VI.

CĂLĂTORIA CONTINUĂ.

Inamic înnăscut şi neînduplecat al Angliei, domnul Cascabel urma să pună pentru întâia oară piciorul pe un pământ englezesc. Pentru întâia oară pantoful lui avea să calce solul britanic şi să se murdărească de colb anglo-saxon. Cititorul să ne ierte acest mod emfatic de exprimare, dar e absolut sigur că sub o asemenea formă uşor ridiculă va fi trecut gândul prin mintea saltimbancului, atât de îndârjit în patriotica sa atitudine care nuşi mai avea rostul. Şi totuşi, Columbia nu se afla în Europa. Nu făcea parte din grupul constituit de Anglia, Scoţia şi Irlanda sub denumirea de Marea Britanie. Dar nu era mai puţin engleză decât Indiile, Australia, Noua Zeelandă şi, ca atare, domnul Cascabel o detesta. Columbia engleză aparţine Noii Britanii, una dintre cele mai importante colonii de peste mări ale Regatului Unit, căci mai cuprinde Noua Scoţie, Dominionul, format din Canada de Sus şi de Jos, precum şi vastele teritorii concesionate Companiei golfului Hudson. În lăţime se întinde de la un ocean la celălalt, de pe coastele Pacificului până pe coastele Atlanticului. La sud se învecinează cu Statele Unite, a căror frontieră se desfăşoară din teritoriul Washington până la ţărmul statului Maine. Prin urmare, e pământ englezesc, iar rigorile itinerarului nu îngăduiau familiei Cascabel să-l ocolească. De-acum gata cu popasurile care nu erau neapărat necesare. Gata cu exerciţiile de echilibristică şi cu gimnastica, gata cu dansurile, gata cu luptele. Publicul anglo-saxon să-şi pună poftă-n cui! Mai bine un dolar de hâr-tie decât o coroană de argint ori o liră de aur!

Se înţelege că, în aceste condiţii, Belle-Roulotte îşi propunea să se ţină departe de oraşe şi sate. Dacă pe drum reuşeau să-şi procure alimentaţia din vânat, nu mai erau constrânşi să cumpere produsele acelei ţări abominabile.

Să nu ne închipuim că această atitudine era doar poză la domnul Cascabel. Nicidecum!

Chiar aşa simţea. Aşa că filosoful, care trecuse atât de uşor peste ultimele ghinioane şi îşi recăpătase buna dispoziţie după furtul din Sierra Nevada, deveni trist şi morocănos de cum trecu frontiera Noii Britanii. Mergea cu capul plecat, cu o mină plouată, avându-şi pălăria înfundată până la urechi şi aruncând priviri crunte trecătorilor inofensivi pe care îi întâlnea ne drum. Nu mai avea chef de râs, lucru de care se convinseră atunci când o glumă inoportună a lui Sandre fu răsplătită cu vorbe urâte.

În ziua aceea băiatului îi venise ideea să meargă cu spatele înainte în faţa vehiculului, cam un sfert de milă, făcând giumbuşlucuri şi strâmbându-se mereu. Când tatăl său îl întrebă de ce mergea în felul acela, în mod precis foarte obositor, băiatul răspunse, trăgând cu ochiul:

— Păi, dacă-i o călătorie de-a-ndăratelea…

Ceilalţi izbucniră în râs, până şi Cuişoară, care socoti răspunsul cu totul amuzant… dacă nu cumva era absolut stupid.

— Sandre, zise domnul Cascabel pe un ton semeţ luându-şi o înfăţişare solemnă.

— Dacă îţi mai permiţi asemenea glume când noi n-avem chef de glumă, te trag de urechi şi ţi le lungesc până la călcâie!

— Tată, eu…

— Linişte în front! E interzis să râzi în ţara asta.

Familia nu mai îndrăznea să caşte gura în prezenţa cumplitului său şef, cu toate că nu-i împărtăşea în aceeaşi măsură ideile antisaxone.

