IV.

DECIZIE IMPORTANTĂ.

Ticăloşi!

Era tocmai cuvântul ce li se potrivea unor asemenea răuvoitori, însă asta nu schimba lucrurile: jaful rămânea jaf.

În fiecare seară domnul Cascabel obişnuia să verifice locul unde se afla casa de bani, încredinţându-se că totul era în regulă. Acum îşi amintea că în ajun, după o zi atât de grea, picase de somn şi nu, mai făcuse controlul obişnuit. Era mai mult ca sigur că, în timp ce Jean, César şi Cuişoară erau plecaţi după lucrurile lăsate la cotul trecătorii, cele două călăuze intraseră neobservate de nimeni în ultimul compartiment, înhăţaseră cufărul şi-l ascunseseră prin tufele de la marginea locului de popas. De asta refuzaseră să-şi petreacă noaptea în Belle-Roulotte. Apoi aşteptaseră ca toţi ceilalţi să adoarmă şi o şterseseră cu caii fermierului.

Din toate economiile micii trupe nu mai rămânea nimic, exceptând cei câţiva dolari din buzunarul domnului Cascabel. Şi încă trebuiau să fie fericiţi că ticăloşii nu-i luaseră cu ei pe Vermout şi pe Gladiator!

Obişnuiţi, în cele douăzeci şi patru de ore petrecute împreună, cu prezenţa străinilor, cânii nu dăduseră alarma şi mârşăvia se săvârşise fără nici o dificultate. Unde să-i mai găsească pe hoţi, după ce aceia se înfundaseră în Sierra Nevada? Unde să dea de urma banilor? Iar fără bani cum să treacă Atlanticul?

Disperarea familiei se manifestă la unii prin lacrimi, la alţii prin furie. Domnul Cascabel trecu mai întâi printr-un adevărat acces de turbare, iar soţia şi copiii avură destule de tras până să-l potolească. Dar, după ce mânia îi trecu, redeveni stăpân pe sine, ca unul care ştia bine că nu trebuia să-şi piardă timpul cu reproşuri fără rost.

— Cufăr blestemat! nu se putu abţine să nu spună Cornelia, printre lacrimi.

— Dacă nu l-am fi avut, zise Jean, atunci banii noştri…

— Da! Minunată idee, să cumpăr cutia aia afurisită! exclamă domnul Cascabel. E clar că, atunci când ai o casă de bani, lucrul cel mai înţelept e să nu pui nimic în ea. Mare scofală că-i asigurată împotriva focului, cum mi-a spus negustorul, dacă nu-i asigurată şi împotriva hoţilor!

Era o lovitură cumplită pentru familie, trebuie să recunoaştem, şi nu e de mirare că îi copleşise pe toţi. Să li se fure două mii de dolari agonisiţi cu atâta efort!

— Ce-i de făcut? întrebă Jean.

— Ce-i de făcut?! răspunse domnul Cascabel, stringând din dinţi încât părea că-şi zdrobeşte cuvintele. Foarte simplu! Chiar nemaipomenit de simplu! Fără caii de rezervă nu mai putem urca. Aşa că propun să ne întoarcem la fermă. Poate că nemernicii ăia sau…

— Dacă nu cumva nu s-au întors acolo, observă Cuişoară.

Şi, într-adevăr, aşa ceva era mai mult decât probabil. Totuşi, repetă domnul Cascabel, nu le rămânea nimic mai bun de făcut decât să se întoarcă, din moment ce înainte nu puteau merge.

Vermout şi Gladiator fură înhămaţi şi vehiculul începu să coboare prin defileul Sierrei. Drumul era acum uşor, prea uşor! Călătoreşti repede când n-ai decât de coborât; dar mergeau cu capul plecat, în tăcere, dacă nu punem la socoteală ploaia de înjurături care scăpa, din când în când, din gura domnului Cascabel.

La amiază, Belle-Roulotte se opri în faţa fermei. Cei doi hoţi, nici vorbă să se fi întors!

Aflând despre cele întâmplate, fermierul se înfurie cumplit, fără să-i pese, de altfel, câtuşi de puţin de familia Cascabel. Dacă lor le furaseră banii, lui îi furaseră trei cai. Fugind prin munţi, răufăcătorii erau obligaţi să iasă prin celălalt capăt al trecătorii. Repede după ei! Şi fermierul, în mânia lui, nu era departe de a-l scoate pe domnul Cascabel vinovat de furtul animalelor lui.

— Ştii că eşti grozav? zise saltimbancul. De ce ţii pe lângă casă asemenea ticăloşi şi de ce îi mai şi pui în serviciul oamenilor cinstiţi?

— Parcă eu am ştiut! răspunse fermierul. Nu m-am putut plânge niciodată de ei. Oricum, furtul era comis, iar situaţia deosebit de gravă.

Dar, dacă doamna Cascabel nu izbutea să-şi revină, soţul ei, cu fondul de filosofie de bâlci care îl caracteriza, îşi redobândi în cele din urmă stăpânirea de sine. Când se adunară în Belle-Roulotte. toţi membrii familiei participară la o discuţie de cea mai mare însemnătate, – din care avea să iasă o hotărâre teribilă – cum anunţase domnul Cascabel, rostogolind mereu consoana „r”.

