IV.

DE LA 16 NOIEMBRIE PÂNĂ ÎN 2 DECEMBRIE.

Domnul Serghei credea că se aflau în dreptul acelui grup de insule, bazându-se pe nişte simple aproximări. Pe cât era posibil, în fiecare dintre observaţiile sale zilnice ţinuse cont de derivă, calculată în medie la cincisprezece leghe în douăzeci şi patru de ore. Arhipelagul, pe care nu-l putea vedea, este situat – după indicaţiile hărţilor – la 150° longitudine şi 75° latitudine, adică la circa o sută de leghe de continent. Iar domnul Serghei nu se înşela, în data de 16 noiembrie, gheţarul era la sud de insulele Anjou. Însă la ce distanţă? Asta se putea stabili doar cu aproximaţie până şi cu instrumentele folosite de obicei de navigatori. Cu un soare care se arăta timp de câteva minute prin ceaţă, calculele n-ar fi dat nici un rezultat. Intraseră de-acum în lunga noapte a regiunilor polare.

Vremea era mizerabilă, cu toate că frigul avea tendinţa să se întărească. Mercurul termometrului oscila puţin sub zero grade. Temperatura nu era încă destul de scăzută ca să sudeze aisbergurile risipite pe suprafaţa bazinului arctic, în consecinţă, nici un obstacol nu putea opri deriva blocului de gheaţă.

Totuşi, între scobiturile de pe margini se produceau acele îngheţuri parţiale cunoscute sub numele de bay ices, când iau naştere în golfuleţele înguste ale unei coaste. Ajutat de Jean, domnul Serghei urmărea necontenit aceste formaţiunii care în scurt timp urmau să se întindă pe toată suprafaţa mării. Perioada, glacială avea să fie atunci în toată plenitudinea sa, iar situaţia naufragiaţilor trebuia să se schimbe „în bine” cel puţin aşa sperau. În ultima jumătate a lunii noiembrie zăpada căzu necontenit, în cantităţi considerabile. Purtată de vânt, ea se aduna în straturi groase peste meterezele făcute în jurul vehiculului, înălţându-le în scurt timp apreciabil.

De fapt, această zăpadă nu prezenta nici un pericol, ba dimpotrivă, apărându-i mai bine de frig, familia Cascabel o socotea avantajoasă. Cornelia putea economisi petrolul, folosindu-l numai pentru nevoile bucătăriei. Era un lucru ce pretindea să fie tratat cu toată seriozitatea: când s-ar fi terminat lichidul acela mineral, cu ce l-ar mai fi înlocuit?

Temperatura din interiorul compartimentelor rămânea, din fericire, suportabilă – trei sau patru grade peste zero. Ea crescu îndată ce Belle-Roulotte fu îngropată sub zăpadă, în asemenea condiţii riscau să le lipsească nu căldura, ci aerul, care nu mai avea pe unde să intre înăuntru.

Aşa că se apucară să cureţe zăpada şi fiecare îşi aduse contribuţia la munca aceea istovitoare.

Domnul Serghei fu de părere că trebuia mai întâi degajat culoarul dintre vehicul şi metereze. Apoi deschiseră o trecere menită să le permită ieşirea liberă în exterior. Trecerea aceasta fu orientată spre vest. În caz contrar, putea fi astupată de vârtejurile de zăpadă venite dinspre răsărit.

Pericolul nu putu fi, însă, îndepărtat cu totul, aşa cum se va vedea îndată. Se înţelege că naufragiaţii nu ieşeau din Belle-Roulotte nici ziua, nici noaptea. Era un adăpost sigur contra viscolului şi frigului în creştere, după cum arăta termometrul, coborând încet, dar continuu.

