V.

INSULELE LEAHOV.

În regiunea Mării Arctice se află trei arhipelaguri cunoscute sub numele comun de Noua Siberie: insulele De Longi insulele Anjou şi insulele Leahov. Acesta din urmă, cel mai apropiat de continentul asiatic, este format dintr-un grup de insule situate între 73° şi 75° latitudine nordică şi 135° şi 140° longitudine estică, pe o suprafaţă de patruzeci şi nouă de mii de kilometri pătraţi. Printre cele mai însemnate se put aminti insulele Kotelnai, Blinai, Mălai şi Belkovski.

Ţinuturi aride, fără copaci, fără culturi agricole, cu o vegetaţie sărăcăcioasă în cele câteva săptămâni de vară şi nimic altceva decât oase de cetacee şi mamuţi îngrămădite în decursul erelor geologice, sau lemn fosil în impresionante cantităţi – acestea sunt arhipelagurile Noii Siberii.

Insulele Leahov au fost descoperite în primii ani ai secolului al XVIII-lea. După o derivă de patruzeci de zile şi după ce parcursese o distanţă de şase-şapte sute de leghe, Belle-Roulotte nimerise pe insula Kotelnai, cea mai importantă şi mai sudică din grup, la vreo patru sute de kilometri de continent. La sud-vest, pe ţărmul Siberiei, se deschidea marele golf al Lenei, largă adâncitură prin care apele acestui fluviu, unul dintre cele mai importante din nordul Asiei, se varsă în Oceanul îngheţat. După cum se vede, arhipelagul Leahov este ultima Thule(nume dat de romani unei insule din nordul Europei, socotită capătul lumii) a regiunilor polare, la această longitudine. Dincolo de el, până la hotarul de nestrăbătut al banchizei, navigatorii n-au mai dat peste vreun alt pământ. Cu cincisprezece grade mai sus se află polul nord. Prin urmate, naufragiaţii fuseseră aruncaţi la capătul lumii, chiar dacă erau la o latitudine mai mică decât insulele Spitzbergen ori decât teritoriile septentrionale ale Americii. La urma urmei, familia Cascabel ajunsese mai la nord decât prevedea traseul iniţial, dar se apropiase în mod constant de Rusia europeană. Sutele de leghe străbătute începând de la Port Clarence îi aduseseră mai mult pericole decât oboseală, în asemenea condiţii, o derivă însemna avans câştigat prin ţinuturi aproape impracticabile pe timp de iarnă. Şi poate că n-ar fi avut de ce să se plângă dacă, printr-un ultim ghinion, domnul Serghei şi prietenii săi n-ar fi căzut în mânile indigenilor din arhipelagul Leahov. Era puţin probabil că aveau să fie lăsaţi în libertate, ori că vor izbuti să şi-o dobândească mai târziu. În orice caz, în scurtă vreme urmau să afle şi, după aceea, le rămânea timp să acţioneze în funcţie de împrejurări.

Insula Kotelnai este locuită de un trib înapoiat, având între două sute cincizeci şi trei sute de suflete, bărbaţi, femei şi copii la un loc. Cu o înfăţişare respingătoare, localnicii sunt cei mai neciopliţi dintre toţi locuitorii literalului, ciukci, iukaghiri şi samoiezi. Idolatria lor întrece orice credinţă, în ciuda devotamentului misionarilor, care n-au reuşit să le scoată din cap superstiţiile şi nici să înfrângă pornirile spre hoţie şi pungăşie ale acestor neosiberieni.

