VIII.

SATUL TICĂLOŞILOR.

Opt zile mai târziu, în 26 mai, se aflau la izvoarele râului Frazer. Ploiase întruna, zi şi noapte, însă călăuza spunea că timpul ploios urma să se sfârşească nu peste mult. înconjurând izvoarele râului printr-un ţinut destul de muntos, Belle-Roulotte o apucă dea dreptul spre vest. Alte câteva zile de marş şi domnul Cascabel avea să fie la frontiera cu Alaska. În ultima săptămână nu întâlniseră nici târguri, nici cătune pe traseul urmat de Ro No. În fond, n-aveau decât cuvinte de laudă pentru acest indian, bun cunoscător al locurilor. În ziua aceea, ghidul îi aduse la cunoştinţă domnului Cascabel că, dacă dorea, puteau opri într-un sat apropiat, unde un popas de douăzeci şi patru de ore ar fi fost binevenit pentru cai, care erau cam răzbiţi de oboseală.

— Despre ce sat e vorba, întrebă domnul Cascabel, mereu neîncrezător în privinţa localnicilor.

— Satul Ticăloşilor, răspunse îndrumătorul.

— Satul Ticăloşilor, exclamă domnul Cascabel.

— Da, zise Jean, chiar aşa e trecut pe hartă. Dar îmi închipui că-i numele vreunui trib indian, bunăoară koquin ( Joc de cuvinte intraductibil: coquin, în franceză, ticălos, netrebnic şi koquin, cuvânt indian pronunţat oarecum asemănător).

— Bine, bine, fără atâtea explicaţii, replică domnul Cascabel. Spre seară Belle-Roulotte făcu popas la intrarea în sat. Mai aveau cel mult trei zile până la frontiera geografică dintre Alaska şi Columbia britanică.

De acolo înainte, domnul Cascabel avea să-şi recapete repede buna dispoziţie obişnuită, pe care şi-o pierduse pe teritoriul majestăţii sale britanice. Satul Ticăloşilor era locuit de indieni. Se mai aflau atunci acolo şi nişte englezi, vânători de profesie ori simpli amatori veniţi doar pentru sezonul de vânătoare. Printre ofiţerii garnizoanei Victoria, prezenţi acolo, era şi un oarecare baronet, Sir Edward Turner, ins trufaş, necioplit, insolent, plin de sine şi de naţionalitatea lui –unul dintre acei gentlemani care cred că-şi pot permite orice pentru simplul fapt că sunt englezi. Se înţelege că-i detesta pe francezi, cel puţin tot atâta cât îi detesta şi domnul Cascabel pe compatrioţii baronetului. Se va vedea dacă erau făcuţi să se înţeleagă unul pe celălalt!

Chiar în seara când poposiseră, în timp ce Jean, Sandre şi Cuişoară erau plecaţi după provizii, cânii baronetului se întâlniră în vecinătatea taberei cu Wagram şi Marengo, care împărtăşeau, evident, antipatiile naţionale ale stăpânului lor. De aici, neînţelegeri între prepelicar şi caniş, pe de-o parte, şi pointeri pe de altă parte, apoi hărmălaie, muşcături, luptă, iar în final intervenţia proprietarilor.

Auzind larma, Sir Edward Turner ieşi din casa pe care o ocupa la intrarea satului şi ameninţă cu biciul cânii domnului Cascabel.

Acesta se repezi numaidecât înaintea baronetului, luând apărarea cânilor săi. Sir Edward Turner, care vorbea foarte corect franţuzeşte, îşi dădu imediat seama cu cine avea de-a face şi, lăsând frâu liber insolenţei, nu se sinchisi să-i trateze „la modul britanic” pe saltimbanc în particular şi pe compatrioţii lui în general. Vă închipuiţi cu uşurinţă ce simţea domnul Cascabel, pus într-o asemenea situaţie. Totuşi, întrucât nu dorea să se ajungă la o încurcătură neplăcută, şi încă pe pământ englez, ceea ce putea aduce după sine necazuri, bunăoară întârzierea călătoriei, se stăpâni şi răspunse pe un ton destul de cuviincios:

— Cânii dumitale i-au atacat întâi pe ai mei, domnule!

