VII.

PRIN CARIBŮ.

Preacinstite Cascabel, de ce n-ai venit oare cu câţiva ani mai înainte să vizitezi regiunea pe care ţi-o aşterne sub picioare această parte a Columbiei britanice? De ce viaţa ta de saltimbanc nu te-a adus aici când aurul acoperea aceste terenuri şi nu trebuia decât să te apleci ca să-l aduni? De ce povestea despre o asemenea perioadă extraordinară, relatată de Jean tatălui său, era povestea trecutului şi nu a prezentului?

— Am ajuns să vedem şi Caribii, tată, spuse Jean într-o zi.

— Dar poate că nu ştii ce înseamnă Caribu…

— N-am nici o îndoială, răspunse domnul Cascabel, – e un animal cu două, ori cu patru labe?

— Un animal?! Exclamă Napoléone.

— E mare? E rău? Muşcă?

— Nu-i nici un animal, răspunse Jean.

— E pur şi simplu un ţinut care se numeşte aşa, ţinutul aurului, un Eldorado al Columbiei. Ce de bogăţii avea şi câtă lume a mai îmbogăţit!

— În timp ce alţii se ruinau, îmi închipui! replică domnul Cascabel.

— Ai dreptate, tată, şi adaug chiar că ăştia din urmă erau cei mai mulţi. Şi totuşi, existau asociaţii de mineri care primeau până la două mii de mărci aur pe zi. Într-o anume vale din Caribii, denumită William Creek, scoteai aurul cu pumnii! însă, oricât.de mari ar fi fost resursele acelei văi aurifere, prea multă lume dăduse năvală s-o exploateze. Astfel că, de pe urma mulţimii de căutători adunaţi acolo şi a gloatei pe care o târau după ei, viaţa deveni curând cumplit de dificilă, fără a mai socoti uluitoarea scumpire a tuturor produselor. Mâncarea era peste măsură de scumpă, pânea ajunsese la un dolar livra, în mediul acela nesănătos apărură boli contagioase. Iar în final venirea în Caribů a însemnat, pentru cei mai mulţi, mizerie şi moarte. Oare nu tot aşa se întâmplase, cu câţiva ani mai înainte, în Australia şi în California?

— Tată, zise Napoléone, totuşi ar fi bine să găsim în drum o bucată mare de aur!

— Ce-ai face cu ea, micuţo?

— Ce-ar face? Interveni Cornelia.

— I-ar da-o mămicii ei, care ar şti s-o schimbe repede în bani.

— Atunci, hai să căutăm, spuse Cuişoară, – şi cu siguranţă că până la urmă o să găsim… dacă nu cumva…

— Dacă nu cumva n-o să găsim, vrei să spui? Vorbi Jean.

— În mod sigur asta se va întâmpla, sărmane Cuişoară, căci sacul e gol, absolut gol.

— Bine, bine, mai vedem noi, zise Sandre.

— Gata, copii! spuse deodată domnul Cascabel, apelând la cel mai pompos ton de care era în stare. E interzis să te îmbogăţeşti în acest chip! Cu aur găsit pe un teritoriu englez… Ptiu! Trebuie să trecem repede, fără să ne oprim, fără să ne aplecăm după o singură pepită, nici dacă ar fi cât capul lui Cuişoară! Iar odată ajunşi la frontieră, chiar de nu găsim acolo vreo tăbliţă cu inscripţia „Rugăm, ştergeţi-vă picioarele”, noi tot o să ni le ştergem, copii, ca să nu ducem nimic de pe acest pământ columbian!

Mereu acelaşi, César Cascabel! Putea fi însă liniştit: după toate probabilităţile, pe niciunul dintre ai săi n-avea să-l aştepte şansa de a descoperi vreo pepită cât de mică. Totuşi, în timpul marşului, şi în ciuda interdicţiei domnului Cascabel, priviri cercetătoare măturau neîncetat suprafaţa solului. O pietricică oarecare apărea în ochii Napoléonei, dar mai ales în ai lui Sandre, tot atât de valoroasă ca o bucată de aur de aceeaşi greutate. Şi de ce nu? Nu ocupă America de Nord locul întâi în privinţa zăcămintelor aurifere? Australia, Rusia, Venezuela, China se înşiră abia după ea. începuse însă sezonul ploios, în fiecare zi cădeau mari cantităţi de apă, iar înaintarea devenea tot mai dificilă.