— Copii, în viaţă apar împrejurări când un om cu picioarele pe pământ trebuie să ştie a lua o decizie. Chiar am băgat de seamă că aceste împrejurări sunt de regulă neplăcute. Aşa e şi cea în care ne aflăm acum datorită unor netrebnici… Deci, problema noastră ar fi să n-o luăm pe patru drumuri deodată, cu atât mai mult cu cât nici nu există patru. Există unul singur şi pe acela o s-o apucăm neîntârziat.

— Care? întrebă Sandre.

— O să vă explic numaidecât un plan ce mi-a venit în minte, răspunse domnul Cascabel. Ca să ştiu însă dacă e realizabil Jean să-şi aducă aici şmecheria lui cu hărţi…

— Atlasul, zise Jean.

— Mă rog, atlasul ăla. Îmi închipui că eşti tare la geografie. Du-te după atlas!

— Într-o clipă, tată!

După ce atlasul fu pus pe masă, domnul Cascabel reluă astfel:

— Se înţelege, copii, că deşi mizerabilii ăia ne-au furat casa de bani – de ce mi-o fi venit ideea să cumpăr o casă de bani? – bineînţeles, spun, că n-o să renunţăm la gândul de-a ne întoarce în Europa.

— Să renunţăm? Niciodată! exclamă doamna Cascabel.

— Un răspuns plin de demnitate, Cornelia! Vrem să ne întoarcem în Europa şi o să ne întoarcem. Vrem să revedem Franţa şi o vom revedea! Dacă nişte ticăloşi ne-au jefuit, nu înseamnă că… Da, eu însumi, cel dintâi, am nevoie de aerul patriei mele, altfel am să mor.

— Nu vreau să mori, César! Am plecat spre Europa şi nimic nu ne poate opri să ajungem acolo.

— Dar cum să facem? întrebă Jean, stăruitor. Cum să facem?

— Într-adevăr, cum să facem, zise domnul Cascabel – scărpinându-şi fruntea – dând spectacole pe drum, vom izbuti în mod precis să strângem de la o zi la alta banii cu care să ducem Belle-Roulotte până la New York. Însă, odată ajunşi acolo, fără banii cu care să-i plătim locul, nu vom putea urca pe pachebot. Iar fără pachebot nu poţi trece oceanul decât înotând. Asta, mi se pare, o să fie cam greu…

— Foarte greu, patroane, interveni Cuişoară.

— Afară de cazul că am avea înotătoare…

— Tu ai?

— Nu cred.

— Atunci taci şi ascultă!

Apoi se adresă fiului său mai mare:

— Jean, deschide atlasul şi arată-ne pe hartă locul unde ne aflăm.

Jean căută harta Americii de Nord şi o vârî sub ochii tatălui său. Toate privirile îl urmăriră pe când arăta cu degetul un punct din Sierra Nevada, situat ceva mai la est de Sacramento.

— Aici suntem, zise.

— Bine, aprecie domnul Cascabel, – înseamnă că, după ce ajungem de partea cealaltă a munţilor, am avea de străbătut tot teritoriul Statelor Unite până la New York?

— Da, tată.

— Cam câte leghe ar fi?

— În jur de o mie trei sute.

— Bun! După asta. mai trebuie să trecem şi oceanul?

— Fără îndoială.

— Câte leghe are oceanul ăsta?

— Aproape nouă sute până-n Europa.

— Şi, odată ajunşi în Franţa, putem spune că suntem în Normandia noastră? Putem spune!

— Asta face…

— Două mii două sute de leghe! anunţă micuţa Napoléone, care socotise pe degete.

— Ia te uită, ştrengăriţă! zise domnul Cascabel. A şi învăţat aritmetica! Să spunem două mii două sute de leghe?

— Cam atâta, tată, răspunse Jean, cred că am socotit bine.

— Ei, copii, asta ar fi o nimica toată pentru Belle-Roulotte. dacă nu s-ar afla o mare între America şi Europa, o mare blestemată care să-i stăvilească drumul. Iar marea asta n-o poţi trece fără bani, mai bine zis fără pachebot…

— Ori fără înotătoare! repetă Cuişoară.

— Hotărât, ăsta o ţine pe-a lui, observă domnul Cascabel, ridicând din umeri.

— Prin urmare, e limpede că nu vom putea merge spre est, spuse Jean.

— E imposibil, aşa cum zici, fiule. Absolut imposibil! Dar… poate că prin vest…

— Prin vest? exclamă Jean, uitându-se mirat la taică-său.

— Da. Caută un pic pe acolo şi arată-mi pe unde ar trebui s-o luăm ca să mergem prin vest.

— Mai întâi ar trebui să urcăm prin California, prin Oregon şi pe teritoriul Washington până la frontiera nordică a Statelor Unite.

— Şi de acolo?

— De acolo? Ar urma Columbia britanică.

— Ptiu, făcu domnul Cascabel, – n-am putea ocoli Columbia asta?

— Nu, tată.

— În fine… Mai departe?

— Ajunşi la frontiera de nord a Columbiei, o să dăm de provincia Alaska.

— Engleză şi asta?

— Nu, rusească. Cel puţin până acum, căci se pune problema să fie anexată…

— Angliei?

— Nu. Statelor Unite.