Principala industrie a arhipelagului Leahov este pescuitul cetaceelor, care populează masiv acele zone ale Mării Arctice, şi vânătoarea de foci, aproape la fel de abundentă ca în insula Hering în sezonul cald. Iarna e foarte aspră pe latitudinea Noii Siberii. Indigenii locuiesc, ori mai degrabă se adăpostesc în nişte hrube întunecoase, săpate sub zăpadă. Hrubele sunt împărţite uneori în mai multe încăperi, unde se menţine cu uşurinţă o temperatură destul de ridicată. Focul se face cu lemn fosil, care seamănă cu huila şi se găseşte în cantităţi apreciabile prin insulele acelea, fără să mai punem la socoteală oasele de cetacee, folosite şi ele drept combustibil. Printr-o gaură deschisă în acoperişul acelor troglodiţi iese fumul unor vetre cât se poate de primitive, în consecinţă, la prima vedere ai impresia-că ies aburi din pământ, ca în cazul unor solfatare(emanaţie de gaze de natură vulcanică, conţinând o mare cantitate de bioxid de sulf, de hidrogen sulfurat şi mici cantităţi de apă).

Alimentaţia de bază a localnicilor o constituie carnea de ren. Turme impresionante din aceste rumegătoare trăiesc pe insulele şi insuliţele arhipelagului, în alimentaţie mai intră elanul şi peştele uscat, din care se fac provizii serioase pentru iarnă. Cei din Noua Siberie n-au, prin urmare, de ce să se teamă că vor pieri de foame.

Grupul de pe insulele Leahov era condus de un şef pe nume Ciuciuk, care avea o putere incontestabilă asupra oamenilor săi. Cunoscând un regim de supunere absolută, aceşti indigeni se deosebesc categoric de eschimoşii din Alaska, aflaţi într-un fel de egalitate republicană. Sunt diferiţi de aceştia din urmă şi ca atitudine, cu obiceiurile lor sălbatice, cu lipsa de ospitalitate de care deseori se plâng marinarii de pe baleniere. Da, oamenii de treabă din Port Clarence nu puteau fi decât regretaţi!

Într-adevăr, familiei Cascabel i se întâmplase tot ce putea fi mai rău. Să nimerească, după catastrofa din strâmtoarea Bering, tocmai în arhipelagul Leahov şi să intre în contact cu nişte triburi atât de neprimitoare, asta depăşea, fără îndoială, limitele oricărui nenoroc. Aşa că domnul Cascabel nu-şi ascunse deloc dezamăgirea, văzându-se înconjurat de vreo sută de băştinaşi care urlau, gesticulau, ba îi mai şi ameninţau pe naufragiaţii căzuţi din întâmplare în mânile, lor.

— Cu cine au treabă maimuţoii ăştia? întrebă el după ce-i împinse pe cei ce-l înghesuiau prea tare.

— Cu noi, tată, răspunse Jean.

— Ciudat fel de a-ţi primi oaspeţii! Nu cumva, vor să ne mânce?

— Nu, dar în mod sigur au de gând să ne ţină prizonieri pe insulă!

— Prizonieri?

— Da, aşa cum au procedat şi cu doi mateloţi sosiţi înaintea noastră. Lui Jean nu-i făcea nici o plăcere să dea explicaţii mai ample. Vreo doisprezece indigeni îi înhăţară pe domnul Serghei şi pe camarazii lui. Fură nevoiţi să-i urmeze, vrând-nevrând, spre satul Turkev, altfel spus, capitala arhipelagului.

În acest timp, alţi vreo douăzeci se îndreptau spre Belle-Roulotte, al cărei fum subţire se mai putea vedea spre est, în lumina înserării.

După un sfert de oră, prizonierii ajunseră la Turkev şi fură introduşi într-o încăpere mare, scobită sub zăpadă.

— O fi, de bună seamă, închisoarea locului! zise domnul Cascabel după ce rămaseră singuri în jurul unui foc aprins în mijlocul încăperii.

