VII.

O REUŞITĂ FARSĂ A DOMNULUI CASCABEL.

Începutul lui februarie fu cumplit de aspru – o lună în care, la acea latitudine, se întâmplă să îngheţe mercurul în termometre. Sigur că rămânem încă departe de temperaturile spaţiului interstelar, de cele două sute şaptezeci şi trei de grade sub zero, capabile să imobilizeze moleculele corpurilor în ceea ce s-a numit starea solidă absolută. Şi totuşi, ai fi zis că moleculele din aer nu mai alunecau Unele pe lângă altele, că atmosfera se solidificase. Respirat, aerul ardea ca focul. Se făcuse atât de frig, încât cei din Belle-Roulotte hotărâră să nu mai iasă afară. Cerul era nemaipomenit de limpede, iar constelaţiile străluceau nespus de puternic; aveai impresia că ajungi cu privirea până în străfundurile bolţii cereşti. Lumina zilei, spre amiază, era doar un amestec de zori şi asfinţit.

Băştinaşii înfruntau totuşi, din obişnuinţă, asprele condiţii de climă ale locului. Dar ce măsuri îşi mai luau pentru ca picioarele, mânile, nasul să nu le îngheţe subit! Corpul şi-l înfăşurau în piei de ren, pe cap îşi trăgeau gluga, astfel că nimic din om nu rămânea la vedere. Erau nişte pachete de blănuri umblătoare. Şi de ce, oare, trebuiau să se aventureze afară din locuinţe? Din ordinul lui Ciuciuk. Aveau misiunea să se asigure că prizonierii, care nu-l mai puteau vizita zilnic, nu şterseseră putina. Măsură de prevedere deplasată, pe o asemenea vreme.

— Bună seara, mutre de focă, le striga dinăuntru domnul Cascabel, văzându-i prin ferestruicile cărora le dezgheţa sticla pe partea dinspre interior. Cred că animalele astea au sânge de amfibie în vine! Se plimbă, nici că le pasă, prin locuri unde nişte oameni de treabă ar îngheţa în cel mult cinci minute.

În compartimentele vehiculului ermetic închis, temperatura se menţinea la un nivel suportabil. Făceau focul în soba din bucătărie cu lemn fosil, economisind astfel rezerva de petrol, iar căldura se răspândea în toate încăperile, încât acestea chiar trebuiau aerisite din când în când. Dar atunci, abia dacă deschideau uşa dinspre avantren, că lichidele din interior îngheţau instantaneu. Între temperatura de afară şi cea dinăuntru era o diferenţă de cel puţin patruzeci de grade – lucru pe care domnul Serghei l-ar fi putut constata cu precizie, dacă băştinaşii n-ar fi furat termometrele.

La sfârşitul celei de-a doua săptămâni din februarie, gerul avea tendinţa să se mai înmoaie puţin. Vântul îşi schimbase direcţia spre sud, iar viscolele începură să bântuie din nou, cu o furie cumplită, ţinuturile Noii Siberii. Dacă Belle-Roidotte n-ar fi fost adăpostită după nişte stânci înalte, n-ar fi reuşit să facă faţă rafalelor. Cum era îngropată în zăpadă până deasupra roţilor, puteau fi liniştiţi în privinţa ei. Mai trecură încă nişte valuri de frig puternic, modificând brusc starea atmosferei. Cu toate acestea, pe la jumătatea lunii temperatura medie nu mai cobora sub minus douăzeci de grade.

Domnul Serghei, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară îndrăzniră să-şi scoată iarăşi nasul afară, luându-şi cele mai minuţioase măsuri de prevedere pentru ca trecerea de la o temperatură la alta să nu se facă prea brusc. Din punct de vedere medical, aici era pericolul cel mai mare.

Împrejurimile campamentului dispăruseră cu totul sub covorul alb, încât era imposibil să deosebeşti denivelările terenului. Şi nu din lipsă de lumină, căci vreme de două ceasuri orizontul prindea, în partea de sud, o lumină alburie, o răsfrângere a razelor de soare, fără căldură, dar care urma să sporească o dată cu apropierea echinocţiului de primăvară. Putură, aşadar, să se plimbe puţin, întâi şi-ntâi, din ordinul categoric al lui Ciuciuk, se duseră la locuinţa acestuia.

