-nepoţilor noştri le va reveni sarcina să se ocupe de această eventualitate.

Făcând sondaje în diferite puncte ale strâmtorii, hidrografii au constatat că cel mai adânc canal este cel aflat de-a lungul ţărmului Asiei, pe lângă peninsula Ciukotsk. Pe acolo circulă curentul rece, coborât din nord, pe când curentul cald urcă prin zona mai puţin adâncă.a strâmtorii, în partea dinspre coasta americană. În nordul acelei peninsule, lângă insula Koliucin, în golful cu acelaşi nume, avea să fie imobilizată – doisprezece ani mai târziu – timp de nouă luni, de la 26 septembrie 1878 până la 15 iulie 1879, nava lui Nordenskjold, Vega, după ce descoperise trecerea de nordest. Familia Cascabel plecase deci la data de 21 octombrie, în condiţii destul de bune. Era un ger mare şi sec. Furtuna de zăpadă se potolise, vântul slăbea şi el, abătându-se spre nord. Cerul era de un cenuşiu mat, uniform. Abia puteai bănui soarele dincolo de vălul de ceaţă pe care razele lui, foarte slabe din cauza oblicităţii, nu izbuteau să-l străpungă. La amiază, când atingea culminaţia maximă, nu se ridica mai mult de trei sau patru grade deasupra orizontului, spre sud.

Înainte de plecarea din Port Clarence fusese luată, de comun acord, o măsură, cât se poate de înţeleaptă: să nu meargă deloc pe întuneric. Ici-colo, banchiza avea crăpături largi şi, dacă nu le vedeai din timp ca să le dai ocol, se putea întâmpla o catastrofă. Stabiliseră că, atunci când nu distingeau mai departe de o sută de paşi, Belle-Roulotte avea să se oprească. Era mai bine să parcurgă cele douăzeci de leghe, cât avea strâmtoarea, în cincisprezece zile, decât să meargă orbeşte, când nu aveau suficientă lumină.

Căzută necontenit timp de douăzeci şi patru de ore şi formând un covor destul de gros, zăpada se cristalizase sub acţiunea frigului. Acest strat făcea deplasarea pe câmpul de gheaţă mai puţin chinuitoare. Dacă nu mai ningea, ar fi traversat strâmtoarea cu uşurinţă. Aveau însă motive să se teamă că, acolo unde se întâlneau cei doi curenţi, cel cald şi cel rece, ciocnindu-se înainte de a intra fiecare pe alt canal, sloiurile mereu izbite unele de altele în timpul derivei nu se îngrămădiseră încă destul. Iar dacă era aşa, ruta li se prelungea prin multe ocoluri.

Cornelia, Kayette şi Napoléone intraseră, cum am mai spus, în vehicul. Ca să-l uşureze pe cât era posibil, bărbaţii erau nevoiţi să facă drumul pe jos. Conform planului dinainte stabilit, Jean, asemeni unui cercetaş, fusese însărcinat să verifice starea banchizei; se putea avea încredere în el. Era înarmat cu o busolă şi, cu toate că n-avea posibilitatea de a folosi puncte de reper, mergea spre vest cu o precizie mulţumitoare.

În fruntea atelajului se afla Cuişoară, gata să-i susţină ori să-i ridice pe Vermout şi Gladiator, dacă făceau un pas greşit; ei înaintau însă fără să se poticnească, ajutaţi de crampoanele de pe potcoave. De altfel, suprafaţa aceea nu avea asperităţi de care s-ar fi putut împiedica.

Domnul Serghei şi César Cascabel mergeau pe lângă vehicul, cu ochelarii pe ochi, discutând. Erau bine înfofoliţi, ca şi ceilalţi.

În ce-l privea pe Sandre, cu greu i se putea găsi un loc, sau măcar să fie ţinut undeva anume. El mergea, venea, alerga, ţopăia asemeni celor doi câni, ba îşi permitea chiar plăcerea unor lungi alunecări pe gheaţă, însă tatăl său nu-i îngăduise să-şi pună rachetele eschimoşilor şi tocmai asta îl necăjea.

— Cu patinele acelea, zise el, ai traversa strâmtoarea în câteva ore.

— Ce folos, din moment ce caii noştri nu ştiu să patineze! observă domnul Cascabel.

— Ar trebui să înveţe, răspunse puştiul, făcând o tumbă.