Întâi de toate, Jean şi Kayette le povestiră întâmplările prin care trecuseră. Dispărând îndărătul blocurilor aflate în derivă, bucata de gheaţă care îi purta o luase spre vest. Jean o ţinea în braţe pe tânăra indiancă, de teamă să nu fie răsturnată de vreo zguduitură. Erau fără mâncare şi fără adăpost pentru cine ştie câtă vreme, dar cel puţin se aflau împreună. Ghemuiţi unul în altul, poate că nu mai simţeau nici frigul şi nici foamea. Se făcu noapte. Nu puteau să se vadă, însă se puteau auzi. Orele se scurgeau într-o continuă groază, în spaima că aveau să fie înghiţiţi de ape. Apoi apărură din nou razele palide ale zilei, chiar în clipa în care se izbeau de banchiză. Jean şi Kayette porniră de-a curmezişul imensului câmp de gheaţă, merseră multă vreme şi, ajunşi pe insula Kotelnai, căzură în mânile indigenilor.

— Jean, zici că mai sunt şi alţi naufragiaţi pe care-i ţin prizonieri, întrebă domnul Serghei.

— Da, domnule Serghei, răspunse Jean.

— I-aţi văzut?

— Nu, domnule Serghei, spuse Kayette. Dar am înţeles ce vorbeau localnicii, fiindcă folosesc limba rusă şi au pomenit de doi mateloţi pe care îi ţin în satul lor. Într-adevăr, triburile Siberiei septentrionale vorbesc ruseşte şi domnul Serghei urma să se înţeleagă cu locuitorii insulelor Leahov. Dar ce puteau aştepta de la pungaşii aceia care, alungaţi din regiunile destul de populate de la gurile fluviilor, se refugiaseră în arhipelagurile Noii Siberii, unde nu mai aveau de ce să se teamă de autorităţi!

Domnul Cascabel nu se putea linişti atâta vreme cât nu erau liberi să umble, pe unde le plăcea. Se temeau, pe bună dreptate, că Belle-Roulotte va fi descoperită şi prădată de ticăloşii aceia, poate chiar distrusă. Şi doar nu scăpaseră cu greu din dezastrul strâmtorii Bering pentru a cădea în puterea acelei „scursori polare”!

— Haide, César, calmează-te! Furia nu-ţi foloseşte la nimic! în fond, puteam s-o păţim şi mai rău.

— Mai rău, Cornelia?

— Fără îndoială, César. Dacă nu i-am mai fi găsit pe Jean şi pe Kayette? Ei bine, sunt aici amândoi şi cu toţii suntem în viaţă! Gândeşte-te prin ce primejdii am trecut şi cum am scăpat ca prin minune. Aşa că, în loc să ne înfuriem, ar trebui să mulţumim Cerului.

— Eu îi mulţumesc, Cornelia, îi mulţumesc din toată inima! Dar, fie-mi îngăduit să-l blestem pe diavolul care ne-a aruncat în ghearele acestor netrebnici! Seamănă mai mult cu nişte fiare decât cu fiinţele omeneşti.

Domnul Cascabel avea dreptate, însă nici Cornelia nu greşea. Toţi cei din BelleRoulotte erau în viaţă. Câţi plecaseră din Port Clarence, atâţia ajunseseră în satul Turkev.

— Da, într-o groapă de dihori şi de cârtiţe! mormăi domnul Cascabel. O hrubă unde nici măcar un urs ceva mai spălat nu şi-ar face bârlogul.

— Aoleu! Cuişoară! strigă Sandre.

Ce se întâmplase oare cu băiatul acela de treabă? îl lăsaseră să aibă grijă de Belle-Roulotte. O fi încercat, riscându-şi viaţa, să apere bunurile stăpânului său? L-or fi prins şi pe el sălbaticii?

După ce Sandre pomenise de Cuişoară, începură şi ceilalţi:

— Şi Jako, spuse Cornelia.

— Şi John Bull, adăugă Napoléone.

— Şi cânii noştri, zise Jean.

Se înţelege că erau neliniştiţi mai ales pentru Cuişoară. Maimuţa, papagalul, Wagram şi Marengo erau pe planul doi. În clipa aceea se auzi zgomot afară. Erau înjurături amestecate cu lătrăturile celor doi câni. Imediat, borta prin care se intra în hrubă se deschise brusc. Wagram şi Marengo se năpustiră înăuntru, iar după ei apăru Cuişoară.