„ Nimic nu se schimbase în hotărârile încăpăţânatului indigen. Prizonierii fură avertizaţi să aducă neîntârziat cele trei mii de ruble, sau, în caz contrar, Ciuciuk avea să vadă ce-i rămânea de făcut.

— Ticălos ordinar, îi răspunse domnul Cascabel în acea franceză curată pe care „înălţimea sa” n-o putea pricepe. „Da! De trei ori bestie! De patru ori brută! Rege peste idioţi!

E adevărat însă că toate acele calificative, atât de potrivite şefului din arhipelagul Leahov, nu schimbau deloc lucrurile. Mai grav era că Ciuciuk ameninţa să treacă la măsuri drastice.

Şi tocmai în furia sa oarbă, domnului Cascabel îi veni o idee genială – ceea ce nu trebuie să surprindă la un om din cale-afară de descurcăreţ.

— Pe toate focile, exclamă el într-o dimineaţă, – îi dau gata cu farsa asta, cu farsa asta grozavă! Şi de ce nu mi-ar reuşi, cu nişte bieţi nătărăi?

Deşi îi scăpaseră asemenea fraze, domnul Cascabel hotărî să păstreze secretul. Nu spuse nimănui nimic, nici măcar domnului Serghei sau Corneliei. Se părea, totuşi, că una din condiţiile esenţiale pentru reuşita planului său era să vorbească bine limba rusă – limbă folosită de toate populaţiile din Siberia septentrională. Astfel că, în vreme ce Kayette se perfecţiona în studiul francezei sub îndrumarea prietenului său Jean, domnul Cascabel se decise să se perfecţioneze în studiul limbii ruse sub îndrumarea prietenului său Serghei. Şi unde ar fi găsit oare vreun profesor mai devotat?

Prin urmare, în ziua de 16 februarie, pe când se plimba cu domnul Serghei pe lângă Belle-Roulotte, îi împărtăşi dorinţa sa de a-i învăţa mai bine limba.

— Vezi dumneata, dacă tot mergem, în Rusia, mi-ar fi de folos să vorbesc ruseşte şi o să mă simt în largul meu cât vom sta la Perm şi la Nijni.

— De acord, dragul meu Cascabel, răspunse domnul Serghei. Dar, cu câtă rusă ştii, te descurci destul de bine.

— Nu, domnule Serghei! E adevărat că înţeleg puţin ce mi se spune, dar nu prea reuşesc să mă fac eu înţeles, şi tocmai asta aş vrea.

— Cum doreşti.

— De altfel, domnule Serghei, e nevoie să ne umplem timpul cu ceva.

În definitiv, propunerea domnului Cascabel nu era de loc surprinzătoare şi nimeni nu se arătă mirat.

Iată-l, deci, buchisind ruseşte cu domnul Serghei, câte două-trei ore pe zi, preocupat mai mult de pronunţie decât de gramatică. Lăsa impresia că la asta ţine în mod deosebit. Or, dacă ruşii vorbesc cu destulă uşurinţă limba franceză, chiar fără accent străin, pentru francezi e ceva mai greu să vorbească ruseşte. Nu-i deloc complicat să ne închipuim strădaniile domnului Cascabel, eforturile pe care le făcea ca să pronunţe cât mai corect, umplând cu vocea sa încăperile din Belle-Roulotte. Şi într-adevăr, având înclinaţii înnăscute pentru limbi, făcuse progrese menite să-i uimească pe toţi ceilalţi. După lecţie, se ducea pe plajă şi acolo, sigur că nu-l putea auzi nimeni, exersa. Rostea cu voce tare diverse fraze, intonându-le în fel şi chip şi silindu-se să pronunţe consoana r aşa cum fac ruşii. Iar pentru asta trebuia să se dezveţe de obişnuinţa unor vibraţii adânc fixate în exerciţiul meseriei sale de saltimbanc. Uneori se întâlnea cu Ortik şi cu Kircev şi, cum cei doi mateloţi nu ştiau o boabă franţuzeşte, vorbea cu ei în limba lor, asigurându-se în felul acesta că începea să se facă înţeles destul de mulţumitor.

De la un timp, cei doi veneau mai des la Belle-Roulotte. Mereu intrigată de vocea lui Kircev, Kayette încerca să-şi amintească în ce împrejurări o mai auzise. La discuţiile dintre Ortik şi domnul Serghei lua acum parte şi domnul Cascabel. Vorbeau, de fiecare dată, despre modul în care ar fi putut părăsi insula şi nu ajungeau la nici o soluţie.