Totuşi, domnul Serghei şi Jean nu uitau să-şi facă zilnic observaţiile, în momentul când nişte vagi lumini colorau orizontul, de sub care soarele nu mai ieşea până la solstiţiul din 21 decembrie. Şi mereu aceeaşi speranţa deşartă că ar putea zări vreo balenieră rămasă să-şi petreacă iarna pe acolo, ori încercând să-şi croiască drum spre vreun port din strâmtoarea Bering. Mereu aceeaşi speranţă înşelată de a vedea gheţarul definitiv înţepenit în vreo banchiză care i-ar fi legat de ţărmul Siberiei. Apoi, întorşi la campament, încercau să repereze pe hartă presupusa direcţie a derivei. S-a mai amintit aici că de la plecarea din Port Clarence nu mai aveau vânat proaspăt pentru bucătărie. Ce putea face Cornelia cu păsările de mare, al căror gust uleios era greu de îndepărtat? În ciuda talentelor sale culinare, potârnichile de tundră şi petrelii n-ar fi fost primiţi prea bine de comeseni, în consecinţă, Jean hotărî să nu-şi irosească plumbul şi praful de puşcă pe zburătoarele de origine mult prea arctică. Când trebuia să iasă însă afară, îşi lua întotdeauna puşca, iar într-o zi, în după-amiaza de 26 noiembrie, avu ocazia să se folosească de ea. Într-adevăr, la vehicul ajunse zgomotul unei împuşcături şi, imediat după aceea, se auzi vocea lui Jean, strigând după ajutor. Întâmplarea pricinui o oarecare surpriză amestecată cu îngrijorare. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, Sandre şi Cuişpară, urmaţi de cei doi câni, ieşiră repede afară.

— Veniţi! Veniţi, striga Jean.

Iar în timpul acesta alerga încolo şi încoace, încercând să taie retragerea unui animal.

— Ce se întâmplă? Întrebă domnul Cascabel.

— Am rănit o focă şi-o să ne scape dacă o lăsăm să ajungă la apă. Era o amfibie uriaşă, rănită în piept, şi care lăsa pete roşii, de sânge, pe zăpadă. Şi ar fi izbutit, cu siguranţă, să fugă, dacă n-ar fi sosit la vreme domnul Serghei şi camarazii lui. Cuişoară se azvârli cu curaj peste animalul care îl răsturnase pe Sandre cu o singură lovitură de coadă. Foca fu potolită, cu chiu, cu vai, iar Jean; aplicându-i ţeava puştii pe cap, îi zbură creierii.

Nu era un vânat prea grozav pentru obişnuiţii clienţi ai Corneliei, dar cel puţin aveau o importantă rezervă de carne pentru Wagram şi Marengo. Dacă ar fi putut vorbi, cei doi câni i-ar fi mulţumit lui Jean pentru un asemenea chilipir.

— La urma urmei, de ce nu vorbesc animalele? întrebă domnul Cascabel, când se aşezară cu toţii la masă.

— Pentru simplul motiv că nu sunt destul de inteligente ca să vorbească, răspunse domnul Serghei.

— Credeţi, aşadar, că vorbirea are legătură cu inteligenţa? întrebă Jean.

— Desigur, dragă Jean. Cel puţin la animalele superioare. Cânele are un laringe identic cu al omului. Aşa că ar putea vorbi, însă nu vorbeşte, fiindcă nu-i destul de inteligent ca să-şi poată exprima impresiile prin cuvinte.

Ipoteza susţinută de domnul Serghei era cel puţin discutabilă, însă unii fiziologi moderni o admit.

Trebuie să notăm faptul că în mintea domnului Cascabel se producea, încetul cu încetul, o schimbare. Cu toate că îşi reproşa mereu răspunderea pentru situaţie, filosofia sa ieşea din nou deasupra. Obişnuit să se descurce din cele mai grele încercări, nu putea crede că steaua lui cea bună se stinsese. Nu, cel mult se întunecase un pic. Până atunci, de altfel, familia Cascabel nu fusese prea mult expusă unor suferinţe fizice. E adevărat că, dacă primejdiile se agravau – şi se poteau aştepta la aşa ceva – moralul său risca şi el să fie afectat.