— Sunt aici, patroane, striga sărmanul băiat.

— Dacă nu cumva ăsta nu mai sunt eu, fiindcă habar n-am unde mă aflu!

— Eşti exact acolo unde suntem şi noi, explică domnul Cascabel, întinzându-i mâna.

— Ce-i cu Belle-Roulotte, întrebă Cornelia nerăbdătoare.

— Belle-Roulotte? Ei bine, gentlemanii ăia au descoperit-o sub zăpadă, s-au înhămat la ea ca nişte animale şi au adus-o în sat, răspunse Cuişoară.

— Dar Jako? întrebă Cornelia.

— Şi pe Jako.

— Dar John Bull, se interesă Napoléone.

— Şi pe John Bull.

La urma urmelor, dacă familia Cascabel era reţinută la Turkev, era mai bine ca şi casa lor rulantă să se afle acolo, chiar cu riscul de a fi jefuită. Începea să li se facă foame, totuşi, iar localnicii nu dădeau semne că ar fi avut de gând să-şi alimenteze prizonierii.

Din fericire, prevăzătorul Cuişoară avusese grijă să-şi umple buzunarele. Scoase de acolo câteva cutii de conserve, suficiente pentru o masă. Apoi, înfăşuraţi în blănuri, dormiră cât de cât, într-o atmosferă pe care fumul o făcea aproape irespirabilă. A doua zi – 5 decembrie, domnul Serghei şi camarazii săi fură scoşi din hrubă şi, cu toate că era un frig straşnic, în aerul de afară se simţiră minunat. Fură duşi înaintea şefului.

Cu o înfăţişare vicleană şi o mutră nu tocmai atrăgătoare, individul stătea într-o locuinţă subterană mult mai mare şi mai confortabilă decât bordeiele supuşilor săi. Grota era săpată lângă o stâncă acoperită cu zăpadă, al cărei vârf semăna foarte bine cu un cap de urs.

Ciuciuk avea vreo cincizeci de ani. Faţa lui spână, cu ochi mici şi aprinşi ca jăraticul, arăta bestial – dacă ni se îngăduie să folosim această expresie – din cauza colţilor ascuţiţi care îi ieşeau de sub buzele răsfrânte. Aşezat pe un morman de blănuri, îmbrăcat în piei de ren, încălţat cu cizme din piele de focă, îşi legăna încet capul vârât într-o căciulă îmblănită.

— Are o figură de şarlatan bătrân! spuse în şoaptă domnul Cascabel. De-o parte şi de alta se aţineau două-trei persoane mai importante din trib.

Afară aşteptau vreo cincizeci de indigeni îmbrăcaţi aproape la fel ca şeful lor şi cărora nu le puteai ghici sexul după haine, pentru că în Noua Siberie bărbaţii şi femeile se îmbracă la fel.

Mai întâi Ciuciuk i se adresă domnului Serghei, căci îi ghicise, fără îndoială, naţionalitatea, îl întrebă într-o rusească uşor de înţeles:

— Cine eşti?

— Un supus al ţarului, răspunse domnul Serghei, socotind că, poate, titlul acela imperial avea să-l impresioneze pe mai-marele arhipelagului.

— Dar ăştia, reluă Ciuciuk, arătând spre membrii familiei Cascabel.

— Sunt francezi, răspunse domnul Serghei.

— Francezi, repetă şeful. Se părea că nu auzise niciodată de vreun popor ori de vreo populaţie cu acest nume.

— Ei bine, suntem francezi… francezi din Franţa, nemernicule, exclamă domnul Cascabel.

Dar rosti acestea în limba lui, cu neînfrânarea cuiva care e sigur că nu poate fi înţeles.

— Şi ea? Întrebă Ciuciuk, arătând spre Kayette, despre care îşi dăduse seama că era de altă rasă.

— Indiancă, explică domnul Serghei.