Partea Columbiei engleze mărginită de ţărmul Pacificului este foarte accidentată. Are la est Munţii Stâncoşi, al căror lanţ se întinde până aproape de zona polară, iar la vest coasta Bute, profund zdrenţuită, tăiată de numeroase fiorduri precum coastele Norvegiei şi dominată pitoresc de un şir de vârfuri înalte. Aici se avântă spre cer piscuri cum în Europa nu găseşti nici măcar în regiunea alpină, gheţari ce-i depăşesc ca grosime şi întindere pe cei din Suedia. Aşa sunt muntele Hocker, înalt de cinci mii opt sute de metri – cu o mie de metri mai mult decât cel mai ridicat platou din Mont Blanc – şi muntele Brun, depăşindu-l şi el pe acest gigant al Alpilor.

Ce-i drept, între lanţurile muntoase din est şi din vest, pe unde avansa Belle-Roulotte, se întindea o vale largă şi fertilă, alcătuită dintr-o succesiune de câmpii deschise şi minunate păduri. Prin fundul acestei văi trece un râu important, Frazer, care mai întâi curge de la sud spre nord cale de o sută de leghe, apoi se aruncă într-un braţ de mare, îngust, mărginit de coasta Bute, de insula Van-couver şi de un arhipelag de insule mai mici.

Insula Vancouver are o lungime de două sute cincizeci de mile geografice şi o lăţime de şaptezeci şi trei. Cumpărată de portughezi, ajunge obiect de dispută şi spaniolii pun mâna pe ea în 1789. De trei ori recunoscută de Vancouver pe când se numea încă Noutka, primeşte dublul nume al navigatorului englez şi al căpitanului Quadra, apoi va aparţine definitiv Marii Britanii spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Capitala sa este acum Victoria, iar oraşul principal Nanaimo. Bogatele zăcăminte de huilă, exploatate la început de agenţii Companiei golfului Hudson, constituiau una dintre ramurile cele mai active ale comerţului dintre Sân Francisco şi diversele porturi de pe coasta occidentală.

Puţin mai la nord de insula Vancouver se află Regina Charlotte, cea mai importantă insulă din arhipelagul cu acelaşi nume şi care completează posesiunile engleze din aceste părţi ale Pacificului.

Se poate ghici cu uşurinţă că domnul Cascabel nu avea de gând să viziteze capitala, tot aşa cum nu s-ar fi gândit să viziteze Adelaide ori Melbourne în Australia, Madras ori Calcutta în India. Singura lui grijă era să urce prin valea râului Frazer atât de repede cât îi îngăduia atelajul, intrând în legătură numai cu locuitorii de rasă indigenă. De altfel, străbătând valea, mica trupă găsea destul de uşor vânatul trebuincios alimentaţiei. Cerbi lopătaţi, iepuri, potârnichi erau din belşug şi, vorba domnului Cascabel, vânatul acela răpus de puşca fiului său mai mare, cu un glonte sigur şi rapid, alimenta cel puţin nişte oameni cinstiţi. N-avea sânge anglo-saxon în vine şi francezii îl puteau mânca fără mustrări de cuget!

După ce trecuseră de fortul Langley, vehiculul se afundă binişor în valea Frazer. Fără succes ar fi căutat un drum carosabil în zona aceea lăsată la voia întâmplării. De-a lungul malului drept al râului se întindeau păşuni vaste, mărginite de pădurile din vest, iar la orizont se vedeau munţi înalţi, cu piscurile, profilate cel mai adesea pe un cer cenuşiu. Trebuie menţionat faptul că, lângă New Westminster, unul dintre principalele oraşe de pe coasta Bute, situat aproape de vărsarea râului Frazer, Jean se îngrijise ca apa să fie trecută cu bacul care circula între cele două maluri. Bine gândit, într-adevăr: după ce urca până la izvoare, Belle-Roulotte mai trebuia doar să le ocolească pe la vest. Era cel mai scurt şi cel mai practicabil drum spre frontiera dintre Columbia britanică şi Alaska. Mai mult, ajutat de întâmplare, domnul Cascabel întâlnise un indian dispus să-i conducă până la posesiunile ruseşti şi nu regretă deloc că se lăsase în seama acelui localnic de treabă. Asta însemna, de bună seamă, o cheltuială în plus, dar ce contau câţiva dolari când era vorba de siguranţa călătorilor şi de rapiditatea călătoriei?