— Ba ai dumitale, ripostă baronetul, – câni de măscărici! Nu merită decât muşcături şi lovituri de bici.

— Domnule, reluă César Cascabel înflăcărându-se în ciuda hotărârii de a-şi păstra calmul, – îţi atrag atenţia că asemenea vorbe nu fac cinste unui gentleman!

— Şi totuşi, ăsta-i singurul răspuns ce se cuvine unui om de teapa dumitale!

— Domnule, eu sunt politicos, iar dumneata eşti un bădăran.

— Ah! Bagă de seamă! îndrăzneşti să-l înfrunţi pe baronetul Sir Edward Turner?

Domnul Cascabel fu cuprins de mânie şi, cu faţa palidă, cu ochi arzători, cu pumnii strânşi ameninţător, tocmai se îndrepta spre baronet când sosi în fugă Napoléone.

— Haide, tată, zise ea, – te cheamă mama.

Cornelia îşi trimisese fiica să-l convingă pe domnul Cascabel să intre în BelleRoulotte.

— Numaidecât, răspunse acesta, – spune-i maică-ţi să aştepte până termin cu gentlemanul ăsta, Napoléone!

Auzind numele, baronetul izbucni într-un râs cât se poate de dispreţuitor,

— Napoléone, repeata baronetul întruna. Napoléone, puştoaica asta? Numele monstrului care…

Era mai mult decât putea suporta domnul Cascabel. Înaintă cu braţele încruţişate aproape să-l atingăpe baronet.

— Mă insulţi! Zise.

— Te insult eu pe… dumneata?

— Pe mine şi pe marele bărbat care n-ar fi avut ce allege din insula voastră dacă ar fi debarcat!

— Nu zău?

— Ar fi înghiţit-o ca pe-o stridie!

— Măscărici afurisit, strigă baronetul.

Se trase puţin îndărăt luând poziţia boxerului aflat în defensivă.

— Da, mă insulţi domnule baronet, şi ai să-mi dai socoteală.

— Să dau socoteală unui saltimbanc?

— Jignindu-l, ţi l-ai făcut egal! Şi-o să ne batem cu sabia, cu pistolul cu spada, cu ce doreşti, chiar şi cu pumnii!

— De ce nu cu nişte pocnitori, ca paiaţele dumitale în arenă, ripostă baronetul.

— Apără-te…

— Să mă bat cu unul care colindă prin bâlciuri?

— Chiar aşa! ţipă domnul Cascabel ajuns în culmea furiei. Aşa, te baţi sau te dai bătut.

Şi, fără să se gândească atunci că adversarul său avea desigur avantajla box în care englezii excelează era să se repeadă asupra lui când interveni Cornelia în persoană. În aceeaşi clipă sosiră în grabă câţiva ofiţeri din regimentul lui Sir Edward Turner, camarazii săi de vânătoare. Alăturându-se baronetului, erau hotărâţi să nu-l lase să se compromită „cu un asemenea specimen” copleşiră cu invective familia Cascabel. Injuriile nu o impresionară deloc pe impunătoarea Cornelia cel puţin în aparenţă. Se mulţi să-i arunce lui Sir Edward Turner o privire nu tocmai liniştitoare pentru cel ce i-a insultat soţul.

Jean, Cuişoară şi Sandre tocmai soseau şi ei iar disputa ameninţa să degenereze în bătaie. Doamna Cascabel strigă:

— Haide, César, şi voi copii, veniţi încoace. Toată lumea în rulotă, şi cât mai repede.

Şi o spuse pe un ton atât de poruncitor încât nimeni nu-şi premise să nu se supună ordinului.