Apoi se încinse o discuţie foarte aprinsă între el şi Ciuciuk. Domnul Serghei traducea pentru familia Cascabel ce era mai important.

Pe scurt, rezultatul acelei întrevederi era că naufragiaţii trebuiau să se considere prizonieri, urmând să rămână pe insula Kotelnai până când vor plăti, în bani ruseşti, o despăgubire de trei mii de ruble.

— Dar de unde crede fiul ăsta al Marii Ursoaice că o să luăm banii? Ticăloşii trebuie că au pus mâna pe tot ce mai aveaţi, domnule Serghei!

Ciuciuk făcu un semn şi prizonierii fură scoşi afară. Li se îngăduia să se plimbe prin sat, cu condiţia să nu se îndepărteze şi, încă din primele zile, îşi dădură seama că erau supravegheaţi îndeaproape. De altfel, plină iarnă fiind, le-ar fi fost imposibil să evadeze şi să ajungă pe continent.

Domnul Serghei şi prietenii săi se duseră imediat la Belle-Roulotte. Acolo se buluceau o grămadă de indigeni, rămaşi în extaz în faţa maimuţei John Bull, care îi încânta cu cele mai nostime strâmbături. Întrucât nu mai văzuseră niciodată maimuţe, îşi închipuiau că animalul acela cu păr roşcat făcea parte din rasa umană.

— Măcar tot atâta cât ăştia, observă Cornelia.

— Da, dar ei o fac de ruşine, spuse domnul Cascabel. Apoi, gândindu-se puţin, adăugă:

— Am greşit când le-am spus ăstora maimuţe. Le sunt inferiori în toate privinţele, aşa că te rog să mă ierţi, micul meu John Bull.

John Bull răspunse prin câteva tumbe. Când însă un indigen vru să-l apuce de labă, îl muşcă până la sânge.

— Bravo, John Bull! Muşcă-i! Muşcă-i cât mai tare, strigă Sandre. Totuşi, asta se putea sfârşi rău pentru maimuţă şi în mod sigur ar fi plătit scump pentru muşcătură, dacă atenţia băştinaşilor n-ar fi fost atrasă de apariţia lui Jako, care, găsindu-şi colivia deschisă, ieşise să se plimbe legănat.

Ca şi maimuţele, nici papagalii nu erau cunoscuţi în arhipelagurile Noii Siberii. Nimeni nu văzuse vreodată o astfel de zburătoare, cu pene atât de viu colorate, cu ochii rotunzi, având aparenţa unor ochelari, şi cu ciocul încovoiat ca un cârlig. Şi ce efect produse Jako asupra lor când din cioc îi ieşiră câteva cuvinte, clar articulate! Pasărea îşi puse în valoare întreg repertoriul, spre stupefacţia localnicilor. O pasăre care vorbea! Şi, cum erau foarte superstiţioşi, se aruncară la pămmt înspăimântaţi, de parcă vorbele ar fi ieşit din gura vreunei divinităţi de-a lor. Domnul Cascabel se distra, stârnind papagalul.

— Hai, Jako! îi striga, zgândărindu-l. Nu te jena, Jako, spune-le măgari imbecililor ăstora!

Iar Jako îi împroşca cu expresiile sale favorite. Şi o făcea cu atâta fanfaronadă, încât indigenii o luară în cele din urmă la fugă, îngroziţi, în ciuda îngrijorărilor – ce-a mai râs întreaga familie – cum avea să spună ilustrul ei şef.

— Haide, haide! vorbi el, regăsindu-şi ceva din buna dispoziţie. Să mă ia naiba dacă nu reuşim să ducem de nas turma asta de brute!

Prizonierii rămaseră singuri şi, întrucât se părea că Ciuciuk le lăsa Belle-Roulot-te la dispoziţie, n-avură nimic mai bun de făcut decât să se întoarcă în propria lor locuinţă. Fără îndoială că locuitorii Noii Siberii o socoteau mult inferioară hrubelor lor săpate în zăpadă.

