VI.

POPAS DE IARNĂ.

Aceasta era situaţia în care se aflau domnul Serghei şi camarazii săi de călătorie la data de l ianuarie 1868. Destul de îngrijorătoare prin faptul că locuitorii insulelor Leahov îi ţineau prizonieri, ea se complica şi mai mult datorită prezenţei lui Ortik şi Kircev. Cine ştie dacă cei doi nemernici n-aveau să caute să profite de întâlnirea aceea atât de neaşteptată! Din fericire, nu-şi închipuiau că în călătorul atacat de ei pe frontiera Alaskăi se ascundea contele Narkin, condamnat politic evadat din închisoarea de la Iakutsk; că domnul Serghei era fugarul care încerca să reintre în Rusia cu o trupă de saltimbanci. Dacă ar fi bănuit, n-ar fi şovăit nici o clipă să se folosească de acel secret, şantajându-l pe contele Narkin, ba chiar predându-l autorităţilor ruse în schimbul vreunui avantaj, ori al unei recompense. Dar nu exista oare riscul ca întâmplarea să dezvăluie un secret ştiut numai de soţii Cascabel?

De fapt, Ortik şi Kircev continuau să trăiască izolaţi, cu toată hotărârea lor ca, la primul prilej, să se alăture eforturilor făcute de domnul Serghei spre a-şi recăpăta libertatea.

Era însă cât se poate de limpede că în perioada aceea de iarnă polară n-avea sens să se încerce nimic. Atât de frig se făcuse, încât până şi aburul respiraţiei îngheţa. Termometrul cobora uneori la minus patruzeci de grade. Cu neputinţă să suporţi o asemenea temperatură, chiar şi pe timp liniştit. Cornelia şi Napoleone nu mai îndrăzneau să iasă din Belle-Roulotte şi, de altfel, ceilalţi nici nu le-ar fi lăsat. Cât de lungi li se păreau zilele acelea fără soare, sau mai degrabă nopţile de aproape douăzeci şi patru de ore!

Obişnuită cu iernile din nordul Americii, Kayette nu se temea să înfrunte frigul de afară. Aşa făceau şi femeile localnicilor, îşi vedeau de treburile obişnuite, îmbrăcate cu o dublă rochie din piele de ren, înfăşurate într-un cojoc de blană, încălţate cu ciorapi călduroşi şi cu mocasini din piele de focă, iar pe cap având căciuli căptuşite cu blană de câne. Nu li se vedea nici măcar vârful nasului – dar se pare că în asta nu era nimic de regretat.

Domnul Serghei, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi Cuişoară, strâns înfăşuraţi în blănuri, îi făceau zilnic lui Ciuciuk o vizită obligatorie. La fel şi cei doi mateloţi ruşi, cărora le dăruiseră pături groase.

Locuitorii din Noua Siberie nu ezită să iasă afară pe orice timp. Vânează pe întinsele câmpii îngheţate, îşi potolesc setea cu zăpadă, se alimentează cu carnea animalelor ucise în drum. Săniile lor foarte uşoare, făcute din maxilare, coaste şi fanoane de balenă, sunt fixate pe patine ori pe rachete pe care le udă înainte de plecare, ca să-şi facă un strat de gheaţă. Echipajele de reni le trag cu rezultate dintre cele mai bune. Cânii, de rasă samoiedă, seamănă cu nişte lupi şi sunt la fel de sălbatici; au picioare lungi şi blană deasă în două culori: alb cu negru sau galben cu maro.

Când indigenii umblă pe jos, îşi pun rachetele lungi, skiurile, altfel zis patina pentru zăpadă, cu care străbat rapid distanţe mari pe marginile strâmtorilor ce despart diferite insule ale arhipelagului. Ei numesc tundre fâşiile de pământ existente cel mai adesea de-a lungul ţărmurilor arctice.

Locuitorii insulelor Leahov nu se pricep la confecţionarea armelor nici pe departe cât eschimoşii din America septentrională, întreg arsenalul lor ofensiv şi defensiv este alcătuit din arcuri şi săgeţi. Ca unelte de pescuit au harpoanele, cu care atacă balena, şi plasele pentru foci, întinse sub gheţuri. Mai folosesc lănci şi cuţite atunci când se luptă cu morsele – treabă destul de riscantă, căci animalele acestea sunt nişte mamifere primejdioase.