Vai de seara petrecută de domnul Cascabel! Nu-şi putea potoli mânia. El cu onoarea rănită, lovit în persoana marelui său erou. Insultat de un englez. Dorea să se ducă să-l caute, să se bată cu toţi camarazii lui de arme, cu toţi ticăloşii din Satul Ticăloşlor!

Iar copii lui abia aşteptau să-l însoţească. Până şi Cuişoară, care repeta întruna că ar mânca nasul unui englez, dacă nu cumva urechea!

Cornelia avu de luptat nu glumă până ce să-i potolească pe turbaţii aceia. Ea recunoştea, la urma urmei, că Sir Edward Turner era cel culpabil. Nu putea nega faptul că mai întâi soţul ei apoi toată familia fuseseră trataţi cât se poate de necuvincios, cum nu se cuvenea să fie tratat nici măcar ultimul din comedianţi.

Totuşi, nedorind ca situaţia să se înrăutăţească, nu cedă deloc; ţinu piept furtunii şi, când soţul ei îşi exprimă dorinţa de a-i trage baronetului o mamă de bătaie, îi răspunse:

— Îţi interzic, César!

Iar domnul Cascabel, rozându-şi frâul, trebui să se supună poruncii, soţiei sale. Cât ar fi dorit Cornelia să se facă mai repede dimineaţă, să se vadă odată plecaţi din satul acela blestemat! N-ar fi fost liniştită decât atunci când întreaga familie urma să se găsească mai la nord cu câteva mile. Şi, ca să fie sigură că nimeni n-avea să iasă peste noapte, nu numai că zăvori cu grijă uşa vehiculului, dar mai şi rămase afară, să stea de pază.

A doua zi, 27 mai, la orele trei dimineaţa, Cornelia trezi pe toată lumea. Pentru mai multă siguranţă, dorea să plece înainte de aurora dimineţii, când toţi, indieni şi englezi deopotrivă, dormeau încă. Era cel mai bun mijloc de a împiedica înfruntarea să reînceapă şi mai vârtos. Până şi la ora aceea mică – amănunt de reţinut – se părea că femeia era extrem de grăbită să ridice tabăra. Foarte agitată, cu privirea neliniştită, aruncându-şi în stânga şi-n dreapta ochii îngrijoraţi, îi zorea, îi dojenea, îi lua la rost pe soţul ei, pe copii şi pe Cuişoară, fiindcă nu se grăbeau aşa cum i-ar fi plăcut ei.

— Peste câte zile trecem frontiera? îl întrebă pe ghid.

— Peste trei, dacă nu întârziem pe drum, răspunse Ro No.

— La drum, exclamă Cornelia.

— Măcar dacă ne-am vedea odată plecaţi!

N-ar trebui, totuşi, să ne închipuim că domnul Cascabel înghiţise insultele din ajun. Era greu pentru un normand, tot atât de francez pe cât pe patriot, să plece din sat fără să-i plătească baronetului ce i se cuvenea.

— Iată ce înseamnă, spunea, să pui piciorul într-o ţară a lui John Bull.

Dar, cu toate că ar fi vrut să dea o raită în direcţia satului, sperând să-l întâlnească pe, sir Edward Turner, cu toate că arunca dese priviri spre obloanele închise ale casei unde locuia acel gentleman, nu îndrăznea să se îndepărteze de cumplita Cornelia. Ea nu-l slăbea o clipă.

— Unde te duci, César? Stai aici, César! îţi interzic să te mişti din loc, César!

Numai asta auzea domnul Cascabel. Niciodată nu fusese dominat în felul acesta de minunata şi impunătoarea sa muiere.