Călăuza se numea Ro No. Făcea parte dintr-un trib ai căror „tyhi”, altfel spus şefi, întreţin frecvente legături cu europenii. Indienii aceştia se deosebesc categoric de cilicoţi, neam prefăcut, şiret, crud şi sălbatic, de care în nord-vestul Americii e bine să te fereşti. Oare nu bandiţii aceia participaseră cu câţiva ani mai înainte, prin 1864, la masacrul personalului trimis pe coasta Bute să construiască un drum? Nu sub loviturile lor căzuse inginerul Wadington, a cărui moarte a fost atât de regretată de toată colonia? În sfârşit, nu se spunea oare, pe atunci, că indienii cilicoţi smulseseră inima uneia dintre victimele lor şi o mâncaseră, ca nişte canibali australieni?

Aşa că Jean, care citise despre acel înspăimântător masacru în relatarea călătoriei lui Frederic Whymper prin America septentrională, socotise că trebuia să-l prevină pe tatăl său de pericolul reprezentat de o întâlnire cu indienii cilicoţi. Nu le spuse însă, fireşte, nimic celorlalţi, fiindcă n-avea nici un rost să-i sperie. De altfel, după funestul eveniment, pieile roşii se ţinuseră prudent deoparte; unii, mai direct implicaţi, fuseseră spânzuraţi, iar lucrul acesta îi potolise şi pe ceilalţi. Avură şi confirmarea lui Ro No, care îi asigură pe călători că nu aveau de ce să se teamă pe teritoriul Columbiei britanice. Timpul era în continuare frumoas. Chiar şi căldura se făcea binişor simţită între amiază şi orele două. Mugurii se deschideau pe ramurile pline de sevă; frunzele şi florile n-aveau să întârzie să-şi întrepătrundă culorile primăvăratice.

Ţinutul avea aspectul specific ţărilor din nord. Valea râului Frazer era încadrată de păduri în care dominau speciile nordice: brazi, cedri, pini Douglas, unii atingând o circumferinţă de cincisprezece metri la baza trunchiului şi peste o sută de picioare înălţime. Vânat se găsea din abundenţă în păduri şi pe câmpie, iar Jean, fără să se întrebuinţeze prea mult, asigura cu uşurinţă alimentaţia de fiecare zi. De fapt, regiunea nu era pustie. Ici-colo apăreau sate unde indienii lăsau impresia că trăiesc în bună înţelegere cu reprezentanţii administraţiei anglo-saxone. Pe râu se iveau flotile de bărci din lemn de cedru, fie coborând ajutate de curent, fie urcând cu ajutorul vâslelor şi al velei.

Destul de des întâlneau grupuri de piei roşii pornite spre sud. Înfăşuraţi în hainele lor de lână albă, indienii schimbau două-trei cuvinte cu domnul Cascabel, care-i înţelegea cât de cât până la urmă, căci vorbeau în limba chinuk, amestec de franceză, engleză şi dialect indigen.

— Minunat! exclama saltimbancul. Uite că ştiu limba chinuk! încă o limbă pe care o vorbesc fără s-o fi învăţat!

Chinuk este într-adevăr – aşa cum spunea şi Ro No – denumirea data limbajului din vestul Americii şi pe care îl folosesc, diverse populaţii, până în provinciile peninsulei Alaska.

Întrucât primăvara venise din timp, se înţelege că zăpada dispăruse cu totul, deşi uneori se menţinea până la sfârşitul lui aprilie. Prin urmare, călătoria decurse în condiţii favorabile. Domnul Cascabef îşi zorea caii atâta cât îi îngăduia prudenţa, grăbit cum era să iasă de pe teritoriul columbian. Temperatura creştea încetul cu încetul; îşi făcură apariţia ţânţarii, deveniţi în scurt timp insuportabili. Era destul de greu să-i împiedici să intre în Belle-Roulotte, chiar dacă, de cum se lăsa seara, nu mai aprindeau nici o lumină înăuntru.

— Bestii blestemate, exclamă într-o zi domnul Cascabel, pe când se lupta fără succes cu insectele acelea enervante.