În vremea asta, Cornelia, Kayette şi Napoléone se ocupau de bucătărie, iar prin burlanul de tablă ieşea un fum subţire, de bun augur. Dacă ele nu sufereau deloc de frig în interiorul compartimentelor ermetic închise, trebuiau să se gândească, totuşi, la cei rămaşi afară. Şi chiar aşa şi făceau, având mereu pregătite câteva ceşti cu ceai, căruia îi adăugau vodcă, băutura aceea tipic rusească, în stare să învie până şi un mort. Cât despre cai, nutreţul le era asigurat de cele câteva legături de fân cumpărate de la eschimoşii din Port Clarence, cantitate suficientă pentru traversarea strâmtorii. Wagram şi Marengo aveau din abundenţă carne de elan şi păreau mulţumiţi de ea. În plus, banchiza nu era chiar aşa de lipsită de vânat cum s-ar putea crede, în cursele lor, cei doi câni stârneau mii de potârnichi de tundră şi alte zburătoare specifice regiunilor polare. Preparate cu grijă, ca să le îndepărtezi gustul uleios, aceste zburătoare pot constitui un aliment acceptabil. Dar, cum n-avea nici un rost să le împuşte o dată ce cămara Corneliei era ticsită, luaseră hotărârea să, nu folosească puştile domnului Serghei şi a lui Jean pe traseul dintre Port Clarence şi Numana.

Amfibii, foci şi alte specii marine de acest fel nu văzură în prima zi a călătoriei. Deşi plecaseră cu veselie, domnul Cascabel şi ai săi fură cuprinşi în scurtă vreme de nedefinita senzaţie de tristeţe pe care o dau câmpiile fără orizont, suprafeţele albe, întinse cât vezi cu ochii. Spre orele unsprezece, dispăruseră din raza privirii stâncile înalte de lângă Port Clarence şi înălţimile capului Prinţul de Wales, estompate de ceţuri îndepărtate. Nu se distingea nimic la o distanţă de o jumătate de leghe, aşa că avea să mai treacă mult timp până să descopere capul răsăritean al peninsulei Ciukotsk. Înălţimile ei erau, totuşi, un excelent punct de reper pentru călători.

Situată aproape de mijlocul strâmtorii, insula Diomede nu e dominată de nici un vârf stâncos. Întrucât abia se ridică deasupra nivelului mării, putea fi recunoscută doar atunci când roţile ar fi scârţâit pe solul ei pietros, prin stratul de zăpadă. Oricum, cu busola în mână, Jean dirija fără dificultate vehiculul, iar dacă Bel-le-Roulotte nu mergea prea repede, cel puţin avansa cu toată grija.

Din mers, domnul Cascabel şi domnul Serghei făceau comentarii privitoare la situaţia lor de atunci. Traversarea strâmtorii păruse un lucru simplu înaintea plecării şi avea să pară şi mai simplă odată ce ajungeau dincolo, însă acum, când erau porniţi la drum, nu puteau să-i treacă uşor cu vederea marile primejdii.

— E cam mult ce încercăm noi să facem, zise domnul Csscabel.

— Fără îndoială, răspunse domnul Serghei. Nu i-ar fi venit oricui ideea să străbată strâmtoarea Bering cu un vehicul atât de greu.

— Cred şi eu, domnule Serghei! Ce să-i faci? Când îţi intră în cap gândul că trebuie să te întorci acasă, nimic nu te mai poate opri. Ah, de-ar trebui să parcurgem sute de leghe prin Far West ori prin Siberia, nici nu mi-ar păsa! Mergi pe un teren solid, fără să-ţi fie teamă că ţi s-ar putea deschide hăul sub picioare. Pe când douăzeci de leghe de mare îngheţată, cu un atelaj, cu încărcătură şi toate celelalte… La naiba! Aş vrea s-o fi făcut deja. Să putem spune că am dus la bun sfârşit etapa cea mai dificilă, ori măcar cea mai periculoasă a călătoriei.

— Într-adevăr, amabile Cascabel, mai ales dacă dincolo de strâmtoare Belle-Rau-lotte izbuteşte să ajungă cât mai repede în ţinuturile Siberiei meridionale. Ar fi cât se poate de imprudent s-o ţinem de-a lungul ţărmului pe gerurile cumplite ale iernii. Prin urmare, de cum ajungem la Numana, o tăiem spre sud-vest ea să găsim un loc convenabil unde să ne petrecem iarna, în unul din târgurile întâlnite în cale.