Din fericire, datorită poruncilor repetate, pregătirile se făcură rapid, iar caii îşi reluară locul în hamuri. La patru dimineaţa, cânii, maimuţa şi papagalul, soţul, băieţii şi fetiţa, cu toţii erau instalaţi în Beile-Roulotte. Cornelia se aşezase în faţă. Apoi, îndată ce Cuişoară şi călăuza îşi luară în primire locurile înaintea cailor, fu dat semnalul de plecare. După un sfert de oră, Satul Ticăloşilor dispărea îndărătul lizierei de copaci mari care-l înconjurau ca un brâu. Abia atunci începeau să apară aurora dimineţii. Era linişte deplină. Nici o fiinţă nu se vedea pe câmpia întinsă, prelungită spre nord. În sfârşit, când avură certitudinea că plecaseră fără să-i fi observat nimeni din sat, că nici indienii şi nici englezii nu intenţionau să le taie drumul, Cornelia răsuflă uşurată; fapt pentru care soţul ei se simţi, poate, uşor ofensat.

— Prin urmare, îţi era frică de indivizii ăia, Cornelia, întrebă el.

— Foarte mult, se mulţumi ea să răspundă.

Următoarele trei zile s-au scurs fără nici un incident şi, aşa cum anunţase călăuza, ajunseră la capătul Columbiei britanice.

Trecând cu bine frontiera cu Alaska, Belle-Roulotte făcu un nou popas. În locul acela nu le rămânea decât să-l plătească pe indian, care se arătase pe cât,de zelos, pe atât de credincios, şi să-i mulţumească pentru servicii. Apoi Ro No îşi luă rămas bun de la familie, după ce mai întâi le arătase în ce direcţie să meargă ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la Sitka, în capitala posesiunilor ruseşti. Acum, când nu se mai aflau pe teritoriu englez, domnul Cascabel ar fi trebuit să se simtă mai în largul său. Dar nici vorbă de aşa ceva! După trei zile, tot nu-şi revenise de pe urma întâmplării petrecute în Satul Ticăloşilor, îi stătea ca un ghimpe în inimă. Aşa că nu se putu abţine să nu-i spună Corneliei:

— Trebuia să mă fi lăsat să mă întorc şi să-mi închei socotelile cu mylordul ăla.

— Povestea-i rezolvată, César, răspunse simplu doamna Cascabel. Era, într-adevăr, rezolvată, şi încă bine de tot. În timpul nopţii, când toţi ai casei dormeau, Cornelia dăduse târcoale pe lângă locuinţa baronetului. Văzându-l că iese şi se îndreaptă spre locul de pândă, îl urmărise câteva sute de paşi. Iar odată intrat în pădure, „locul întâi la concursul din Chicago” îi administra o bătaie zdravănă, în stare să lase lat un bărbat, învineţit tot, Sir Edward Turner nu-şi reveni decât a doua zi şi fu nevoit să poarte încă mult timp semnele întâlnirii sale cu femeia aceea drăguţă.

— Ah, Cornelia… Cornelia, exclamă soţul ei, strângând-o în braţe, – mi-ai salvat onoarea… Ai fost cu adevărat demnă de numele Cascabel!

IX.

PE AICI NU SE TRECE.

Alaska este acea parte a continentului care se află în nord-vestul Americii de Nord, între paralelele cincizeci şi două şi şaptezeci şi două de grade. Prin urmare, e tăiată de-a curmezişul de linia cercului polar arctic, care continuă peste strâmtoarea Bering. Priviţi mai cu atenţie harta şi veţi distinge destul de clar forma unei căpăţâni cu barbişon. Fruntea este cuprinsă între capul Lisabona şi capul Barrow; orbita ochiului e golful Kotzebue; nasul e capul Prinţul de Wales; gura e golful Norton, iar tradiţionalul barbişon e peninsula Alaska, prelungită cu şirul insulelor Aleutine, care se avântă în Oceanul Pacific. Căpăţâna se termină cu Munţii Coastei, ale căror ultime pante pier în Oceanul îngheţat.

Acesta e ţinutul pe care Belle-Roulotte urma să-l traverseze oblic pe o distanţă de şase sute de leghe.

Se înţelege că Jean studiase cu grijă harta, munţii, apele, conformaţia litoralului şi, în fine, traseul pe care îl aveau de parcurs. Pe tema asta ţinuse chiar o scurtă conferinţă ascultată de familia lui cu cel mai viu interes.