— Perfect. Iar după Alaska ce vine?

— Strâmtoarea Bering, care desparte cele două continente, America şi Asia.

— Câte leghe am avea până la strâmtoare?

— O mie o sută de leghe.

— Ţine minte, Napoléone, şi după aceea ai să adaugi.

— Dar eu? întrebă Sandre.

— Şi tu.

— Iar acum, Jean, cât ar putea fi de lată strâmtoarea aceea?

— Vreo douăzeci de leghe, tată.

— Ah, douăzeci de leghe, se miră doamna Cascabel. -

— Un pârâu, Cornelia, am putea spune un pârâu.

— Cum aşa, un pârâu?

— Foarte bine! Şi de altfel, Jean, strâmtoarea Bering nu îngheaţă iarna?

— Ba da, tată. Patru sau cinci luni pe an e complet îngheţată.

— Bravo, înseamnă că se poate trece pe gheaţă?

— Se poate, şi chiar se trece.

— Ah! Minunată strâmtoare!

— Dar după aceea nu mai trebuie să trecem peste nici o mare, întrebă Cornelia.

— Nu. Continentul asiatic se întinde până în Rusia europeană.

— Arată-ne, Jean.

Jean căută în atlas harta Asiei, pe care domnul Cascabel o cercetă cu atenţie.

— Ei, şi iată că lucrurile ne ies pe plac, dacă n-or fi prea multe ţinuturi sălbatice în Asia.

— Nu prea multe, tată.

— Europa unde-i?

— Aici, răspunse Jean, arătând cu degetul frontiera munţilor Ural.

— Ce distanţă e între strâmtoarea aceea… pârâul Bering… şi Rusia europeană?

— Cam o mie şase sute de leghe.

— Dar de acolo până în Franţa?

— Aproape şase sute.

— Şi în total, de la Sacramento?

— Trei mii trei sute douăzeci de leghe, spuseră într-o voce Sandre şi Napoléone.

— Câte un punct roşu pentru fiecare, zise domnul Cascabel.

— Aşadar, pe la răsărit, sunt două mii două sute de leghe.

— Întocmai, tată.

— Iar pe la apus, sunt în jur de trei mii trei sute?

— Da, adică mai mult cu o mie şi o sută de leghe…

—.prin vest, preluă domnul Cascabel, – dar fără nici o mare de trecut! Prin Armare, copii, când nu poţi merge pe o cale, trebuie să mergi pe cealaltă, şi asta vă propun să facem, chiar dacă pare o nerozie.

— Asta-i bună, exclamă Sandre, – o călătorie de-a-ndărătelea.

— Nu de-a-ndărătelea. O călătorie în sens invers.

— Foarte bine, tată. Dar îţi atrag atenţia că, având în vedere lungimea traseului, nu vom izbuti să ajungem în Franţa anul acesta, dacă o să mergem prin vest.

— Şi de ce, mă rog?

— Pentru că o mie şi o sută de leghe în plus înseamnă ceva şi pentru Bel-le-Roulotte, şi pentru atelaj.

— Ei bine, copii, dacă n-o să fim anul acesta în Europa, o să fim anul viitor. Şi mă gândesc că, din moment ce tot traversăm Rusia, unde se ţin târgurile din Perm, Kazan şi Nijni, de care am auzit atâta vorbindu-se, o să ne oprim şi noi acolo şi vă promit că familia Cascabel va face nu numai bună impresie, ci şi încasări bune.

Ce obiecţii i s-ar putea aduce cuiva care are răspunsuri pregătite la orice?

Într-adevăr, sufletul lui e ea fierul. Sub lovituri repetate, el se contractă, se căleşte, devine mai rezistent. Exact aşa s-a întâmplat şi cu aceşti circari cumsecade. Având o viaţă dificilă, nomadă şi plină de aventuri, înfruntaseră destule încercări, însă e neîndoielnic că niciodată nu se găsiseră într-o situaţie atât de neplăcută ca atunci, cu economiile pierdute, împiedicaţi să se întoarcă în ţară pe drumurile obişnuite. Dar ghinionul le trăsese de data asta o lovitură de baros atât de puternică, încât se simţeau în stare să înfrunte orice li s-ar mai fi putut întâmpla în viitor.

Doamna Cascabel şi copiii aprobară în cor propunerea tatălui. Şi totuşi, era cu adevărat nesăbuită, iar domnul Cascabel trebuie să fi fost nespus de „ambalat” în dorinţa lui de a se întoarce în Europa, dacă hotărâse să pună în aplicare un asemenea proiect. Bah! Ce dacă trebuiau să traverseze vestul Americii şi Siberia asiatică dacă tot se îndreptau spre Franţa?!

— Bravo! Bravo, striga Napoléone.

— Şi bis!… bis, adăugă Sandre, care nu găsea nişte cuvinte mai expresive să-şi arate prin ele entuziasmul.

— Spune-mi, tată, oare o să-l vedem pe împărat? întrebă Napoléone.

— Cu siguranţă, dacă Majestătea Sa ţarul are obiceiul să meargă şi să se distreze la târgul din Nijni.

— Şi o să dăm spectacol în faţa lui?

— Evident! Dacă eventual o să-i facă plăcere…

— Ah, cum aş vrea să-l sărut pe amândoi obrajii!