Gândindu-se la ce-i aşteaptă, domnul Serghei îi încuraja necontenit pe toţi ceilalţi, în timpul nesfârşitelor ore fără ocupaţie, aşezat la masă sub lumina răspândită de lampă, discuta cu ei, îi instruia, le povestea întâmplări din călătoriile sale prin Europa şi America. Unul lângă altul, Jean şi Kayette ascultau cu mult interes şi, când puneau întrebări, le dădea întotdeauna un răspuns plin de învăţăminte, în concluzie, întemeiat pe propria sa experienţă, spunea:

— Vedeţi, amicilor, nu trebuie să disperăm. Gheţarul care ne duce e solid şi n-o să se sfărâme tocmai acum, când s-a înstăpânit temeinic frigul, în plus, observaţi că merge chiar în direcţia dorită de noi şi că navigam fără probleme, ca şi cum ne-am afla pe un vas. Puţină răbdare, şi-o să ajungem unde trebuie.

— Dar care dintre noi e disperat, dacă nu-i cu supărare, întrebă atunci domnul Cascabel. Cine-şi permite să fie disperat, domnule Serghei? Pe cel care disperă fără aprobarea mea, îl trec la regim de pâne goală!

— N-avem pâne! ripostă ştrengarul de Sandre.

— În fine, la biscuiţi goi, şi n-are voie să iasă afară.

— Nici nu se poate ieşi, observă Cuişoară.

— Destul! Am spus!

În ultima săptămână din noiembrie, ninsoarea căpătase proporţii fabuloase. Zăpada era atât de mare, încât trebuiseră să renunţe la părăsirea vehiculului – ceea ce dădu ocazie unui grav accident.

În ziua de 30, dis-de-dimineaţă, la trezire, Cuişoară fu surprins de faptul că respira cu multă dificultate, ca şi cum aerul tras în plămâni nu i-ar fi fost de ajuns. Ceilalţi dormeau încă în compartimentele lor, un somn greu şi chinuit, încât dădeau impresia că încep să se sufoce. Cuişoară încercă să deschidă uşa avantrenului. dar nu reuşi.

— Hei, patroane! strigă cu o voce atât de puternică, încât îi trezi pe toţi cei din Belle-Roulotte.

Domnul Serghei, domnul Cascabel şi cei doi fii ai săi se ridicară îndată, iar Jean strigă:

— Ne sufocăm! Deschideţi uşa!

— N-am putut s-o deschid, răspunse Cuişoară.”

— Atunci obloanele.

Dar cum obloanele se închideau din exterior, nici ele nu puteau fi clintite, în câteva minute demontară uşa şi pricepură de ce nu izbutiseră s-o deschidă. Culoarul din jurul vehiculului era umplut de zăpada adunată de rafale; şi nu numai culoarul, ci şi deschiderea practicată în zidul de gheaţă.

— Oare s-a schimbat direcţia vântului? întrebă domnul Cascabel.

— Nu cred, răspunse domnul Serghei. N-ar fi nins atât de mult dacă ar fi bătut dinspre vest.

— Atunci înseamnă că s-a răsucit gheţarul, presupuse Jean.

— Da, asta trebuie să fie, zise domnul Serghei. Să ne ocupăm de ce-i mai urgent… Nu cumva să ne asfixiem din lipsă de aer!

Jean şi Cuişoară se înarmară numaidecât cu cazmale şi lopeţi şi se puseră pe treabă, încercând să degajeze culuarul. Era o munca într-adevăr istovitoare, fiindcă zăpada întărită îl astupase cu totul, acoperindu-le în mod precis adăpostul. Ca să lucreze mai spornic, trebuiră să se schimbe unii pe alţii. Cum nu puteau arunca zăpada afară, fură nevoiţi s-o vâre în primul compartiment, de unde, topită de căldura interiorului, curgea afară.

După o oră, hârleţul nu străpunsese încă masa compactă din culoar. Nu puteau să iasă, nu puteau aerisi încăperile vehiculului, iar respiraţia devenea tot mai grea din lipsa oxigenului şi a excesului de bioxid de carbon.