— Aşa am plănuit. Dar îmi închipui că dumneata cunoşti locurile, nu-i aşa, domnule Serghei?

— Nu cunosc decât zona dintre Îakutsk şi Ohotsk, fiindcă am umblat mult pe-acolo după evadare. Din drumul făcut de la frontiera Europei până la Iakutsk nu mi-a rămas decât amintirea acelei cumplite oboseli care torturează zi şi noapte convoaiele de prizonieri. Câtă suferinţă! N-aş dori-o nici inamicilor mei de moarte.

— Domnule Serghei, oare ţi-ai pierdut orice speranţă de a reveni în ţară, vreau să zic, deplin liber şi cu permisiunea guvernului?

Pentru asta ar trebui ca ţarul să dea o amnistie în care să intre şi contele Narkin, alături de toţi patrioţii condamnaţi împreună cu el, răspunse domnul Serghei. „Se vor ivi împrejurări politice care să facă posibilă o asemenea hotărâre? Cine ştie, scumpul meu Cascabel!

— E trist, totuşi, să trăieşti în exil. E ca şi cum ai fi alungat din propria ta casă.

— Da, departe de toţi cei care-ţi sunt dragi! Iar tatăl meu e atât de bătrân, şi aş vrea să-l mai văd…

— O să-l revezi, domnule Serghei! Dă-i crezare unui bătrân saltimbanc care nu de puţine ori le-a prezis oamenilor norocul. O să ne facem intrarea în Perm împreună. Nu faci parte, oare, din trupa Cascabel? Va trebui chiar să te învăţ câteva scamatorii – s-ar putea să ne prindă bine la nevoie, fără să mai punem la socoteală că păcălim poliţia ţarului, trecându-i pe sub nas.

Şi César Cascabel nu se putu abţine să nu râdă în hohote. Ia închipuiţi-vă! Contele Narkin, mare senior rus, ridicând greutăţi, jonglând cu sticle, dând replici clovnilor – şi adunând banii încasaţi!

Spre orele trei ale după-amiezii, Belle-Roulotte trebui să se oprească. Deşi nu era încă întuneric, o ceaţă groasă micşora câmpul de vizibilitate. Aşa că Jean, întorcându-se din drum, îi sfătui să facă popas. Era extrem de nesigur să-şi continue drumul în aceste condiţii.

Domnul Serghei prevăzuse corect că pe acea parte a banchizei, sub care trecea curentul canalului estic, asperităţile, denivelările sloiurilor de gheaţă rămâneau ascunse sub stratul de zăpadă. Vehiculul se zguduia puternic. Caii îngenuncheau la fiecare pas. După o jumătate de zi de marş, erau cumplit de obosiţi.

În total, caravana parcursese cel mult două leghe în prima etapă. De cum se opri atelajul, Cornelia şi Napoléone coborâră – înfofolite cu grijă, din cap până-n picioare, fiindcă temperatura scădea brusc de la plus zece grade, cât era în interior, la minus zece grade afară. Cât despre Kayette, obişnuită cu iernile aspre din Alaska, nu se gândise nici o clipă să-şi pună blănurile cele mai călduroase.

— Îmbracă-te mai bine, Kayette, îi spuse Jean, – ai să răceşti.

— O, nu mi-e teamă de frig, m-am obişnuit cu el în valea Yukonului, zise ea.

— Te rog, Kayette.

— Jean are dreptate, spuse domnul Cascabel.

— Hai, prepeliţă mică, du-te şi înveleşte-te cu o pătură. Altfel te previn că, dacă răceşti, eu voi fi acela care te vindecă, şi-o să fie cumplit! Dacă e nevoie, îţi tai şi capul ca să nu poţi strănuta.

La o asemenea ameninţare, tânăra indiancă nu mai avea altceva de făcut decât să se supună. Şi chiar aşa se şi întâmpla.

Apoi, fiecare se ocupă de pregătirea taberei. Treabă cât se poate de simplă. Nu era nevoie să se taie lemne din pădure, din lipsa pădurii; nu trebuiau să aprindă focul, din lipsa combustibilului; şi nici măcar iarbă pentru animale nu aveau cum să adune, însă Belle-Roulotte era acolo, asigurând locuitorilor săi obişnuitul confort, temperatura potrivită, paturile făcute, masa servită, ospitalitate permanentă. N-aveau decât să le dea nutreţ lui Vermout şi Gladiator cu fân adus din Port Clarence. După care îi înveliră pe cei doi cai cu pături groase, lăsându-i să se odihnească până a doua zi. Nu uitară nici de papagalul din colivie, nici de maimuţa din coş, nici de cei doi câni, gata să-şi înfulece cu lăcomie porţia de carne uscată. În sfârşit, după ce se îngrijiseră de animale, domnul Serghei şi camarazii lui prânziră, sau, mai bine zis, dată fiind ora cam înaintată, cinară cu poftă.