La drept vorbind, din vehicul nu lipseau decât câteva obiecte fără importanţă, însă şi banii ce-i mai rămăseseră domnului Serghei – bani pe care César Cascabel n-avea de gând să-i lase acolo nici măcar sub formă de despăgubire. Până una-alta, era un noroc să poată sta iarăşi în salonaş, în sufragerie, în compartimentele vehiculului, decât să locuiască prin hrubele infecte din Turkev. Totul era la loc. Aşternuturile, uneltele, alimentele conservate, toate acestea se pare că nu fuseseră pe placul domnilor şi doamnelor din arhipelag. Dacă erau nevoiţi să ierneze acolo, pândind prilejul s-o şteargă din insula Kotelnâi, ei bine, exact aşa avea să se întâmple, nu-i deranja. între timp, putând să umble pe unde le plăcea, domnul Serghei şi camarazii săi luară hotărârea să intre în legătură cu cei doi mateloţi naufragiaţi în arhipelagul Leahov. Poate că, în bună înţelegere cu ei, aveau să-l păcălească în vreun fel oarecare pe Ciuciuk, evadând când împrejurările deveneau favorabile.

Restul zilei şi-l petrecură făcând ordine în Belle-Roulotte. Tare se mai simţea nevoia, iar Cornelia, gospodină meticuloasă cum era, îşi făcea sânge rău din pricina asta. Napoléone, Kayette şi Cuişoară avură cu ce să-şi ocupe timpul până la culcare. Trebuie să notăm în treacăt că, de când se hotărâse să-i joace o festă înălţimii sale Ciuciuk, domnul Cascabel îşi recăpătase toată buna dispoziţie de altădată, atât de afectată de ultimele lovituri ale soartei.

A doua zi, el şi domnul Serghei se duseră să-i caute pe cei doi mateloţi. Probabil că aceştia se bucurau de aceeaşi libertate ca şi ei. Într-adevăr, nu erau închişi şi întâlnirea avu loc în pragul locuinţei lor de la capătul satului, fără ca indigenii să arate că ar avea ceva împotrivă.

Mateloţii, unul în vârstă de treizeci şi cinci, celălalt de patruzeci de ani, erau ruşi. Traşi la faţă, cu figuri înfometate, îmbrăcaţi cu blănuri jerpelite peste hainele marinăreşti, marcaţi de lipsa alimentaţiei şi de frig în aceeaşi măsură, cu trăsăturile greu de recunoscut sub părul netuns şi barba încâlcită, oamenii aceia aveau un aer cât se poate de jalnic. Erau însă bine clădiţi, cu o constituţie puternică, încât la nevoie ar fi putut da o mână de ajutor. Dar nu păreau prea dornici să facă legături cu străinii despre a căror sosire pe insula Kotelnâi auziseră. Şi asta în ciuda faptului că se aflau în aceeaşi situaţie, aşadar dorinţa de a scăpa ajutându-se unii pe alţii ar fi trebuit să-i apropie de familia Cascabel. Domnul Serghei discuta cu cei doi bărbaţi în ruseşte. Cel mai în etate spunea că-l cheamă Ortik, iar tânărul se numea Kircev. După ce ezitară un timp, se hotărâră să vorbească despre ei.

— Suntem marinari din portul Riga, spuse Ortik. Acum un an ne-am îmbarcat la bordul balenierei Seraski, pentru un sezon de pescuit în Oceanul îngheţat. Din păcate, la sfârşitul pescuitului, nava n-a mai ajuns la timp în strâmtoarea Bering, a fost prinsă de gheţuri şi zdrobită la nord de insulele Leahov. Întreg echipajul a pierit, în afară de Kircev şi de mine. Ne-am suit într-o barcă, iar furtuna ne-a împins pe insulele Noii Siberii, unde am căzut în mânile acestor indigeni.

— Când s-a întâmplat asta, întrebă domnul Serghei.

— Acum două luni.

— Şi cum v-au primit?