— Poate că va trebui să te mulţumeşti cu unul singur, fata mea! Observă domnul Cascabel.

— Dar, dacă-l îmbrăţişezi, ai grijă să nu-i şifonezi coroana!

În ce-l priveşte pe Cuişoară, acesta era cuprins de admiraţie pentru geniul patronului şi stăpânului său.

Astfel că, itinerarul fiind stabilit, Belle-Roulotte urma să străbată statele California, Oregon şi Washington până la frontiera anglo-americană. Mai aveau vreo cincizeci de dolari, banii de buzunar care, din fericire, nu fuseseră puşi în cufărul cu cifru. Totuşi, cum o sumă atât de mică n-ar fi ajuns pentru cheltuielile zilnice ale călătoriei, rămase stabilit ca trupa să dea spectacole în oraşe şi sate. În fond, nu aveau de ce să fie îngrijoraţi din cauza întârzierilor pricinuite de aceste opriri. Nu trebuiau oare să aştepte ca strâmtoarea să îngheţe pe toată suprafaţa ei, spre a putea trece cu vehiculul? Or, asta n-avea să se întâmple decât peste vreo şapte sau opt luni.

— Şi ar fi lucrul naibii, zise domnul Cascabel în încheiere, să nu încasăm ceva consistent înainte de a ajunge la capătul Americii.

La drept vorbind, să „faci bani” printre indienii din triburile nomade ale nordului, în Alaska, era ceva destul de problematic, însă până la frontiera occidentală a Statelor Unite, în acea parte a noului continent ce nu fusese încă vizitată de familia Cascabel, fără îndoială că publicul, măcar pentru faima ei, avea s-o primească aşa cum se cuvine. E adevărat că mai încolo se afla Columbia britanică şi, cu toate că oraşele ei erau numeroase, niciodată, da, niciodată domnul Cascabel n-avea să se înjosească umblând după şilingi ori pence. Era prea destul, era deja prea mult că Belle-Roulotte şi ocupanţii ei fuseseră constrânşi să calce, cale de mai bine de două sute de leghe, pământul unei colonii engleze.

Cât despre Siberia asiatică, cu întinsele ei stepe pustii, abia de aveau să întâlnească grupuri din acele populaţii de samoiezi şi ciukci care nu se îndepărtează nicicând de zona litoralului. Fireşte, nu puteau conta pe încasări. Odată ajunşi acolo, aveau timp să se convingă.

Totul fiind de-acum stabilit, domnul Cascabel hotărî ca Belle-Roulotte să plece chiar a doua zi, la ivirea zorilor.

Până una-alta, trebuiau să cineze. Cornelia se puse pe treabă cu obişnuitul său zel şi, pe când pregătea tocana, ajutată de Cuişoară, spuse:

— Totuşi, ideea domnului Cascabel e formidabilă!

— Da, patroană, nemaipomenită idee, ca de altfel toate cele ce-i fierb în cratiţă… vreau să zic, care-i umblă prin minte.

— Şi apoi, Cuişoară, în direcţia aceea n-o să avem oceane de trecut, prin urmare nici rău de mare.

— Dacă nu cumva… n-o fi o mulţime de gheţuri pe-acolo!

— Ajunge, Cuişoară, nu mai cobi!

În timpul ăsta, Sandre făcea nişte salturi mortale care îl încântară pe tatăl său. La rândul ei, Napoléone dansa cu multă graţie, iar cânii ţopăiau pe alături. De-acum era cazul să-şi reintre în formă, dacă tot urmau să reînceapă reprezentaţiile. Deodată, Sandre exclamă:

— Dar cu animalele nu ne-am sfătuit în legătură cu marea noastră călătorie! Şi alergă imediat spre Vermout:

— Ce zici, bătrânelule, ţi-ar surâde un drum de trei mii de leghe? Apoi i se adresă lui Gladiator:

— Sărmanele tale picioare obosite ce spun?

Cei doi cai nechezară în acelaşi timp, în semn de aprobare. Băiatul se întoarse spre câni:

— Dar vouă, Wagram şi Marengo, vă cad bine încă nişte ţopăieli? Lătrăturile de bucurie fură însoţite de salturi semnificative. Era cât se poate de limpede că Wagram şi Marengo ar fi făcut înconjurul lumii la un singur semn al stăpânului lor. Era rândul maimuţei să-şi dea părerea.

— Hai, John Bul, nu face mutra asta descumpănită! strigă Sandre. Ai să vezi o grămadă de ţări, măi băiete! Şi dacă o să-ţi fie frig, ai să primeşti o jachetă călduroasă. Dar strâmbăturile? Îmi place să cred că nu ţi le-ai uitat.

Nu. John Bull nu şi le uitase. Chiar făcu unele atât de caraghioase, încât se puseră cu toţii pe râs.

Mai rămânea papagalul.

Sandre îl scoase din colivie şi pasărea începu să se plimbe, mişcând capil şi legănându-se.

— Ei bine, Jako, tu nu-mi răspunzi? întrebă Sandre. Ţi-ai pierdut limba? O să facem o călătorie frumoasă. Te bucuri, Jako?

Jako scoase din fundul gâtlejului o serie de sunete articulate, în care consoana r se rostogolea de parcă ar fi ieşit din laringele puternic al domnului Cascabel.