Dar fiara cea mai de temut cu care au de-a face este ursul alb, pe care frigul cumplit din timpul iernii şi nevoia de a-şi face rost de mâncare după lungi zile de post îl împing uneori până în satele arhipelagului. Trebuie să recunoaştem că indigenii dau dovadă de curaj într-o asemenea situaţie. Ei nu fug din calea puternicului animal, a cărui ferocitate creşte din cauza foamei; cu cuţitul în mână, se aruncă hotărâţi asupra lui şi de cele mai multe ori lupta se sfârşeşte în profitul lor.

În mai multe rânduri, familia Cascabel fu martora unor asemenea atacuri în care ursul polar, după ce rănise grav mai multe persoane, cădea răpus de ceilalţi vânători. Tot tribul alerga atunci la locul întâmplării, iar satul era în sărbătoare. Un adevărat noroc cu carnea aceea de urs – excelentă, se pare, pentru stomacurile celor din Noua Siberiei Cele mai bune bucăţi ajungeau, cum se şi cuvenea, pe masa, ori mai degrabă în blidul lui Ciuciuk. Cât despre umilii săi supuşi, primeau fiecare câte o mică parte din ceea ce binevoia el să le lase. Prilej de beţii prelungite, după care rămâneau cu toţii turtiţi de puterea unei licori făcute din lăstari tineri de salcie pitică, din zeamă de merişoare şi din nişte boabe galbene recoltate de prin mlaştini, în cantităţi mari, în cele câteva săptămâni ale sezonului cald. Adevărul e că urşii sunt rari în acele arhipelaguri şi nu se poate conta pe ei ca vânat, mai ales din cauza riscurilor presupuse de captură. Aşa că alimenaţia de bază a localnicilor rămâne carnea de ren, iar din sângele animalului femeile gătesc o supă ce nu stârni decât, dezgust familiei Cascabel.

Dacă vă întrebaţi cum trăiesc renii pe timp de iarnă, o să vă răspundem că aceste animale izbutesc să-şi găsească alimentaţia vegetală până şi sub straturile groase de zăpadă. De altfel, înainte de a se lăsa frigul, se strâng enorme cantităţi de furaje, suficiente pentru alimentaţia miilor de rumegătoarexle pe teritoriul Noii Siberii.

— Mii şi mii! Şi când te gândeşti că vreo douăzeci ne-ar scoate din încurcătură! spunea domnul Cascabel, preocupat de felul cum şi-ar fi putut înlocui atelajul. E momentul să insistăm asupra faptului că locuitorii insulelor Leahov nu sunt numai idolatri, ci şi foarte superstiţioşi: atribuie totul divinităţilor şi se supun orbeşte idolilor ciopliţi de propriile lor mâni. Această idolatrie ţine loc de credinţă, iar marele şef Ciuciuk, mai mult decât oricine altul, îşi practica religia cu un fanatism foarte pe placul supuşilor săi. În fiecare zi, Ciuciuk se ducea la un fel de templu, ori mai curând loc sfânt, numit Vorspiuk, adică „grota rugăciunilor”. Reprezentate prin nişte simpli stâlpi de lemn vopsiţi în culori ţipătoare, divinităţile erau aşezate în fundul unei scobituri în stâncă, unde indigenii se închinau rând de rând. Nu mergeau cu intoleranţa până acolo încât să interzică străinilor să se apropie de Vorspiuk; dimpotrivă, îi invitau în lăcaş. Prin urmare, domnul Serghei şi camarazii lui îşi putură satisface curiozitatea, vizitând idolii neosiberieni.

În vârful fiecărui stâlp rânjeau nişte capete hidoase de zburătoare, cu ochi rotunzi şi roşii, cu ciocuri enorme, larg deschise, cu creste de os care se curbau în formă de coarne. Credincioşii se întindeau la baza acestor stâlpi, îşi lipeau urechea de ei, îşi făceau rugile şi, cu toate că zeul nu le răspundea niciodată, plecau cu convingerea că i-au auzit răspunsul ca fiid în general potrivit cu gândul ascuns al adoratorului. Când era vorba de vreun nou tribut pe care Ciuciuk voia să-l impună supuşilor săi, şarlatanul obţinea întotdeauna aprobarea divină şi nimeni n-ar fi cutezat să se opună vreunei porunci venite de la asemenea înălţime.