— Ei-ei! exclamă domnul Cascabel. Cred că-i pentru prima dată când nişte francezi iau o masă atât de bine servită în mijlocul strâmtorii Bering.

— Tot ce se poate! răspunse domnul Serghei. Dar sper că peste trei-patru zile o să ne putem aşeza la masă pe uscat.

— La Numana, întrebă Cornelia.

— Nu, pe insula Diomede, unde o să rămânem o zi sau două. Caii noştri merg atât de înceta încât vor face cel puţin o săptămână până pe ţărmul asiatic. Terminând de mâncat, nimeni nu refuză să meargă la culcare, cu toate că nu era decât ora cinci seara. După drumul greu făcut pe un câmp de gheaţă, însemna ceva să poţi sta o noapte întreagă întins într-un pat comod şi învelit cu pături. Domnul Cascabel socoti că nici nu era nevoie să se ocupe, de paza locului de camp. Într-un asemenea pustiu n-aveau de ce să se teamă de întâlniri neplăcute. De altfel, cânii rămâneau de veghe şi, la nevoie, ar fi dat de veste în caz că se apropia cineva de Belle-Roulotte. Cu toate acestea, domnul Serghei se sculă în două-trei rânduri să cerceteze aspectul banchizei, pe care o bruscă schimbare de temperatură o putea modifica oricând; ăsta era lucrul care îl îngrijora cel mai mult… Nu părea să fi intervenit însă nici o fluctuaţie în starea timpului, iar pe deasupra strâmtorii sufla o briză uşoară dinspre nord-est. A doua zi continuară călătoria în aceleaşi condiţii. Nu întâmpinară, propriu-zis, nici un fel de dificultăţi, dacă excludem oboseala. Parcurseră trei leghe până la ora popasului şi luară aceleaşi măsuri ca şi în ajun.

În ziua următoare – 25 octombrie – nu reuşiră să plece înainte de orele nouă, şi chiar şi atunci abia se făcea ziuă.

Domnul Serghei observă că frigul era mai puţin aspru. La orizont, spre sud-est, se adunau în dezordine nişte nori. Termometrul înregistra o vagă tendinţă de încălzire, iar presiunea aerului din zonă începea să scadă.

— Asta nu-mi place, Jean, spuse domnul Serghei.

— Atâta vreme cât ne aflăm pe banchiză, nu trebuie să ne plângem că gerul se înteţeşte. Din păcate, barometrul începe să coboare o dată cu schimbarea direcţiei vântului. Cel mai tare trebuie să ne temem de o creştere a temperaturii. Uită-te bine la suprafaţa banchizei, Jean, nu lăsa să-ţi scape nimic şi întoarce-te fără să stai pe gânduri ca să ne anunţi!

— Puteţi conta pe mine, domnule Serghei.

Era limpede că, din luna următoare şi până la mijlocul lui aprilie, modificările de care se temea domnul Serghei nu s-ar fi putut produce. Iarna urma să fie atunci pe deplin înstăpânită. Dar, cum în anul acela venise târziu, începutul ei alterna perioade de frig şi de dezgheţ, puţind provoca dislocarea parţială a câmpului de gheaţă. Da, pe când traversau strâmtoarea, era mai bine să suporte temperaturi între douăzeci şi cinci-treizeci de grade sub zero.

La plecare, ziua era doar pe jumătate zi. Proiectate foarte oblic, razele slabe ale soarelui nu aveau putere să străpungă ceaţa densă ca vata. În plus, cerul începea să fie brăzdat până la zenit de nori joşi şi lungi, pe care vântul îi împingea destul de repede spre nord.

În frunte, Jean cerceta cu atenţie stratul de zăpadă, înmuiat puţin încă din ajun, şi care ceda la fiecare pas al cailor. Cu toate acestea, reuşiră să parcurgă o distanţă de aproximativ două leghe, iar noaptea nu fu marcată de nici un accident. A doua zi, 27 octombrie, porniră la ora zece. Domnul Serghei era cât se poate de neliniştit, întrucât constatase o nouă creştere a temperaturii – fenomen cu adevărat neobişnuit pentru luna aceea, la latitudinea respectivă.