— Bravo! exclamă Sandre. Jako e mulţumit. Jako e de acord. Jako a spus că e de acord!

Şi băiatul, lăsându-se în mâni, cu picioarele în aer, începu un şir de tumbe şi de răsuciri salutate cu entuziasm de tatăl său. În clipa aceea apăru Cornelia, strigând:

— R-La masă!

După încă o secundă, toată lumea era în sufragerie, unde mâncarea fu înghiţită până la ultima îmbucătură.

Totul părea să fi fost dat uitării, când Cuişoară aduse iarăşi vorba despre faimoasa, casă de bani:

— Mă gândesc, patroane, că ticăloşii ăia doi s-au cam păcălit.

— În ce fel? întrebă Jean.

— Dacă nu cunosc parola, n-o să poată deschide niciodată cufărul.

— Aşa că au să ni-l aducă înapoi, de bună seamă, aprecie domnul Cascabel, izbucnind în râs.

Cu totul prins de noul său plan, acest om minunat uitase de mult de furt şi de hoţi.

V.

LA DRUM.

Da, la drum spre Europa, dar de astă dată pe o rută nu prea umblată în general şi care nu era recomandată călătorilor grăbiţi.

„Şi totuşi, ne grăbeşte şi pe noi ceva: lipsa banilor, mai ales”, îşi spunea domnul Cascabel.

Plecarea avu loc în dimineaţa zilei de 2 martie. De cum apărů aurora dimineţii, Vermout şi Gladiator fură înhămaţi la Belle-Roulotte. Doamna Cascabel şi Napoléone urcară în vehicul, lăsându-i pe băieţi şi pe tatăl lor să meargă pe jos. Cuişoară ţinea hăţurile. Cât despre John Bull, se cocoţase pe galerie, iar cei doi câni o luaseră mult înainte.

Era timp bun. Primii muguri ai arborilor se umpleau de sevă. Primăvara prevestea toate bogăţiile pe care le expune din plin ţinutul californian. Păsările cântau în coroanele arborilor cu frunze persistente: stejarul verde, stejarul brumăriu, pinii cu tulpini subţiri, legănate deasupra grupurilor de arbuşti. Ici-colo apăreau pâlcuri de castani pitici şi câte un exemplar din acei meri pădureţi al căror fruct, cunoscut sub numele de mazanille, se foloseşte la prepararea cidrului indian.

Urmărind mereu pe hartă traseul stabilit, Jean nu uita că mai ales în sarcina lui cădea procurarea de vânat proaspăt. De altfel, prepelicarul nu l-ar fi lăsat să uite. Un vânător bun şi un câne bun sunt făcuţi să se înţeleagă. Şi niciodată nu se înţeleg mai bine decât acolo unde există vânat din abundenţă, iar acum tocmai aşa era. Rar se întâmpla ca doamna Cascabel să nu aibă de pregătit vreun iepure, vreo potârniche moţată vre-un cocoş de munte ori vreo pereche de prepeliţe cu penaj elegant, a căror carne gustoasă e un adevărat deliciu. Urcând spre strâmtoarea Bering, dacă vânatul rămânea la fel de abundent şi pe întinderile Alaskăi, întreaga familie şi-ar fi avut asigurată pânea de fiecare zi fără cine ştie ce cheltuială. Poate că mai încolo, pe continentul asiatic, aveau să fie mai puţin norocoşi? Rămânea însă de văzut, atunci când Belle-Roulotte urma să se angajeze prin nesfârşitele ţinuturi ale ciukcilor.

Deocamdată lucrurile mergeau excelent. Domnul Cascabel nu era omul care să mai ţină seama de condiţiile de climă şi timp, favorabile, rezervate de anotimp. Mergeau cât de repede le permitea atelajul, profitând de drumuri ce aveau să devină impracticabile câteva luni mai târziu, din cauza ploilor de vară. În medie făceau între şapte şi opt leghe în douăzeci şi patru de ore, cu un popas la amiază pentru masă şi odihnă, şi un altul la orele şase seara, pentru tabăra de noapte. Ţinutul nu era pustiu, cum s-ar fi putut crede. Muncile câmpului chemau deja cultivatorii, cărora pământul acela plin de toate şi darnic le asigura o abundenţă invidiată în orice parte a lumii. De fapt, deseori întâlneau ferme, cătune, sate, târguri, chiar şi oraşe, îndeosebi când Belle-Roulotte începu să ţină malul stâng al râului Sacramento, prin regiunea ce fusese ţara aurului prin excelenţă şi care îşi păstrase semnificativul nume de Eldorado.