Îndumătorul indian îndemna caii. Se temea ca nu cumva acele rios sau creeks, afluenţii râului Frazer, să se umfle dintr-o dată. Cum să mai treacă dincolo, dacă dispăreau locurile de trecere? Belle-Roulotte risca să rămână imobilizată timp de câteva săptămâni, cât avea să ţină sezonul ploilor. Pentru a ieşi din valea Frazer trebuiau să întindă pasul. Am mai spus că nu aveai de ce să te temi de indigenii acelui ţinut de când cilicoţii fuseseră împinşi spre est.

Nimic mai adevărat, numai că existau pe acolo nişte animale periculoase – urşi, mai ales – a căror întâlnire te expunea unor grave incidente.

S-a întâmplat că Sandre era gata să verifice lucrul acesta pe propria sa piele, într-o împrejurare când putea plăti scump greşeala de a nu-şi fi ascultat tatăl. Era în 17 mai după-amiaza. Făcuseră popas la vreo cincizeci de paşi de un pârâu secat pe care atelajul tocmai îl trecuse. Cu malurile lui foarte abrupte, pârâul ar fi fost absolut de netrecut dacă o creştere bruscă a apei l-ar fi transformat în torent. Întrucât popasul urma să dureze vreo două ore, Jean porni înainte, să vâneze, pe când Sandre, cu toate că i se poruncise să nu se îndepărteze de tabără, trecea pârâul încoace şi încolo, fără să-l vadă nimeni, purtând cu sine doar o coardă lungă de vreo douăsprezece picioare, înfăşurată în jurul taliei.

Puştiul avea un plan: văzuse o pasăre frumoasă, cu pene multicolore, şi o urmărea ca să-i descopere cuibul. Ajutându-se apoi de coardă, s-ar fi putut căţăra în oricare copac, so prindă. Îndepărtându-se astfel, Sandre săvârşea o imprudenţă cu atât mai gravă, cu cât timpul începea să se strice. O furtună ameninţătoare urca rapid spre zenit. Dar numai de încearcă să-l opreşti pe un băiat care are de gând să prindă o pasăre!

Aşa că Sandre intră în scurt timp într-o pădure deasă, ai cărei copaci începeau să se înalţe în stânga pârâului. Zburând din creangă în creangă, pasărea prinsese parcă gust să-l atragă după ea.

Absorbit cu totul de urmărire, Sandre uitase că Belle-Roulotte trebuia să plece peste două ore şi, la vreo douăzeci de minute după ce părăsise locul popasului, se afla deja la o bună jumătate de leghe în adâncul pădurii. Acolo, nici urmă de drumuri, doar poteci înguste, năpădite de mărăcinişul crescut printre cedri şi brazi. Ciripind voioasă, pasărea zbura de la un copac la altul, iar Sandre alerga, sărea tinereşte, ca o pisică sălbatică.

Eforturile îi fură totuşi fără succes, fiindcă pasărea dispăru în cele din urmă într-un hăţiş.

Abia atunci văzu, printre crengile copacilor, cerul acoperit de nori grei. Mari scăpărări de lumină se revărsau peste pădurea întunecată.

Erau primele fulgere, urmate curând de tunete prelungi.

„Abia mai am timp să mă întorc. Şi ce-o să spună tata,” gândi băiatul. În clipa aceea privirea îi fu atrasă de un obiect neobişnuit, o piatră de formă bizară, având mărimea unui con de pin şi presărată cu puncte metalice. Nu credeţi că puştiul şi-a închipuit că dăduse peste o pepită uitată prin partea aceea a ţinutului Caribii? Scoţând un strigăt de bucurie, o luă, o cântări în mână şi o puse în buzunar cu gândul să nu spună nimănui că o găsise.

„Să vedem ce-or să zică mai târziu, când o s-o schimb pe bani de aur!”

Abia apucase Sandre să-şi vâre în buzunar preţioasa piatră, că furtuna se şi dezlănţui cu un tunet puternic. Ultimele ecouri se repercutau încă prin spaţiu, când se auzi un răget. La douăzeci de paşi, lângă un tufiş des, se afla un urs enorm, din specia grizzly. Şi, oricât de curajos era, Sandre o luă la sănătoasa cât îl ţineau puterile, îndreptându-se spre pârâu. Ursul se repezi numaidecât după el. Dacă Sandre ar fi putut intra în albia pârâului, să-l treacă şi să se refugieze în tabără, era salvat. Ursul putea fi ţinut la respect pe malul stâng, sau chiar doborât dacă încerca să coboare în albie. Dar de-acum turna cu găleata, fulgera tot mai des, iar cerul răsuna până departe de bubuitul tunetelor. Sandre era ud până la piele şi hainele înmuiate îl împiedicau să fugă; risca să cadă la fiecare pas, iar o cădere i-ar fi fost fatală. Reuşi, totuşi, să păstreze distanţa şi în mai puţin de un sfert de oră era pe malul pârâului. Acolo îl aştepta un obstacol de netrecut. Devenit torent, pârâul rostogolea la vale pietre, trunchiuri, buturugi smulse de viitoare. Apele urcau până în buza malului. Dacă s-ar fi aruncat în vârtejul acela, ar fi fost pierdut, fără nici o şansă de scăpare. Sandre nu îndrăznea să se întoarcă. Simţea ursul pe urmele lui, gata să-l apuce în gheare. Şi era cu neputinţă să-şi anunţe prezenţa, fiindcă Belle-Roulotte abia se vedea printre copaci.