— La fel ca pe voi, fără îndoială, răspunse Ortik. Suntem prizonierii lui Ciuciuk şi nu ne eliberează decât în schimbul despăgubirii…

— Dar de unde s-o luăm? interveni Kircev. Apoi, pe un ton repezit, Ortik spuse:

— Dacă nu cumva aveţi voi banii, şi pentru voi, şi pentru noi… căci mi se pare că suntem compatrioţi.

— Aşa este, răspunse domnul Serghei, însă banii pe care îi aveam ni i-au furat localnicii şi suntem la fel de neajutoraţi ca şi voi.

— Cu atât mai rău! replică Ortik.

Amândoi povestiră apoi amănunţit despre felul cum trăiau. Scobitura aceea strâmtă şi întunecoasă era locuinţa lor; îi lăsau în libertate, dar îi supravegheau. Hainele le deveniseră zdrenţe, n-aveau altă mâncare decât mâncarea băştinaşilor, şi abia dacă le ajungea şi aceea. Erau siguri că în sezonul cald, când evadarea devenea posibilă, aveau să fie supravegheaţi mult mai sever.

— Ajunge o barcă de pescuit ca să poţi fugi pe continent. Dar indigenii vor fi, fără îndoială, mult mai prevăzători şi poate că ne vor şi închide.

— Anotimpul cald nu soseşte decât peste patru sau cinci luni, spuse domnul Serghei. Şi să rămânem prizonieri până atunci…

— Ştiţi cumva vreo cale de evadare, întrebă cu interes Ortik.

— Deocamdată nu, răspunse domnul Serghei. Până una-alta, ar fi normal să încercăm să ne dăm o mână de ajutor. Se pare că aţi suferit destul de mult, prieteni, şi dacă vă putem fi de vreun folos…

Cei doi mateloţi îi mulţumiră domnului Serghei, fără prea multă amabilitate. Da, dacă din când în când i-ar putea ajuta cu.ceva mâncare mai bună, le-ar fi recunoscători. Ei nu cereau mai mult, eventual nişte pături, dacă ar binevoi să le mai dea. Însă de locuit împreună, nu! Preferau să rămână în hruba lor, promiţând să le întoarcă vizita. Domnul Serghei şi domnul Cascabel – care pricepuse unele cuvinte din conversaţie – îşi luară rămas bun de la cei doi mateloţi. Oamenii aceia nu aveau o înfăţişare prea simpatică, dar ăsta nu era un motiv să le refuze ajutorul. Naufragiaţii trebuie să se sprijine între ei. Aşa că le vor întinde mâna, pe cât le stătea în puteri s-o facă, iar dacă s-ar fi ivit vreo ocazie de evadare, domnul Serghei n-avea să-i părăsească. Erau compatrioţii lui!

Erau nişte oameni, ca şi el!

Trecură cincisprezece zile în care se obişnuiră treptat cu noua situaţie, în fiecare dimineaţă erau obligaţi să apară în faţa şefului local şi să-i suporte insistentele cereri de despăgubire. Se înfuria, îi ameninţa, îşi invoca idolii. Nu pentru el însuşi, ci pentru idoli cerea tributul eliberării.

— Vulpe bătrână! exclamă domnul Cascabel. Dă-ne mai întâi banii înapoi şi, după aceea, o să mai vedem!

Viitorul se arăta îngrijorător. Oricând era posibil să descopere puse în aplicare ameninţările acelui Ciuciuk, ori mai degrabă „Chouchou”, cum îi spunea domnul Cascabel, cu toate că numele de alint i se potrivea ca nuca în perete. (Chouchou înseamnă: preferat, iubit, favorit în limba franceză.)

Îşi storcea întruna creierii, gândindu-se cum i-ar putea juca o farsă. Ce fel de farsă?