Potrivit programului stabilit de propriul său şef, familia dădea spectacole ori de câte ori se ivea ocazia să-şi folosească talentele, încă nu era cunoscută în acea parte a Californiei, dar oare nu există peste tot oameni cumsecade care abia aşteaptă să se amuze? La Placerville, la Aubury, la Marysville, la Chama şi în alte târguri mai mult sau mai puţin importante, uşor plictisite de „eternul” Circ American, care le vizitează când şi când, familia Cascabel recoltă tot atâtea aplauze câţi cenţi, al căror total se ridica la câteva zeci de dolari. Graţia şi curajul domnişoarei Napoléone, nemaipomenita flexibilitate a lui Sandre, deosebita iscusinţă a lui Jean în exerciţiile de jonglerie, zăpăceala şi neghiobiile lui Cuişoară, toate fură apreciate cum se cuvine de cei cunoscători. Iar cei doi câni făceau minuni în compania lui John Bull. Cât despre domnul şi doamna Cascabel, se dovediră demni de renumele lor, el în exerciţiile de forţă, ea la lupte libere, unde îi învinse pe toţi amatorii care binevoiră să se prezinte în arenă. În ziua de 12 martie, Belle-Roulotte ajunsese în orăşelul Shasta, dominat de muntele cu acelaşi nume, înalt de paisprezece mii de picioare, înspre vest se profila vag masivul Coast Ranges( Munţii de Coastă) pe care, din fericire, nu erau nevoiţi să-l treacă pentru a ajunge la frontiera Oregonului. Dar ţinutul era deosebit de accidentat. Trebuiau să se strecoare printre ramificaţiile capricioase trimise de munte spre est, iar pe drumurile acelea abia marcate, alese după indicaţiile hărţii, vehiculul nu avansa prea repede, în plus, satele se răreau. Desigur, ar fi fost mai bine să meargă prin zona litoralului, unde ar fi întâlnit mai puţine obstacole naturale. Pentru asta, însă, era obligatoriu să se străpungă Coast Ranges prin nişte trecători, ca să spunem aşa, impracticabile. Prin urmare, cel mai înţelept lucru părea să fie urcuşul spre nord, rămânând să se dea ocol ultimilor versanţi abia la frontiera cu Oregonul. Aşa îi sfătuise Jean, geograful trupei, şi socotiră că era bine să facă întocmai. La 19 martie, după ce trecuseră de fortul Jones, Betle-Roulotte se opri în târgul Yrika. Buna primire de acolo le permise să încaseze ceva dolari. Era prima trupă franceză care intra în ţinut. Vă mai îndoiţi că lumea din regiunile îndepărtate ale Americii îi iubeşte pe copiii Franţei? Ei sunt primiţi întotdeauna cu braţele deschise şi oricum, mult mai bine decât la unii dintre vecinii lor din Europa.

În târg închiriară, la un preţ convenabil, câţiva cai ce urmau să-i ajute pe Vermout şi pe Gladiator. Belle-Roulotte putu astfel să treacă lanţul de munţi pe la baza piscului nordic, de data asta fără să mai fie jefuită de îndrumători.

Fără să fi fost scutită de dificultăţi şi de întreruperi, călătoria decursese până atunci fără accidente, mulţumită măsurilor de prevedere luate pe traseu.

În sfârşit, în 27 martie, după un drum de vreo patru sute de kilometri socotind de la Sierra Nevada, Belle-Roulotte trecea frontiera statului Oregon. Câmpia avea la est muntele Pitt, care se înalţă asemeni unui indicator subţire pe un cadran solar. Şi oamenii, şi animalele munciseră din greu. Trebuiră să facă un scurt popas în Jacksonviile. Apoi, îndată după traversarea râului Roques, o luară de-a lungul unui ţărm şerpuitor, care se întindea cât vedeai cu ochii spre nord.

Ţinut plin de avuţii, dar încă muntos, deosebit de favorabil agriculturii. Avea păşuni şi păduri pretutindeni. O prelungire a Californiei, în fond. Ici-colo, grupuri de indieni sastes şi umpaquas străbăteau câmpurile. Nu te puteai aştepta la nimic rău din partea lor. Jean, care citea cu plăcere cărţile de călătorie din mica lor bibliotecă – fiindcă se hotărâse să tragă tot folosul din lecturi – socoti nimerit să dea un sfat, de care se pare că nu era rău să se ţină seama.

Erau cu câteva leghe mai la nord de Jacksonville, în mijlocul unei zone acoperite cu păduri întinse ce protejează fortul Lane, construit pe o colină, la două mii de picioare înălţime.

— Va trebui să fim atenţi, zise Jean, căci prin locurile astea mişună şerpii.

— Şerpi? strigă Napoléone, scoţând un ţipăt de spaimă. Şerpi! Să plecăm de aici, tată!

— Potoleşte-te, fetiţo, îi ceru domnul Cascabel, ne descurcăm noi eu ei, dacă ne păzim.

— Sunt periculoşi blestemaţii ăia? întrebă Cornelia.

— Foarte periculoşi, mamă, răspunse Jean. Sunt crotali, şerpi cu clopoţei, cei mai veninoşi dintre toţi. Dacă îi eviţi, nu te atacă; dar, dacă îi atingi, sau îi răneşti din nebăgare de seamă, atunci se înalţă, se aruncă, muşcă, iar muşcătura lor e aproape întotdeauna mortală.

— Pe unde stau? Întrebă Sandre.

— Pe sub frunzele uscate, unde e greu să-i observi, răspunse Jean. Întrucât atunci când îşi mişcă inelele cozii se aude un sunet caracteristic, ai totuşi timp să-i ocoleşti.