Gâfâind, cu toţii căutau fără succes o gură de aer proaspăt în atmosfera aceea aproape irespirabilă. Kayette şi Napoléone simţeau că se înăbuşă. Dar era limpede că doamna Cascabel se afla în cea mai mare pericol. Stăpânindu-şi propriile suferinţe, Kayette se străduia s-o ajute. Era neapărată nevoie să se deschidă o fereastră prin care aerul să apuce să se reîmprospăteze; însă, cum am văzut, zăpada înţepenea obloanele tot aşa cum făcuse şi cu uşa.

— Curaj! Curaj! spunea mereu domnul Serghei. Am înaintat cu şase picioare. Stratul nu mai poate fi atât de gros.

Aşa trebuia să fie, dacă ninsoarea ar fi încetat. Dar poate că tot mai ningea! Lui Jean îi veni ideea să facă o gaură prin stratul care forma un plafon deasupra culoarului. Nu putea să aibă o prea mare grosime şi poate că nici nu era din cale-afară de întărit. într-adevăr, duseră la capăt operaţia în cele mai bune condiţii şi, după o jumătate de oră – era şi timpul – prin gaură pătrundea aerul din exterior.

Toţi cei din Belle-Roulotte respirară uşuraţi.

— Ah, cât e de bun, exclamă micuţa Napoléone, trăgând adânc aer în piept.

— Da! spuse Sandre, lingându-şi buzele. Mai bun chiar decât prăjiturile. Trecură câteva minute până să-şi revină Cornelia dintr-un început de asfixie, destul de serioasă, totuşi, încât fusese cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa.

După ce lărgiră gaura, bărbaţii se strecurară prin ea până în vârful meterezului de gheaţă. Nu mai ningea, însă totul era alb, cât vedeai cu ochii. Belle-Roulotte dispăruse în întregime sub mormanul care forma o cocoaşă în mijlocul gheţarului plutitor… Privind busola, domnul Serghei constată că vântul bătea tot dinspre est, însă gheţarul făcuse o jumătate de rotaţie în jurul axei sale, schimcându-şi total orientarea. De asta se adunase atâta zăpadă în locul de trecere.

Afară, termometrul nu arăta decât şase grade sub zero, iar marea era liberă, atât cât se putea aprecia printr-o beznă aproape compactă. Trebuie să mai spunem că, deşi se răsucise, prins fără îndoială de vreun vârtej, blocul de gheaţă plutea tot înspre vest. Ca să preîntâmpine o eventuală repetare a situaţiei, cu consecinţe atât de deplorabile, domnul Serghei socoti că trebuiau luate noi măsuri. Sfătuiţi de el, săpară prin zid încă un culoar, în partea opusă celui din tu. Oricare ar fi fost de acum înainte orientarea gheţarului, puteau comunica oricând cu exteriorul. Prin urmare, n-aveau de ce să se mai teamă că rămân fără aer.

— Orice-aţi spune, zise domnul Cascabel, e un ţinut păcătos, cu adevărat păcătos! Abia dacă-i bun pentru foci, iar clima lui nici nu se compară cu cea din Normandia!

— De acord, răspunse domnul Serghei, dar ce să-i faci, trebuie să-l iei aşa cum este.

— La dracu”, îl iau, domnule Serghei… Îl iau, însă cu toată scârba.

Nu, inimosule Cascabel, nu-i clima din Normandia şi nici măcar cea din Suedia, Norvegia, ori Finlanda, când acolo e iarnă. E clima de la poli, cu noaptea de patru luni, cu rafale şuierătoare, cu ninsori interminabile şi cu perdeaua groasă de ceaţă ce lasă locurile fără orizont.