— Mai avem o şansă să ne întoarcem acasă, spuse într-o zi Ortik.

— Nu ne-am gândit niciodată la ea, dar s-ar putea ivi pe neaşteptate.

— Care, întrebă domnul Serghei.

— Când marea polară o să fie iarăşi navigabilă, se întâmplă adesea ca vreo balenieră să treacă pe lângă arhipelagul Leahov, răspunse matelotul. În cazul ăsta putem face semne, ca s-o chemăm încoace.

— Ar însemna să-i expui pe cei din echipaj riscului de a ajunge şi ei prizonierii lui Ciuciuk, în loc să ne elibereze, observă domnul Serghei. Un echipaj redus va cădea cu uşurinţă în mânile băştinaşilor.

— De fapt, interveni domnul Cascabel, marea nu va fi curăţată de gheţuri decât peste vreo trei luni, iar eu n-am atâta răbdare!

Iar după o clipă de gândire, adăugă:

— Şi apoi, dacă am reuşi să ne îmbarcăm pe vreo balenieră, fie şi cu învoirea acestui bătrân minunat care e Chouchou, Belle-Roulotte tot pierdută ar fi…

— Va trebui, fără îndoială, să ne resemnăm în privinţa asta, aprecie domnul Serghei.

— Să ne resemnăm! izbucni domnul Cascabel. Hai să fim serioşi!

— Ai găsit cumva vreo soluţie?

— Ei, ei!

Domnul Cascabel nu spuse mai mult. Dar ce surâs avea pe buze, şi ce sclipiri în privire!

Când îi ajunse la urechi un asemenea răspuns, Cornelia simţi nevoia să comenteze:

— În mod precis, César a pus ceva la cale. Ce anume? Nu ştiu. La urma urmei, de la unul ca el te poţi aştepta la orice.

— Tata e mai şmecher decât domnul Ciuciuk, zise micuţa Napoléone.

— Aţi observat că de la un timp îi spune „bătrân minunat”? întrebă Sandre. Asta-i un semn de prietenie.

— Numai dacă nu cumva e chiar invers, spuse Cuişoară.

În partea a doua a lunii februarie, temperatura crescu simţitor. Suflând dinspre sud, vântul aducea curenţi de aer mai puţin rece şi-i împrăştia în atmosferă. Nu mai era timp de pierdut. După ce îi prinsese o dată dezgheţul în strâmtoarea Bering, din pricina iernii întârziate, ar fi fost culmea ghinionului să se expună aceleiaşi primejdii datorită primăverii timpurii. Dacă planul domnului Cascabel reuşea, dacă l-ar fi convins pe Ciuciuk să-l elibereze împreună cu personalul şi materialul său, trebuiau să plece până când câmpul de gheaţă, uniform întărit, mai exista între arhipelagul Leahov şi coasta siberiană.

Un atelaj de reni putea parcurge distanţa respectivă în condiţii relativ bune, iar călătorii n-ar fi avut de ce să se teamă că banchiza s-ar fi dislocat.

— Spune-mi, dragul meu Cascabel, îl întrebă întro zi domnul Serghei, speri, aşadar, că ticălosul de Ciuciuk o să-ţi dea renii de care ai nevoie pentru ca vehiculul să ajungă pe continent?

— Domnule Serghei, răspunse grav domnul Cascabel, Chouchou nu-i deloc ticălos. Dimpotrivă, e un ins respectabil şi minunat! Dacă ne lasă să plecăm, o să ne îngăduie să ducem şi această Belle-Roulotte, iar dacă ne îngăduie s-o ducem, atunci n-are altceva de făcut decât să ne dea douăzeci de reni, cincizeci, o sută, o mie, câţi o să-i cer!

— Înseamnă că-l ai la mână!

— Dacă-l am la mână pe Chouchou? E ca şi cum i-aş ţine nasul între degete, domnule Serghei. Iar eu, când ţin ceva, ţin bine!