— Prin urmare, atenţie la picioare şi să ciulim urechile! Zise domnul Cascabel. Jean făcuse bine pomenind de şerpi, căci aceştia erau foarte răspândiţi în zonele de vest ale Americii. Pe lângă crotali, mai erau şi tarantule, aproape la fel de periculoase. Nu mai trebuie să spunem că fură cât se poate de atenţi şi fiecare se uita cu grijă unde călca, în plus, trebuiau să vegheze asupra cailor şi a celorlalte animale ale trupei, la fel de expuse unor atacuri ale insectelor şi reptilelor ca şi stăpânii lor. De altminteri, Jean considerase necesar să le mai spună că blestemaţii aceia de şerpi şi tarantulele au păcătosul obicei de a se strecura în case şi, fără îndoială, nu se feresc nici de vehicule. Se poteau aştepta, aşadar, ca Belle-Roulotte să primească dezgustătoarea lor vizită.

Iată de ce, la lăsarea serii, se apucară să caute cu sârg pe sub paturi, pe sub mobile, prin coifuri şi colţişoare. Napoléone tipa de spaimă, ascuţit, de fiecare dată când îşi închipuia că dibuise vreo asemenea jivină înfiorătoare; lua drept crotal un capăt de coardă răsucită, chiar fără să fi avut un cap în formă de triunghi. Şi ce groază o cuprindea când, pe jumătate adormită, credea că aude un sunet de clopoţei în fundul compartimentului. Cornelia, trebuie s-o spunem, nu era deloc mai liniştită decât fiica ei. Cuişoară avea şi el treabă în timpul popasurilor de noapte. Întâi se gândise să aprindă focuri mari, având la dispoziţie, în pădure, lemne din abundenţă. Jean îi atrase însă atenţia că, dacă lumina focului putea alunga şerpii, mai exista totuşi riscul ca ea să atragă tarantulele. Pe scurt, întreaga familie nu fu cu adevărat liniştită decât în satele unde reuşeau să-şi petreacă noaptea. Acolo pericolul era mult mai mic.

Târgurile erau, de altfel, destul de apropiate unele de altele, în Canonville pe Cow Creek, în Roseburg, Rochester şi Youcalla, domnul Cascabel mai făcu nişte încasări. La urma urmei, întrucât câştiga mai mult decât cheltuia – căci preria îi asigura iarba pentru cai, pădurea vânatul destinat bucătăriei, iar râurile un excelent peşte pentru mesele obişnuite – călătoria nu costa nimic. Iar mica sumă sporea. Dar, vai! mai era mult până la cei două mii de dolari furaţi în trecătorile Sierrei Nevada!

Dacă mica trupă scăpă de muşcăturile şerpilor cu clopoţei şi ale tarantulelor, avu în schimb altfel de neplăceri, câteva zile mai târziu. Generoasa natură născocise alte căi de tortură pentru sărmanii muritori ai acestei lumi trecătoare.

Traversând încă teritoriul statului Oregon, vehiculul tocmai trecea de Eugene City. Numele le plăcuse nespus de mult, fiindcă îşi arăta limpede originea franceză. Domnul Cascabel ar fi vrut să-l cunoască pe compatriotul său, Eugene, care de bună seamă era unul din fondatorii pomenitului târg. Trebuie să fi fost un bărbat valoros, iar dacă numele lui nu figurează totuşi printre marile nume de regi ai Franţei, acei Carol, Ludovic, Francisc, Henric, Filip… şi Napoleon, nu era însă mai puţin francez decât ei, francez sută la sută. După ce făcuse popas în oraşele Harrisburg, Albany, Jefferson, Bette-Roulotte „aruncă ancora” lângă Salem, oraş important, capitala Oregonului, ridicată pe unul din malurile râului Villamette. Era în 3 aprilie. Domnul Cascabel acordă personalului douăzeci şi patru de ore repaus – cel puţin în calitatea lor de călători, fiindcă piaţa publică a localităţii servi artiştilor drept scenă, iar o reţetă frumoasă le răsplăti ostenelile. Între timp, aflând că în râu se găsea peşte mult, Jean şi Sandre îşi oferiră plăcerea unui pescuit. În noaptea următoare, însă, tată, mamă, copii fură cuprinşi de asemenea mâncărimi pe tot corpul, încât se întrebară dacă nu cumva erau victimele unei farse de felul celor ce se mai fac şi acum pe la nunţile de la ţară.

Şi ce surpriză a doua zi, când se priviră unii pe alţii!

— Sunt roşie ca un indian din Far West, exclamă Cornelia.

— Eu m-am umflat ca o băşică, spuse Napoléone.

— Iar eu sunt plin de bubuliţe din cap până-n picioare, exclamă Cuişoară.

— Ce s-o fi întâmplat, întrebă domnul Cascabel, – nu cumva o fi ciumă în ţinut?

— Cred că ştiu despre ce-i vorba, răspunse Jean, examinându-şi mânile pline de pete roşiatice.

— Ei bine, ce?

— Ne-am molipsit de yederă, cum spun americanii.

— Fir-ar ea blestemată! Ce-o mai fi şi asta?

— Yedra, tată, e o plantă pe care ajunge s-o miroşi, s-o atingi, fie şi numai să te uiţi la ea, se pare, ca să suferi apoi toate neplăcerile. Te otrăveşte de la distanţă!

— Cum, suntem otrăviţi? Otrăviţi! strigă doamna Cascabel.