Şi câte griji îi mai aşteptau în viitor! După derivă, când gheţarul urma să fie imobilizat, când marea va fi o imensă banchiză, pe unde aveau să se găsească oare? Când se gândeau că vor trebui să abandoneze vehiculul, să parcurgă pe jos câteva sute de leghe până la ţărmul Siberiei, erau îngroziţi de-a binelea. Domnul Serghei se întreba dacă n-ar fi fost mai înţelept să ierneze chiar în locul unde se va opri blocul plutitor. Până se va face vreme bună, să rămână în adăpostul casei lor rulante, care în mod sigur n-o să mai ruleze niciodată. De mare nevoie, ar fi putut sta acolo câtă vreme ţineau gerurile cumplite. Dar trebuiau să părăsească locul de iernat înainte de creşterea temperaturii; înainte ca Marea Arctică să se dezgheţe, erau nevoiţi să treacă peste banchiza ce n-ar mai fi întârziat să se disloce.

Cum naufragiaţii nu erau încă în situaţia aceea, le mai rămânea destul timp să se gândească la ceea ce vor face la sfârşitul iernii. Urmau să ţină cont de distanţa la care se aflau faţă de continentul asiatic, admiţând că o vor putea aprecia în vreun fel oarecare. Domnul Serghei spera ca depărtarea să nu fie prea mare, căci blocul de gheaţă plutise tot timpul în direcţia vest, trecând pe lângă capurile Kekurnăi, Şeliagski, Baranov, depăşind apoi strâmtoarea De Long şi golful Kolama.

De ce nu se oprise oare la intrarea în acel golf! De acolo le-ar fi fost uşor să ajungă în ţinuturile iukaghirilor, unde naufragiaţii puteau găsi adăpost la Kabacikova, la Nijne-Kolamsk, ori în alte orăşele. Un atelaj de reni ar fi adus vehiculul, din locul de iernat, pe continent. Dar, cunoscând viteza de înaintare, domnul Serghei îşi dădea seama că golful rămăsese în urmă, la fel şi gurile râurilor Ciukotcia şi Alazeia. După cum indica harta, gheţarul nu mai putea fi oprit decât de arhipelagurile cunoscute sub numele de insulele Anjou, insulele Leahov, insulele De Long. Iar pe aceste insule, în cea mai mare parte nelocuite, cum să găsească mijloacele necesare întoarcerii în patrie a trupei şi a materialului său? Şi tot ar fi fost mai bine aşa, decât să se piardă prin vreo fundătură îndepărtată a regiunii polare!

Luna noiembrie era pe sfârşite. Trecuseră treizeci şi nouă de zile de când familia Cascabel părăsise Port Clarence, aventurându-se peste strâmtoarea Bering. Dacă banchiza nu s-ar fi rupt, puteau atinge Numana în urmă cu cinci săptămâni. Ajunşi apoi în provinciile meridionale ale Siberiei, ar fi găsit, în vreun târg anume, adăpost sigur împotriva pericolelor iernii arctice.

Totuşi, deriva nu mai putea dura mult. Se făcea tot mai frig, iar termometrul cobora fără oscilaţii. Examinând blocul de gheaţă, domnul Serghei îl descoperea crescut în fiecare zi prin adăugarea altor gheţuri, printre care trecea. Suprafaţa i se mărise cu o treime, iar în noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie în partea din spate se suda un gheţar enorm. Baza acestuia fiind adânc scufundată în apă, curentul îi imprima o viteză mult mai mare, astfel că blocul lor făcu o jumătate de rotaţie şi se luă după celălalt, ca remorcat.