Frigul fiind îmblânzit, Cornelia, Napoléone şi Kayette doriră să meargă pe jos. Încălţate cu cizme de-ale eschimoşilor, umblau destul de sprinten, îşi puseseră cu toţii ochelarii indieni pentru protejarea ochilor şi încercau să se obişnuiască treptat să privească prin despică tura îngustă din dreptul pupilei. Treaba asta îl amuza de fiecare dată pe ştrengarul de Sandre, care sălta ca un ied, fără să-i pese de oboseală. În fond, vehiculul nu înainta deloc repede. Roţile intrau adânc în zăpadă şi tracţiunea întâmpina multă greutate. Când obada se lovea de denivelările şi marginile colţuroase ale sloiurilor, şocurile produse nu puteau fi evitate. Câteodată se întâmpla ca blocuri enorme, îngrămădite unele peste altele, să bareze drumul, obligându-i să facă lungi ocolişuri. Dar asta însemna numai o prelungire a traseului şi se puteau considera norocoşi că înaintarea le era stânjenită de ridicături şi nu de crevase. Cel puţin rezistenţa banchizei nu intra în discuţie.

Termometrul continua să urce, iar barometrul să coboare, încet, dar constant. Domnul Serghei era din ce în ce mai neliniştit, înspre amiază, femeile pătrunseră din nou în vehicul, începu să ningă intens, cu fulgi mici, transparenţi, gata să se transforme în apă. Părea o ploaie de pene albe, uşoare, pe care mii de păsări le scuturau prin văzduh. César Cascabel îi propuse domnului Serghei să se adăpostească în Belle-Rou-lotte, însă acesta refuză. Putea suporta şi el ceea ce suportau camarazii săi. Ninsoarea aceea care cădea pe jumătate topită îl neliniştea din cale-afară; dacă ajungea să se topească de tot, provoca până la urmă dislocarea câmpului de gheaţă Trebuiau să se refugieze cât mai repede pe insula Diomede.

Din prudenţă, însă, înaintau cu multă băgare de seamă. Astfel că domnul Serghei se hotărî să meargă împreună cu Jean, cu o sută de metri înaintea atelajului, în timp ce domnul Cascabel şi Cuişoară rămâneau în faţa cailor, care alunecau întruna. Dacă vehiculul suferea vreun accident şi ei n-ar fi avut altă alternativă decât să-l abandoneze în plină banchiză, pierderea ar fi fost ireparabilă.

Păşind alături de Jean, domnul Serghei privea cercetător prin binoclu; studia, în direcţia vest, orizontul înceţoşat de nori. Vederea era extrem de redusă, înaintau pe bâjbâite şi domnul Serghei ar fi dat semnalul de oprire, dacă integritatea câmpului de gheaţă ar fi fost în pericol.

— Cu orice preţ, zise el, trebuie să ajungem chiar astăzi pe insula Diomede, fie şi cu riscul de a rămâne pe ea până la următorul îngheţ.

— Cât credeţi că mai avem până acolo? întrebă Jean.

— Cam o leghe şi jumătate, Jean. Ne mai rămân două ore de lumină, sau mai bine zis de semiîntuneric, în care putem păstra direcţia bună. Să facem orice ca să ajungem înainte de lăsarea întunericului deplin!

— Domnule Serghei, vreţi să mă duc înainte şi să descopăr insula?

— Nu, Jean, nu! Ai risca să te rătăceşti pe viscolul ăsta, prin urmare altă complicaţie. Să încercăm să ne orientăm după busolă. Dacă depăşim insula Diomede, fie pe-o parte, fie pe cealaltă, nu ştiu ce-o să se întâmple cu noi…

— Auziţi, domnule Serghei? întrebă Jean, aplecându-se.

Domnul Serghei se aplecă şi el şi auzi în banchiză nişte trosnete surde, semă-nând cu un zgomot de sticlă spartă. Trebuiau să se aştepte, oare, dacă nu la dezgheţ, măcar la o dislocare parţială? Şi totuşi, până unde ajungea privirea, nici o crăpătură nu apărea pe întinderea de gheaţă.

Situaţia era extrem de riscantă. Dacă îşi petreceau noaptea în aceste condiţii, călătorii puteau fi victimele unei catastrofe. Insula Diomede rămânea singura lor scăpare şi trebuiau să ajungă acolo, indiferent cum. Şi cât mai regreta domnul Serghei că nu rămăseseră încă vreo câteva zile la Port Clarence!