— O, nu te teme, mamă, se grăbi s-o liniştească Jean. Ne vom alege doar cu nişte mâncărimi şi poate cu puţină febră.

Explicaţia corespundea adevărului. Yedra e o plantă nocivă, cu otrăvuri puternice. Când vântul poartă sămânţa aproape impalpabilă a acestui arbust, e suficient ca pielea să fie doar atinsă şi ea se înroşeşte, se umple de bubuliţe, se învineţeşte de erupţii. De bună seamă că, pe când treceau cu vehiculul prin pădurile din vecinătatea Salemului, domnul Cascabel şi ai săi fuseseră surprinşi de un curent de yedră. Erupţia, de care aveau să sufere cu toţii, nu dură decât douăzeci şi patru de ore, însă e adevărat că în tot acest timp fiecare fu nevoit să se scarpine şi iar să se scarpine, spre invidia lui John Bull. El se îndeletnicea necontenit cu această ocupaţie caracteristică maimuţelor. În 5 aprilie, Beile-Roulotte părăsi oraşul Salem, ducând cu ea o amarnică amintire a orelor petrecute în pădurile de pe lângă Villamette, râu al cărui nume, totuşi frumos, suna bine pentru nişte urechi de francez.

Prin Fairfield, Canemah, Oregon City şi Portland, oraşe de-acum importante, familia ajunse în ziua de 7 aprilie, fără alte incidente, pe malurile râului Columbia, la frontiera statului Oregon, prin care străbătuseră o sută cincisprezece leghe. La nord se întindea teritoriul Washington. Acesta e muntos în partea situată la răsărit de traseul pe care îl urma Belle-Roulotte în drumul ei spre strâmtoarea Bering. Acolo se desfăşoară ramificaţiile lanţului de munţi cunoscut sub numele de Cascade Ranges, cu vârfuri precum St. Helen, înalt de nouă mii şapte sute de picioare, Baker şi Bainer, cu unsprezece mii de picioare înălţime. S-ar părea că natura, rezervată pe nesfârşitele câmpii ce pornesc de la litoralul Atlanticului, şi-a păstrat întreaga putere ridicătoare spre a înălţa munţii presăraţi în vestul noului continent. Dacă ne-am închipui toată zona pomenită ca o mare, s-ar putea spune că marea asta, liniştită, calmă, pârând adormită într-o parte, se zbuciumă şi se învolburează în cealaltă, iar crestele valurilor sale sunt crestele munţilor. Jean făcuse această observaţie şi comparaţia îi plăcuse mult tatălui său;

— Aşa este, chiar aşa este, exclamase el.

— După timp frumos vine furtuna. Eh, Belle-Roulotte a noastră e solidă! N-o să naufragieze, îmbarcarea, copii, îmbarcarea!

Şi se îmbarcară, iar nava continuă să „navigheze” prin ţinutul acela atins parcă de hulă. La drept vorbind – ca să continuăm comparaţia – marea începea să se liniştească şi, mulţumită eforturilor echipajului, arca familiei Cascabel ieşea cu bine din cele mai grele situaţii. Dacă uneori fu silită să micşoreze viteza, izbuti, cel puţin, să evite obstacolele întâlnite în cale.

De aceeaşi bună şi plăcută primire avură parte în târgurile Kalmera şi Monticello, ca şi în forturi, care nu sunt de fapt decât nişte posturi militare, lipsite de ziduri, înconjurate doar de nişte palisade, ele acomodau mici garnizoane, întru totul suficiente pentru a-i calma pe indienii nomazi care cutreieră ţinutul.

În consecinţă, Belle-Roulotte nu fu ameninţată nici de indienii chinoux, nici de cei din triburile nesqualli, când se aventură prin ţinutul Walla-Walla. La lăsarea serii, indienii înconjurau locul de popas fără să manifeste vreo intenţie răuvoitoare. Pentru ei, surpriza cea mai mare o constituia John Bull, ale cărui strâmbături îi făceau să se prăpădească de râs. Nu mai văzuseră maimuţe şi credeau, de bună seamă, că aceea făcea parte din familie.

— Ei, da! E frăţiorul meu, le spunea Sandre, stârnind protestele indignate ale doamnei Cascabel.

În sfârşit, ajunseră la Olympia, capitala teritoriului Washington, prezentând acolo, „la cererea generală”, ultimul spectacol al trupei franceze în Statele Unite. Nu departe se întindea cea mai avansată frontieră a Confederaţiei în partea de nord-vest a Americii. Acum, traseul lor mergea pe lângă coasta Pacificului, ori mai degrabă pe lângă numeroasele sounds, capricioase strangulări ale ţărmului, adăpostite de marile insule Vancouver şi Regina Charlotte.

Trecând prin orăşelul Steklakoom, fură nevoiţi să ocolească Pagget Sounds ca să ajungă la fortul Bettingham, situat lângă strâmtoarea ce separă insulele de continent. Urmă staţiunea Whatcome, cu muntele Baker străpungând norii la orizont, la intrarea în Georgia Strait. În fine, la 27 aprilie, după ce făcuseră în jur de trei sute cincizeci de leghe de la Sacramento, Belle-Roulotte ajunse la frontiera stabilită prin tratatul din 1847 şi care alcătuieşte, acum, frontiera Columbiei britanice.