Cu gerul acela tot mai puternic şi mai aspru, cerul se înseninase complet. Vântul sufla acum dinspre nord-est – împrejurare fericită, întrucât îi ducea spre coasta siberiană. Stelele sclipitoare ale cerului arctic luminau lungile nopţi polare şi, deseori, aurorele boreale inundau văzduhul cu vâlvătăile lor vii, dispuse în evantai. Privirea răzbătea până la orizontul îndepărtat, conturat de primele semne ale banchizei. Pe un fundal mai puţin întunecat, lanţul acela de gheţuri veşnice profila creste înalte, culmi rotunjite, o pădure de piscuri şi vârfuri subţiri. Era o încântare să le priveşti şi naufragiaţii uitară o clipă de situaţia lor critică, admirând fenomenele acelea cosmice, specifice zonelor hiperboreene. Viteza derivei se micşorase după schimbarea direcţiei vântului, încât acum erau împinşi numai de curent. Prin urmare, era foarte posibil ca gheţarul să nu fie antrenat foarte departe în vest, fiindcă marea îngheţa în spaţiile dintre aisberguri. Până atunci, însă, acea „gheaţă crudă”, cum îi spun vânătorii de balene, ceda la cel mai mic soc. Cum blocurile dispersate în larg nu lăsau între ele decât coridoare înguste, gheţarul se ciocnea de multe ori de nişte mase considerabite. Însă, după ce rămânea imobilizat timp de câteva ore, se punea iarăşi în mişcare. Totuşi, era de prevăzut în scurtă vreme o oprire ce avea să dureze toată iarna.

În ziua de 3 decembrie, spre amiază, domnul Serghei şi Jean se duseră în partea din faţă a gheţarului. Bine înfofoliţi în blănuri, Kayette, Napoléone şi Sandre îi însoţeau, înfruntând frigul aspru. Spre sud, o lumină vagă arăta că soarele tocmai trecea prin dreptul meridianului. Lucoarea nedesluşită ce plutea în văzduh venea, cu siguranţă, de la vreo îndepărtată auroră boreală.

Atenţia le era intens solicitată de mişcările aisbergurilor, de formele lor bizare, de ciocnirile produse şi de răsucirile unor blocuri care, măcinate pe dedesubt, nu se mai ţineau în echilibru.

Brusc, gheţarul sudat cu două zile înainte oscilă, se răsturnă şi, desprinzându-se, rupse marginea insulei lor plutitoare, inundând-o cu un val uriaş. Se retraseră cu toţii în mare grabă, în aceeaşi clipă, însă, auziră strigăte:

— Ajutor! Jean! Ajutor!

Era Kayette. Se afla pe bucata desprinsă din cauza' şocului şi era dusă de valuri.

— Kayette! Kayette! strigă Jean.

Dar bucata de gheaţa, prinsă de un curent lateral, se îndepărta în lungul gheţarului imobilizat de un vârtej. În câteva clipe, Kayette urma să dispară printre aisberguri.

— Kayette! Kayette! striga mai departe Jean.

— Jean! Jean! erau ultimele ţipete ale tinerei indience.

Auzind strigătele, domnul Cascabel şi Cornelia sosiră în mare goană. Stăteau acolo, îngroziţi, lângă domnul Serghei, care nu ştia ce să facă pentru salvarea nefericitei copile. În momentul acela, cum blocul de gheaţă se apropiase până la o distanţă de cinci-şase picioare, Jean îşi luă avânt şi, înainte de a putea fi oprit, căzu lângă Kayette.

— Băiatul meu! Băiatul meu! strigă doamna Cascabel.

Era cu neputinţă să li se vină în ajutor. Când sărise, Jean împinsese sloiul pe care se afla Kayette. Amândoi dispărură curând printre aisberguri şi în scurtă vreme nu li se mai auzeau nici măcar strigătele, pierdute în spaţiu.

După lungi ore de aşteptare, în răstimpul cărora se făcuse întuneric, beznă, domnul Serghei, domnul Cascabel, Cornelia şi copiii fură nevoiţi să se întoarcă la campament. Sărmanii oameni! îşi petrecură noaptea aceea rătăcind pe lângă Bel-le-Roulotte, pe când cânii lătrau jalnic. Jean şi Kayette purtaţi de valuri, fără adăpost, fără hrană, pierduţi!

Cornelia nu se mai oprea din plâns, iar Sandpe şi Napoleone îi ţineau isonul. Zdrobit de această nouă lovitură, domnul Cascabel nu rostea decât cuvinte incoerente, învinuindu-se de toate nenorocirile abătute asupra familiei sale. Şi cum l-ar fi putut consola domnul Serghei, când el însuşi era de neconsolat!