— Tare aş vrea să ştiu la ce sunt buni afurisiţii ăştia, zise Sandre.

— Buni! Buni să ne mănânce pe noi, răspunse Cuişoară.

— Dar mai ales să-i mănânce pe englezii din Columbia! adăugă domnul Cascabel. Prin urmare, copii, e interzis categoric să omorâţi vreunul. Pentru englishmen niciodată n-o să fie destui, şi asta mă consolează.

Pe această porţiune de drum, vânătoarea fu extrem de fructuoasă. Mereu apărea vânat, îndeosebi cerbi lopătari, care coborau din păduri în câmpie, căutând apa proaspătă a râului Frazer. Însoţit de Wagram, Jean reuşi să doboare câţiva fără să se îndepărteze mai mult decât era cazul, lucru care ar fi neliniştit-o pe maică-sa. Sandre se mai ducea câteodată cu el la vânătoare, bucuros să-şi înceapă cariera sub îndrumarea fratelui mai mare şi, atunci când alergau alături tânărul vânător şi prepelicarul său, nu puteai spune cu uşurinţă care din ei era mai sprinten.

Totuşi, Jean n-avea încă la activ decât câţiva cerbi când dădu norocul peste el şi ucise un bizon, în ziua aceea avea să treacă prin adevărate primejdii, pentru că animalul, rănit de primul foc, se năpusti asupra lui. Cu o a doua împuşcătură, trasă în capul bizonului, reuşi să-l oprească abia cu o clipă înainte de a fi el însuşi răsturnat, călcat în picioare, tercuit pur şi simplu. E lesne de înţeles că se feri să dea amănunte despre acea întâmplare. Cum însă vitejeasca faptă se petrecuse la câteva sute de metri de râul Frazer, trebuiră să deshame caii şi să târască, ajutaţi de ei, uriaşul animal, a cărui coamă era atât de bogată, încât îl făcea să semene cu un leu.

Se ştie cât de folositor e acest rumegător pentru indienii din prerie, care-l atacă fără să stea pe gânduri, fie cu lancea, fie cu săgeata. Pielea lui e patul wigwamu-lui (cort de piele, colibă a indienilor din America de Nord), învelitoarea familiei, iar preţul ei ajunge până la douăzeci de piaştri. Cât priveşte carnea, indigenii o uscă la soare, tăiată în bucăţi lungi – preţioasă rezervă pentru lunile bântuite de lipsuri.

Dacă în mod obişnuit europenii nu mâncă decât limba bizonului – într-ade-văr, foarte gustoasă – personalul micii trupe se arătă mai puţin pretenţios. Nimic nu era vrednic de dispreţ pentru nişte stomacuri tinere. Carnea fu fiartă, prăjită, vârâtă la cuptor, aşadar Cornelia o găti atât de bine, încât o socotiră excelentă şi le ajunse pentru numeroase mese. Din limba animalului, însă, îi reveni fiecăruia doar câte o bucăţică şi, după părerea tuturor, nu mai mâncaseră niciodată ceva atât de bun.

În timpul primelor cincisprezece zile de călătorie prin Columbia britanică, nu se mai întâmplă nici un eveniment care să merite a fi menţionat. Timpul începea totuşi să se schimbe şi nu era departe perioada unor ploi torenţiale; chiar dacă nu l-ar fi împiedicat, acestea ar fi întârziat marşul spre nord.

În asemenea condiţii se puteau aştepta şi la o revărsare a râului Frazer, ca urmare a creşterii nemăsurate a apelor. Revărsarea ar fi însemnat o mare încurcătură, ca să nu spunem o mare pericol pentru Belle-Roulotte.

Din fericire, la căderea ploilor râul crescu rapid, fără să iasă totuşi din albie. Câmpia scăpă astfel de inundaţie, care ar fi înecat-o până la liziera pădurilor – acestea din urmă ocupau primele etaje ale văii. Vehiculul avansa, desigur, cu multă greutate, căci roţile i se înfundau în pământul moale. Dar, sub acoperişul său etanş şi solid, familia Cascabel îşi află adăpostul pe care Belle-Roulotte i-l oferise de atâtea ori împotriva vântului şi a furtunii.