Se întoarse cu Jean la atelaj, punându-l la curent şi pe domnul Cascabel cu starea lucrurilor. Femeilor nu era cazul să le mai spună la ce se puteau aştepta. Le-ar fi speriat degeaba. Hotărâră, aşadar, să le lase în vehicul, iar ei se plasară fiecare la câte o roată, ca să ajute caii deşelaţi, istoviţi, asudaţi sub rafalele vântului. Spre orele două, ninsoarea scăzu simţitor, în scurtă vreme nu mai cădeau decât câţiva fulgi răzleţi, învârtejiţi prin aer. Era cu mult mai uşor să păstrezi direcţia bună. Îndemnară caii cu nădejde. Domnul Serghei era ferm hotărât să nu se oprească până când Belle-Roulotte avea să ajungă cu roţile pe solul pietros al insulei Diomede. După calculele sale, insula nu putea fi acum mai departe de o jumătate de leghe spre vest şi, dacă dădeau bice cailor, poate că într-o oră ar fi ajuns. Din păcate, lumina, care era şi aşa destul de puţină, slăbi atât de mult, încât apărea ca o reflexie vagă. Erau sau nu pe drumul cel bun? în direcţia aceea trebuiau să meargă? Cum să-şi poată da seama?

În momentul acela, se auziră lătrăturile puternice ale celor doi câni. Anunţau apropierea unei primejdii? Nu cumva descoperiseră vreun grup de eschimoşi ori de ciukci, trecând peste strâmtoare? Dacă era aşa, domnul Serghei n-ar fi ezitat să ceară ajutor indigenilor, ori măcar să se lămurească în privinţa direcţiei de urmat ca să ajungă la insulă.

Chiar atunci una dintre ferestruicile vehiculului se deschise, iar Cornelia întrebă de ce lătrau atât de tare Wagram şi Marengo.

I se răspunse că încă nu ştiau, dar nu era cazul să se alarmeze.

— Să coborâm, se interesă ea.

— Nu, Cornelia, răspunse domnul Cascabel. Tu şi fetele staţi bine unde sunteţi. Rămâneţi acolo!

— Şi dacă au simţit miros de animal… vre-un urs, de pildă?

— Au să ne dea ei de ştire! De fapt, ţine puştile la îndemână. Şi, mai ales, nu coborâţi!

— Închide fereastra, doamnă Cascabel, ceru domnul Serghei. Nu mai putem pierde nici o clipă! Trebuie să pornim mai departe chiar acum.

Oprit la primele lătrături ale cânilor, atelajul îşi reluă marşul penibil. Vreme de o jumătate de oră, Belle-Roulotte putu înainta ceva mai repede, fiindcă suprafaţa banchizei era acolo mai netedă. Caii, istoviţi de-a binelea, cu capul plecat, cu picioarele încordate, trăgeau din răsputeri. Se simţea că erau ultimele lor opinteli şi că, dacă efortul li se prelungea, s-ar fi prăbuşit.

Abia mai vedeau în jur. Puţina lumină rămasă părea să vină mai curând de la câmpul de gheaţă decât din înălţimi.

Cei doi câni lătrau necontenit, alergând înainte, oprindu-se cu botul în vânt, cu coada ţeapănă. Apoi reveneau la atelaj.

— Precis au simţit ceva, spuse domnul Cascabel.

— Insula Diomede! exclamă Jean.

Şi arătă o grămadă de stânci care se conturau nedesluşit spre vest, la câteva sute de paşi.

Iar dovada că Jean nu se înşela era faptul că stâncile apăreau împestriţate cu puncte negre, bine reliefate pe albul zăpezii.

— Într-adevăr, zise domnul Serghei, „trebuie să fie insula.

— Oare mi se pare mie, sau punctele acelea negre se mişcă, întrebă domnul Cascabel.

— Se mişcă?

— Aşa mi se pare.

— Or fi, de bună seamă, vreo câteva mii de foci adăpostite pe insulă…

— Câteva mii de foci?! Exclamă domnul Cascabel.

— Ah, patroane, ce noroc pe capul nostru dacă am putea lua una cu noi, s-o arătăm 'prin bâlciuri, zise Cuişoară.

— Şi să mai spună şi „tată”, adăugă Sandre. La ce-i stătea mintea unui tânăr saltimbanc!