Nu-i venea nimic în minte. Aşa că se întreba dacă nu cumva i se golise sacul, iar când pomenea de sac, îşi avea în vedere propriul cap. Într-adevăr, omul care îşi îngăduise să scoată la iveală minunata idee, pe cât de cutezătoare, pe atât de regretabilă, de a se întoarce în America în Europa prin Asia, putea să-ţi spună liniştit şi cât se poate de întemeiat că nu era decât un dobitoc.

— Nici vorbă, César, nici vorbă! îi repeta Cornelia. Găseşti tu ceva până la urmă. O să-ţi vină în minte când te gândeşti mai puţin.

— Crezi?

— Sunt sigură!

Ce mişcător era să vezi nestrămutata încredere pe care doamna Cascabel o arăta geniului soţului ei, în ciuda acelui blestemat de proiect de călătorie!

De altfel, mai era acolo şi domnul Serghei, gata să-i îmbărbăteze pe toţi. Însă încercările prin care voia să-l determine pe Ciuciuk să renunţe la pretenţiile lui nu dădeau nici un rezultat. La urma urmei, nu aveau de ce să fie prea nerăbdători. Chiar dacă şeful băştinaş ar fi acceptat să-i repună în libertate, familia Cascabel n-ar fi putut pleca de pe insula Kotelnâi în miez de iarnă, când temperatura oscila între treizeci şi patruzeci de grade sub zero.

Sosind şi ziua de 25 decembrie, Cornelia îşi propuse să dea o oarecare strălucire Crăciunului. Totul se reduse de fapt la o masă mai deosebită, mai abundentă ca de obicei, dar în care conservele ocupau un loc de cinste, în plus, cum nu le lipseau nici făina, nici orezul, nici zahărul, excelenta gospodină îşi dădu toată silinţa să facă o prăjitură uriaşă, al cărei succes era dinainte asigurat.

Cei doi mateloţi ruşi fură invitaţi la masă, iar ei acceptară. Intrau pentru prima dată în Belle-Roulotte. De cum începu unul dintre ei să vorbească – cel pe care îl chema Kircev – vocea lui o tulbură pe Kayette. Vocea i se părea cunoscută. N-ar fi putut spune, însă, unde-o mai auzise.

De fapt, nici Cornelia, nici Napoléone şi nici Cuisoară nu se arătară încântaţi de cei doi bărbaţi, care păreau oarecum stânjeniţi în prezenţa semenilor lor. Spre sfârşitul mesei, la cererea lui Ortik, domnul Serghei trebui să le povestească aventurile familiei Cascabel în provincia Alaska. Le spuse cum l-au găsit, pe jumătate mort, după tentativa de asasinat comisă asupra sa de cei din banda lui Karnov. Dacă ar fi avut feţele în lumină, s-ar fi văzut cum cei doi mateloţi au schimbat priviri ciudate atunci când se pomenise de crimă. Dar amănuntul trecu neobservat şi, după ce primiră câte o porţie zdravănă de prăjitură, udată din abundenţă cu vodcă, Ortik şi Kircev plecară din Belle-Roulotte.

Îndată ce ajunseră afară, unul dintre ei zise:

— Frumoasă întâlnire! E rusul pe care l-am atacat la frontieră şi pe care blestemata asta de indiancă ne-a împiedicat să-l lichidăm.

— Şi să-i luăm banii, adăugă celălalt.

— Da! Iar miile acelea de ruble se află acum în mânile lui Ciuciuk! Prin urmare, cei doi pretinşi mateloţi nu erau în realitate decât nişte tâlhari din banda lui Karnov, ale căror nelegiuiri băgaseră spaima ta tot vestul Americii. După atacul nereuşit asupra domnului Serghei, pe care nu-l văzuseră bine la faţă din cauza întunericului, izbutiseră să ajungă la Port Clarence. Câteva zile mai târziu, cu o barcă furată, încercaseră să treacă peste strâmtoarea Bering; dar, duşi de curent, după ce fuseseră gata să piară de sute de ori, eşuaseră pe principala insulă din arhipelagul Leahov, unde băştinaşii îi luaseră prizonieri.