O dată pe săptămână avea loc o ceremonie mai importantă în sensul că localnicii mergeau acolo cu mare pompă. Chiar dacă era cumplit de frig, chiar dacă viscolul se dezlănţuia cu violenţă, secerându-te de pe picioare, toţi îl urmau fără şovăire pe Ciuciuk la Vorspiuk. Iar de când sosise Belle-Roulotte, cu ce credeţi că se găteau bărbaţii şi femeile pentru solemnitatea aceea? Cu zorzoanele furate trupei şi purtate de ei peste îmbrăcămintea proprie; maiourile lăbărţate ale domnului Cascabel, fustele decolorate ale Corneliei, cămăşile copiilor, coiful cu panaş al lui Cuişoară! Şi trompeta în care unul din ei sufla mai-mai să-şi dea sufletul, trombonul din care altul scotea sunete neverosimile, toba mică şi toba mare, toate instrumentele orchestrei de calci contribuiau, printr-ua vacarm asurzitor, la strălucirea sărbătorii.

Văzând una ca asta, domnul Cascabel ţipase la nemernicii, la hoţii care-şi permiteau să-i folosească astfel costumele, care ameninţau să-i dezarticuleze trombonul, să-i strice trompeta şi să-i spargă toba!

— Ticăloşilor! Ticăloşilor, răcnea întruna, şi nici măcar domnul Serghei nu reuşea să-l calmeze.

Dacă o ţineau înainte aşa, situaţia începea să devină enervantă, pe cât de încet se scurgeau zilele şi săptămânile. Şi, în fond, cum urma să arate sfârşitul acestei aventuri, dacă avea cumva vreun sfârşit? Timpul pe care nu-l mai puteau folosi pentru exerciţii – iar domnul Cascabel se temea că trupa va ajunge extrem de anchilozată în târgul de la Perm – timpul acela nu trecea totuşi fără folos. Ca să nu-i vadă căzuţi pradă descurajării, domnul Serghei le stârnea mereu interesul prin lecţii, prin diverse întâmplări povestite. În revanşă, domnul Cascabel ţinu să-l înveţe mai multe trucuri şi scamatorii – pentru propria sa plăcere, spunea, în realitate, asta i-ar fi fost de ajutor domnului Serghei dacă vreodată ar fi trebuit să joace cu adevărat rolul de saltimbanc, spre a păcăli poliţia rusă. Cât despre Jean, el îi desăvârşea tinerei indience instruirea. Eleva începea să scrie şi să citească sub îndrumarea tânărului ei profesor. Kayette era nespus de inteligentă, iar Jean se dovedea destul de zelos ca s-o facă să progreseze. Era oare sortit ca băiatul acela minunat, atât de dotat, să fie doar un biet artist de circ, neînstare să urce pe scara socială?

Un asemenea secret rămânea în seama viitorului, dar ce viitor îi era rezervat familiei ajunse în puterea unui trib sălbatic de la capătul lumii cunoscute?

Într-adevăr, pretenţiile lui Ciuciuk nu păreau să se fi schimbat. Nu voia să-şi elibereze captivii fără despăgubire, iar ajutoare din afară n-aveau cum să primească. Prin urmare, cum să facă rost de banii ceruţi de hrăpăreţul conducător al insulelor Leahov?

E drept că familia Cascabel poseda o comoară – fără să ştie de ea. Comoara era pepita, faimoasa pepită a tânărului Sandre; puştiul, cel puţin, n-avea nici o îndoială că reprezenta o valoare. Când nu-l vedea nimeni, o scotea din ascunzătoare, o admira, o ştergea, o lustruia. Sigur că n-ar fi stat pe gânduri să o sacrifice ca să-şi răscumpere familia. Dar „Chouchou” n-ar fi primit niciodată, în locul banilor lichizi, o bucată de aur de forma şi aparenţa unei pietre. Aşa.că Sandre rămânea la ideea lui de a aştepta până când, întors în Europa, îşi va putea schimba pepita pe bani frumoşi, înlocuind astfel în mod fericit dolarii furaţi în America.