A doua zi – 4 decembrie – spre orele opt dimineaţa, ieşind din vârtejul care îl reţinuse toată noaptea, gheţarul îşi reluă cursa. Aluneca în direcţia urmată de Jean şi Kayette, însă cu optsprezece ore mai înainte, aşa că trebuiau să renunţe la orice speranţă că i-ar mai putea ajunge sau găsi. Prea multe primejdii îi ameninţau, ca să poată scăpa vii şi nevătămaţi: frigul care se înteţea, foamea pe care n-aveau cu ce să şi-o potolească, apoi ciocnirea cu aisbergurile, dintre care până şi cel mai mic i-ar fi zdrobit. Mai bine să nu descriem durerea nefericiţilor ce purtau numele de Cascabel! în ciuda temperaturii scăzute, refuzară să intre în compartimentele lor, rămânând să-i strige pe Jean şi pe Kayette, fără ca aceia să-i poată auzi.

Ziua trecu fără să se fi produs vreo schimbare; apoi se lăsă noaptea şi domnul Serghei îi obligă pe toţi să se adăpostească în Belle-Roulotte, unde nimeni nu-şi află somnul măcar o clipă.

Deodată, spre orele trei dimineaţa, un şoc înspăimântător zgudui atât de tare vehiculul, încât păru că o să-l răstoarne. Ce se întâmplase? Vreun aisberg uriaş să fi lovit şi poate chiar să fi despicat sloiul de gheaţă?

Domnul Serghei ieşi afară. Un reflex al aurorei boreale lumina spaţiul înconjurător, încât se putea vedea până la o jumătate de leghe de campament. Primul gând al domnului Serghei fu să cerceteze în toate părţile. Nu se vedeau nici Jean şi nici Kayette.

Şocul se produsese la izbirea gheţarului de banchiză. Datorită unui nou val de frig – erau aproape douăzeci de grade sub zero – marea îngheţase complet la suprafaţă. Tot ce plutise cu o zi înainte, acum rămânea într-o imobilitate deplină. După şocul acela, deriva luase sfârşit.

Domnul Serghei reintră numaidecât, anunţând oprirea definitivă a gheţarului.

— Prin urmare, toată marea din faţa noastră e îngheţată, întrebă domnul Cascabel.

— Da, în faţă, în urmă şi în jurul nostru! răspunse domnul Serghei.

— Atunci să mergem să-i căutăm pe Jean şi pe Kayette! Nu trebuie să pierdem nici o clipă.

— Să mergem! spuse domnul Serghei.

Cornelia şi Napoléone nu voiau nici ele să mai r am în ă în Belle-Roulotte, aşa că vehiculul fu lăsat în grija lui Cuişoară şi toţi ceilalţi plecară, în frunte cu cei doi câni care amuşinau suprafaţa banchizei.

Mergeau destul de repede pe zăpada tare ca granitul, păstrând direcţia vest. Dacă Wagram şi Marengo ar fi dat de urmele tânărului lor stăpân, le-ar fi recunoscut cu siguranţă. După o jumătate de oră, însă, nu descoperiseră încă nimic. Fură nevoiţi să se oprească, deoarece repede ţi se tăia răsuflarea în gerul acela atât de cumplit, încât aerul părea şi el îngheţat.

Întinsă cât cuprindea privirea spre nord, spre sud şi spre est, banchiza era mărginită spre vest de nişte înălţimi ce n-aveau obişnuita formă de aisberg. Putea fi ţărmul unui continent, ori al vreunei insule.

În momentul acela, cânii lătrară cu putere şi se repeziră spre o movilă alburie, deasupra căreia se profilau nişte puncte negre.

O porniră din nou, grăbind pasul. Curând, Sandre observă că punctele negre erau oameni, iar doi dintre ei făceau semne.

— Jean!Kayette, strigă el, năpustindu-se pe urmele lui Wagram şi ale lui Marengo. Erau Jean şi Kayette, vii şi nevătămaţi…

Nu erau singuri, îi, înconjurau un grup de indigeni, iar indigenii aceia erau locuitorii insulelor Leahov.