Mereu aceeaşi comportare de om sigur pe sine, şi mereu acelaşi zâmbet plin de satisfacţie! Chiar atunci, ducându-şi două degete la buzele ţuguiate, trimise un sărut pe adresa „înălţimii sale” indigene, înţelegând că dorea să păstreze o discreţie absolută în privinţa planurilor sale, domnul Serghei avu tactul de a nu insista să le afle. O dată cu îmblânzirea frigului, supuşii lui Ciuciuk începură să-şi reia activităţile obişnuite, vânătoarea de păsări, prinderea focilor ieşite din nou deasupra banchizei. Totodată, ceremoniile întrerupte de gerul cel mare îi aduceau pe credincioşi în grota cu idoli.

Participarea întregului trib dădea multă strălucire fiecărei zi de vineri. Se pare că vinerea este duminica Noii Siberii. Or, vineri, 29 februarie – anul 1868 fiind bisect – urma să aibă loc o procesiune generală a băştinaşilor.

În ajun, seara, domnul Cascabel le spuse celorlalţi, la culcare:

— Mâne mergem la ceremonia din Vorspiuk, împreună cu prietenul nostru Chouchou.

— Ce? Chiar vrei tu asta, César, întrebă Cornelia.

— Vreau!

Ce putea să însemne răspunsul acela atât de categoric? Oare domnul Cascabel spera săl îmbuneze pe şeful insulelor Leahov, participând la adoraţiile sale superstiţioase? Fără îndoială, Ciuciuk avea să fie încântat să-şi vadă prizonierii omagiind divinităţile locului. Dar.să le venereze, să îmbrăţişeze religia indigenă, asta era cu totul altceva şi probabil că domnul Cascabel n-ar fi mers până la apostazie ca să fie pe placul „înălţimii sale” neosiberiene. Ptiu!

Oricum, a doua zi în zori întreg tribul se afla în mişcare. Timp splendid, temperatură de numai zece grade sub zero. Ziua se lungise deja la patru-cinci ore, arătând vagi urme de raze de soare alunecate pe deasupra orizontului.

Localnicii ieşiseră din bordeie. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, adulţi, cu toţii îşi puseseră hainele cele mai bune, cojoace din piele de focă, pantaloni din piele de ren, cu părul lăsat la vedere. Era o paradă fără seamăn: blănuri albe şi negre, căciuli împodobite cu perle false, pieptare colorate, fâşii de piele legate peste frunte, cercei, brăţări, podoabe din os de morsă, încrustate, atârnate de cartilajul nasului.

Şi totuşi, se pare că lucrurile acelea nu erau suficiente pentru o asemenea solemnitate. Unele persoane mai însemnate din trib socotiseră nimerit să se împodobească şi mai bogat, folosind în acest scop diferite obiecte furate din Belle-Roulotte. Într-adevăr, pe lângă faptul că îmbrăcaseră costumele de saltimbanc, cu fir sclipitor şi zorzoane, pe lângă tichiile de clovn şi caschetele de general pe care şi le puseseră pe cap, unii purtau în bandulieră o coardă de care atârnau inelele folosite în exerciţiile de jonglerie, alţii îşi atârnaseră la brâu o grămadă de bile şi de haltere, în sfârşit, marele şef Ciuciuk îşi expune pe piept, cu mare pompă, un barometru aneroid, ca pe o decoraţie a vreunui ordin de curând inventat de suveranul Noii Siberii.

Iar instrumentele din orchestra de circ îşi amestecau sunetele într-un concert înfiorător, într-un vacarm spărgător de timpane, trompeta concurând cu trombonul, toba mică dând replică tobei mari.

Cornelia şi copiii erau cumplit de furioşi la auzul unor astfel de cacofonii asurzitoare. Ar fi avut chef să-i fluiere pe artiştii care, după părerea lui Cuişoară, se comportau „ca nişte foci”.

Ei bine, lucru de necrezut: domnul Cascabel le zâmbea acelor interpreţi barbari. Le făcea complimente, îi lăuda, bătea din palme strigând „bravo” şi spunea întruna:

— Oamenii ăştia mă uimesc cu adevărat! Sunt deosebit de dotaţi pentru muzică şi, dacă ar vrea să se angajeze în trupa mea, garantez că ar avea mare succes la târgul din Perm, şi la fel la cel din Saint Cloud!