Instinctul îl conduse, aproape fără să se mai gândească, spre ceea ce putea fi salvarea lui.

La cinci paşi se afla un copac, un cedru, cu ramurile cele mai de jos întinse peste pârâu. Băiatul se repezi sprinten spre trunchiul nu prea gros, îl cuprinse cu braţele şi, ajutat de asperităţile scoarţei, urcă în furca crengilor, apoi se strecură printre ramurile de deasupra. O maimuţă n-ar fi fost nici mai pricepută, nici mai agilă. Era, de fapt, ceva firesc pentru un mic clovn. Se putu crede în siguranţă.

Din păcate, nu pentru mult timp. Pentru că ursul, oprit lângă copac, se pregătea să se caţăre şi i-ar fi fost greu să scape de el, chiar suindu-se pe crengile cele mai înalte. Sandre nu-şi pierdu cumpătul. Nu era oare fiul demn al celebrului Cascabel, care ieşea viu şi nevătămat din cele mai grele încercări?

Trebuia să coboare din copac – dar cum? – şi să treacă torentul, însă în ce fel? Din cauza ploii torenţiale pârâul începea să se reverse, împrăştiindu-şi apele pe malul drept, cel cu tabăra.

Să strige după ajutor? Era imposibil ca ţipetele să-i fie auzite printre rafalele cumplite ale vântului. De altfel, dacă domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară începuseră cumva să-l caute, o făceau pesemne în faţa şi nu în urma vehiculului. Le putea trece prin cap că Sandre traversase iarăşi pârâul?

Între timp, ursul se căţăra… Încet, dar se căţăra, urmând să ajungă în scurt timp la furca cedrului. Cât despre Sandre, el încerca să ajungă în vârf.

Chiar atunci puştiului îi veni o idee. Văzând că unele ramuri se întindeau pe deasupra pârâului pe o lungime de vreo zece picioare, desfăcu în grabă coarda din jurul mijlocului, pregăti o buclă şi reuşi să apuce cu ea capătul unei astfel de crengi orizontale. Ridică apoi creanga, trăgând de coardă spre el, şi o ţinu în poziţie verticală. Făcu totul cu îndemânare, rapid, cu o perfectă prezenţă de spirit. Nu avea timp de pierdut, ursul tocmai suise trunchiul şi încerca să-şi facă loc printre crengi.

Dar, în clipa aceea, ţinându-se de capătul crengii ridicate, Sandre o lăsă să se destindă ca un arc şi fu proiectat pe deasupra pârâului, aşa cum e catapultată o piatră. Zvâcnind puternic prin aer, se răsuci şi căzu pe malul drept, pe când ursul, cu buzele umflate, privea după prada care îşi luase zborul.

— Ah, puşlamaua!

Cu acest compliment îl întâmpină domnul Cascabel pe micul imprudent, întâlnindu-l pe când el însuşi îşi făcea apariţia pe malul pârâului, însoţit de Jean şi de Cuişoară, după ce-l căutaseră fără succes în jurul locului de popas.

— Puşlama ce eşti, spuse încă o dată,- ce spaimă am tras din pricina ta!

— Bine, tată, haide, smulge-mi urechile, acceptă Sandre, îmi merit pedeapsa.

Dar, în loc să-şi ia fiul de urechi, domnul Cascabel nu rezistă dorinţei de a-l săruta pe amândoi obrajii, îi spuse:

— Să nu mai faci una ca asta, că altfel…

— Mă săruţi din nou, răspunse Sandre, îmbrăţişându-şi la rândul său tatăl. Apoi strigă:

— L-am păcălit zdravăn pe ursan! Pare cam năuc moş Martin, ăsta, de doi bani. Jean ar fi vrut nespus să vâneze fiara, care se îndepărtase. Nu putea fi, însă, vorba să-l urmărească. Apa creştea şi, înainte de orice, trebuiau să scape de inundaţie, aşa că se întoarseră toţi patru la Belle-Roulotte.