Ce minunată lovitură, la urma urmei, cu condiţia să poată reveni vreodată în Europa!

Oricum, întoarcerea nu părea să fie prea apropiată. Asta îi preocupa şi pe cei doi răufăcători, pe care ghinionul îi scosese în calea familiei Cascabel. Într-o zi – era 23 ianuarie – Ortik se prezentă la Belle-Roulotte să discute cu domnul Serghei, cu Jean şi cu tatăl acestuia, despre întoarcerea în patrie. Scopul său era, însă, să afle ce aveau de gând prizonierii în caz că Ciuciuk le îngăduia să plece de pe insula Kotelnâi. Începu printr-o întrebare:

— Domnule Serghei, când aţi pornit din Port Clarence, aveaţi de gând să iernaţi în Siberia?

— Da, răspunse domnul Serghei, căzuserăm de acord să încercăm să ajungem în vreun orăşel, unde am fi rămas până începe sezonul cald. De ce mă întrebi, Ortik?

— Fiindcă aş vrea să ştiu dacă vă reluaţi traseul, admiţând că blestemaţii ăştia de localnici vă lasă să plecaţi.

— Nicidecum, răspunse domnul Serghei.

— Ar însemna să prelungim inutil un drum şiaşa destul de lung. După mine, e mai bine s-o luăm de-a dreptul spre Rusia europeană, ţinând spre una din trecătorile munţilor Ural.

— În nordul lanţului, îmi închipui!

— De bună seamă, pentru că ar fi calea cea mai scurtă pe care am urma-o prin stepă (şi aici, ca şi în alte părţi ale romanului, autorul foloseşte oarecum impropriu cuvântul stepă pentru a denumi forme geografice cunoscute îndeobşte prin denumirile de tundră şi taiga.)

— Dar vehiculul, domnule Serghei? insistă Ortik. Îl lăsaţi aici?

Fără îndoială, domnul Cascabel înţelegea despre ce era vorba, căci se grăbi să răspundă:

— Belle-Roulotte l S-o lăsăm aici? Nici gând, dacă izbutesc să fac rost de un atelaj, iar peste puţin timp… sper că…

— Ai vreo idee? se interesă domnul Serghei.

— Deloc. Dar Cornelia îmi spune tot timpul că o să-mi vină una şi Cornelia nu s-a înşelat niciodată. E o femeie superioară şi care mă cunoaşte bine, domnule Serghei. Mereu acelaşi, uluitorul César Cascabel, mereu încrezător în steaua sa, incapabil să admită că patru francezi şi trei ruşi n-aveau să-i vină de hac lui Ciuciuk. Domnul Serghei îi comunică lui Ortik părerea domnului Cascabel în privinţa vehiculului.

— Pentru hardughia asta aveţi nevoie de un atelaj de reni, observă matelotul rus, dornic să insiste, după câte se vedea, asupra subiectului.

— Aşa-i cum spui.

— Şi credeţi că a să vi-i dea Ciuciuk?

— Cred că domnul Cascabel va găsi un mijloc prin care să-l oblige.

— Şi-o să încercaţi să ajungeţi pe coasta Siberiei, traversând banchiza?

— Exact!

— În cazul ăsta, domnule Serghei, trebuie să porniţi înaintea dezgheţului, adică în cel mult trei luni.

— Fireşte.

— Dar cum anume?

— Poate că localnicii ne vor lăsa să plecăm.

— Nu-mi vine să cred, fiindcă n-aveţi cu ce plăti răscumpărarea. După ce i se tălmăcise părerea lui Ortik, domnul Cascabel răspunse prompt:

— Dacă nu cumva nătărăii ăştia vor fi siliţi să ne lase…

— Forţaţi? De cine, întrebă Jean.

— De împrejurări!

— De împrejurări, tată?

— Da! Asta e. Împrejurările, fiule, împrejurările!

Şi se scărpina în cap, mai-mai să-şi smulgă părul, nereuşind să scoată de-acolo nici o soluţie.

— Prieteni, zise domnul Serghei, important e să vedem ce-am face dacă indigenii refuză să ne lase liberi. Plecăm fără consimţământul lor?