În mijlocul îngrozitorului tumult, procesiunea străbătea satul, îndreptându-se spre locul sacru unde idolii aşteptau să fie proslăviţi de credincioşi. Ciuciuk era în frunte. Imediat după el veneau domnul Serghei şi domnul Cascabel, apoi familia şi Cei doi mateloţi ruşi, escortaţi de toată suflarea din Turkev.

Convoiul se opri în faţa grotei care adăpostea, în adânc, divinităţile indigene, Înfăşurate în blănuri superbe şi decorate cu picturi împrospătate special în vederea acelei ceremonii.

Ciuciuk intră în Vorspiuk cu mânile ridicate şi, după ce îşi plecă smerit capul de trei ori, se lăsă pe vine, pe un covor din piele de ren, întins pe jos. Era modul de a îngenunchea al localnicilor.:

Domnul Serghei şi camarazii săi se grăbiră să-l imite pe şeful satului, iar ceilalţi se prosternară la rândul lor.

După ce se făcu din nou linişte solemnă, Ciuciuk, cu intonaţia unui predicator anglican, adresă câteva cuvinte jumătate cântate, jumătate şoptite, celor trei idoli, superbi în măreţia lor hieratică.

Deodată, o voce îi răspunse – o voce puternică, bine timbrată, care se auzi până în colţul cel măi îndepărtat al grotei.

Minune! Vocea ieşea din ciocul uneia dintre divinităţi, cea din dreapta, şi iată ce rosti ea în limba rusă: „Ani sviati, eţi inostranţî, katorâe ot zăpada prişli! Zăcem ti îh poderjaeş?

Asta însemna: „Aceşti străini care vin din Apus sunt sfinţi! De ce îi ţii prizonieri?

Auzite clar de toţi închinătorii, cuvintele acelea stârniră stupoare generală. Pentru prima dată, zeităţile din Noua Siberie binevoiau să stea de vorbă cu adoratorii lor.

Chiar atunci o altă voce, şi mai puternică, poruncitoare, ieşi din ciocul idolului din stânga, articulând vibrant: „Îţi poruncesc să-i pui în libertate pe aceşti prizonieri! Poruncesc poporului tău să aibă cel mai mare respect pentru ei şi să le înapoieze toate lucrurile furate! Îţi poruncesc să-i ajuţi să ajungă pe coasta siberiană!

De data asta nu mai erau uluiţi, ci cuprinşi de groază. Ciuciuk se săltase în genunchi, tremurând, cu privirea buimacă şi gura căscată, cu degetele ţepene, în ultimul hal de zăpăceală. Pe jumătate ridicaţi, băştinaşii nu ştiau dacă era cazul să se prosterneze, ori s-o ia la fugă.

În sfârşit, a treia divinitate, cea din mijloc, vorbeşte şi ea. Dar cu ce voce cumplită, plină de mânie şi de ameninţări! Şi cât de dramatic articulează silabele, fă-cându-le să bubuie ca tunetul! Şi iată cuvintele ei, vizând-o direct pe înălţimea sa neosiberiană:

— Dacă nu faci aşa chiar atunci când o doresc aceşti oameni sfinţiţi, iadul să cadă asupra tribului tău!

În clipa aceea, şi stăpânul şi supuşii gemură de spaima, înţepeniţi pe jos ca nişte cadavre, pe când domnul Cascabel, ridicându-şi braţele spre idoli în semn de recunoştinţă, le mulţumea pentru intervenţia lor divină. Iar în acest timp camarazii săi se ţineau de burtă ca să nu izbucnească în râs. O simplă demonstraţie de ventriloc, iată ce pusese la cale omul acela nemaipomenit, un artist fără seamăn, ca să forţeze mâna „minunatului Chouchou”. Şi, de fapt, nici nu trebuia mai mult pentru a-i învârti pe degete pe băştinaşii superstiţioşi.

Oamenii veniţi din Apus – ce denumire admirabilă găsise domnul Cascabel! Oamenii aceştia sunt sfinţi. De ce-i ţinea Ciuciuk prizonieri?

Ei bine, nu! Ciuciuk n-avea să-i mai ţină. Avea să-i lase să plece îndată ce-şi vor exprima dorinţa, iar indigenii aveau să-i respecte ca pe nişte călători protejaţi de pronia cerească.