— Putem încerca, domnule Serghei, răspunse Jean. Dar am fi nevoiţi să abandonăm Belle-Roulotte.

— Nu vorbi aşa, Jean, strigă domnul Cascabel. Îmi frângi inima.

— M-am gândit bine, tată!

— Nu! Belle-Roulotte este casa noastră umblătoare. Acoperişul sub care te-ai fi putut naşte, băiete! S-o lăsăm la cheremul acestor amfibii, al acestor…

— Dragul meu Cascabel, interveni domnul Serghei, vom face tot ce ţine de noi a să-i determinăm pe băştinaşi să ne redea libertatea. Dar, cum cel mai probabil că vor refuza singura noastră şansă ar fi evadarea. Şi n-am reuşi să înşelăm vigilenţa lui Ciuciuk decât părăsind…

— Casa Familiei Cascabel, exclamă şeful trupei, dând impresia că rostogolea o grămadă de r, deşi în cuvintele acelea nu exista niciunul.

— Tată, spuse Jean, – cred că ar mai fi o posibilitate de salvare şi lucrurile s-ar rezolva.

— Care anume?

— De ce n-ar încerca unul dintre noi să plece, să ajungă pe continent şi să lunţe autorităţile ruseşti? Domnule Serghei, mă ofer cu plăcere.

— Asta niciodată! vorbi cu hotărâre domnul Cascabel.

— Nu, să nu faceţi aşa ceva! spuse tot atât de hotărât Ortik, atunci când domnul Serghei îi explică propunerea lui Jean.

Domnul Cascabel şi matelotul se dovedeau a fi pe aceeaşi poziţie faţă de subiectul discutat. Dacă unul se gândea, însă, numai la primejdia în care s-ar trezi contele Narkin odată încăput pe mâna autorităţilor ruseşti, celălalt nu se sinchisea şi de puţin de asta, ci de cu totul altceva.

De altfel, luând în considerare un alt aspect al propunerii lui Jean, domnul Serghei spuse:

— Te recunosc, inimosul meu băiat, şi îţi mulţumesc că vrei să te sacrifici pentru noi. Dar sacrificiul tău n-ar avea nici o şansă de izbândă. Să te aventurezi în miezul iernii arctice peste banchiză, să străbaţi cele o sută de leghe ce despart insula Kotelnâi de continent, asta ar fi nebunie curată! Ai pieri pe drum, bietul de tine! Nu, prieteni, n-o să ne despărţim, iar dacă vom reuşi într-un fel sau altul să plecăm din arhipelagul Leahov, o vom face cu toţii împreună.

— Bine spus, observă domnul Cascabel, şi vreau ca Jean să-mi promită că n-o să întreprindă nimic fără încuviinţarea mea.

— Îţi promit, tată.

— Iar când spun că plecăm toţi, reluă domnul Serghei, adresându-se lui Ortik, vreau să se înţeleagă că dumneata şi Kircev o să veniţi cu noi. Nu vă lăsăm în mânile indigenilor.

— Vă mulţumesc, domnule Serghei, răspunse Ortik. Kircev şi cu mine vom căuta să vă fim de folos în călătoria prin Siberia. Deocamdată nu se poate face nimic. Dar trebuie să fim pregătiţi de fugă înaintea dezgheţului. De cum se va domoli gerul. Cu acestea, Ortik se retrase.

— Da, reluă domnul Serghei, – va trebui să fim gata.

— O să fim! declară domnul Cascabel. Ce anume o să facem pentru asta? Să n-ajung ziua de mâne dacă am habar!

Într-adevăr, în ce fel i-ar fi putut spune adio lui Ciuciuk, cu sau fără voia lui, aceasta era întrebarea, sau măi bine zis problema la ordinea zilei. Foarte greu ar fi putut înşela vigilenţa băştinaşilor. Pe Ciuciuk nu mai sperau să-l facă să cadă la o învoială mai rezonabilă. Le rămânea doar o singură cale: să-l „tragă pe sfoară”, vorba domnului Cascabel, rostită de douăzeci de ori pe zi.

Şi tocmai asta se şi străduia să facă! Dar fără succes îşi „comprima căpăţâna”, ca să folosim una din expresiile sale preferate; luna ianuarie se sfârşea fără ca el să fi găsit ceva în fundul sacului.