Pe când Ortik şi Kircev, care nu ştiau nimic despre talentul de ventriloc al domnului Cascabel, nu-şi ascundeau deloc uimirea, Cuişoară repeta plin de încântare:

— Ce geniu e patronul! Ce cap! Ce om! Numai dacă nu cumva…

— Dacă nu cumva e zeu! spuse Cornelia, înclinându-se în faţa soţului ei. Farsa era jucată. Reuşise datorită faptului că triburile din Noua Siberie sunt de o credulitate ce depăşeşte orice închipuire. Domnul Cascabel intuise corect situaţia asta, şi aşa îi venise ideea de a-şi întrebuinţa talentul de ventriloc pentru salvarea tuturor. Se înţelege că atât el cât şi familia sa fură conduşi la campament cu toate onorurile cuvenite unor sfinţi. Ciuciuk se întrecea în plecăciuni şi vorbe măgulitoare, amestecate cu o oarecare spaimă şi respect. Nu era departe de a confunda adoraţia pentru familia Cascabel cu cea pentru idolii din Kotelnâi. La urma urmelor, cum ar fi putut bănui populaţia satului Turkev, în ignoranţa ei desăvârşită, că avea de-a face cu un mistificator?

Fără nici o îndoială, înseşi divinităţile din Vorspiuk vorbiseră cu vocile acelea înspăimântătoare! Chiar din gura lor, mută până atunci, ieşiseră ameninţătoarele porunci rostite într-o rusească acceptabilă. Şi, în fond, nu exista oare un precedent? Papagalul Jako nu vorbea şi el? Nu se miraseră localnicii de cuvintele care-i ieşeau din cioc? Ei bine, dacă o pasăre putea vorbi, de ce n-ar fi în stare să facă acelaşi lucru nişte divinităţi cu cap de pasăre?

Din ziua aceea, domnul Serghei, César Cascabel şi familia sa, precum şi cei doi marinari ceruţi de compatriotul lor se putură considera liberi. Iarna era de-acum mult avansată, iar temperaturile începeau să devină suportabile. Prin urmare, naufragiaţii hotărâră să plece cât mai curând din arhipelagul Leahov. Nu de teamă că băştinaşii s-ar fi putut răzgândi. Erau prea impresionaţi ca s-o mai poată face. Domnul Cascabel se afla acum în cele mai bune relaţii cu prietenul său Chou-chou, care n-ar fi ezitat să-i lustruiască până şi cizmele, dacă i-ar fi cerut. Se înţelege că acel om de treabă se grăbi să restituie toate obiectele furate din Belle-Roulotte. El însuşi, îngenunchind, u înapoiase domnului Cascabel barometrul purtat în chip de medalie, iar César Cascabel binevoise să-i întindă o mână pe care Ciuciuk o sărutase cu evlavie: mâna aceea o credea în stare să arunce trăsnetul şi să dezlănţuie furtuna.

Pe scurt, în ziua de 8 martie pregătirile de plecare erau terminate. Domnul Cascabel ceruse douăzeci de reni spre a fi înhămaţi la Belle-Roulotte, iar Ciuciuk se grăbise să-i ofere o sută – lucru pentru care noul său prieten fi mulţumi, rămânând însă la cifra amintită. Ceru în plus doar furajele de care avea nevoie ca să-şi alimenteze atelajul pe timpul cât traversa banchiza.

În dimineaţa aceleiaşi zile, domnul Serghei, familia Cascabel şi cei doi marinari îşi luară rămas bun de la băştinaşii din Turkev. Tot tribul se adună să asiste la plecarea oaspeţilor şi să le ureze drum bun.

„Scumpul de Chouchou” era acolo, în rândul din faţă, stăpânit de o foarte sinceră emoţie. Domnul Cascabel se apropie de el şi, bătându-l pe burtă, se mulţumi să-i spună doar aceste cuvinte, în franceză:

— Adio, nătărăule!

Dar palma aceea dată cu familiaritate avea să sporească şi mai mult prestigiul „înălţimii sale” în mintea supuşilor.

Zece zile mai târziu, traversând fără nici o problemă câmpul de gheaţă ce unea arhipelagul Leahov de coasta Siberiei, Belle-Roulotte ajungea pe ţărm, la gura fluviului Lena.

După atâtea incidente şi accidente, pericole şi aventuri de la plecarea din Port Clarence, domnul Serghei şi camarazii săi de călătorie puseseră, în sfârşit, piciorul pe continentul asiatic.