Datorită strădaniilor sale, toţi ştiau – până şi Cuişoară – că acel ţinut, situat în extremul nord-vestic al continentului american, fusese vizitat mai întâi de ruşi, apoi de francezul Laperouse şi de englezul Vancouver, iar la urmă de americanul Mac Clure cu prilejul expediţiei organizate de el în căutarea lui Sir John Franklin. În realitate, era o regiune cunoscută deja – chiar dacă numai parţial – ca urmare a călătoriilor lui Frederic Whimper şi a colonelului Bulxley, în 1865, când se punea problema instalării unui cablu submarin între lumea veche şi cea nouă, prin strâmtoarea Bering. Până atunci provincia Alaska nu fusese străbătută decât de reprezentanţii firmelor specializate în comerţul cu piei şi blănuri.

În timpul acela reapăruse în politica internaţională celebra doctrină a lui Monroe, după care America trebuia să aparţină în întregime americanilor. Cum coloniile Marii Britanii

— Columbia şi Dominionul – nu le puteau reveni decât într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, poate că Rusia avea să consimtă să cedeze Uniunii, Alaska, asta însemnând un teritoriu de patruzeci şi cinci de mii de leghe pătrate, în acest sens fură purtate serioase tratative cu guvernul Rusiei.

În Statele Unite, domnul Steward, secretarul de stat, fu mai întâi luat peste picior când emise pretenţia de a se obţine această Walrussia, – tărâm al focilor –, cu care se părea că Republica n-avea ce să facă. Totuşi, insistenţele domnului Steward, servite de o încăpăţânare tipică de yankeu, făcură ca în 1867 lucrurile să fie foarte avansate. Trebuie chiar să spunem că, dacă tratatul dintre America şi Rusia nu fusese încă semnat, operaţia urma să se facă de la o zi la alta.

În seara de 31 mai familia Cascabel făcu popas chiar pe frontieră, lângă un pâlc de copaci înalţi, în locul acela, Belle-Roulotte nu se mai afla pe teritoriul Columbiei britanice, ci în Alaska, pe posesiunile ruseşti. Domnul Cascabel putea fi liniştit în privinţa asta. Aşa că îi revenise buna dispoziţie şi ea era atât de molipsitoare, încât i-o împărtăşeau toţi ai săi. De acum înainte, până la limitele Rusiei europene, itinerarul lor n-avea să mai părăsească acest teritoriu. Provincia Alaska, sau Siberia asiatică, toate aceste ţinuturi vaste nu erau oare sub dominaţia ţarului?

Masa fu însoţită de multă veselie. Jean vânase un iepure mare şi gras, stârnit de Wagram dintr-un desiş. Un veritabil iepure rusesc, dacă doriţi.

— O să bem şi un vin bun, zise domnul Cascabel.

— Cerule! Îmi pare că respir mai uşor dincoace de frontieră. E aici un aer american, amestecat cu cel rusesc! Respiraţi adânc, copii! Nu vă sfiiţi. Ajunge pentru toată lumea, chiar şi pentru Cuişoară, cu toate că are un nas lung de doi coţi. Uf! M-au sufocat cele cinci săptămâni, cât am traversat Columbia asta blestemată!

Isprăviră cina, sorbiră-ultima picătură din vinul cel bun şi se duseră cu toţii la culcare. Noaptea trecu într-o linişte desăvârşită. Nici apropierea unor animale răufăcătoare, nici apariţia indienilor nomazi n-o tulburară. A doua zi, atât caii cât şi clinii îşi reveniseră din oboseală.

Tabăra fu ridicată din timp şi oaspeţii primitoarei Ruşii, „sora Franţei”, cum îi spunea domnul Cascabel, se pregătiră de plecare. Nu dură mult. Cu ceva mai înainte de orele şase dimineaţa, Belle-Roulotte avansa spre nord-vest ca să ajungă la râul Simpson, pe care urmau să-l traverseze cu bacul.

Limba de pământ pe care Alaska o întinde spre sud este o fâşie îngustă, cunoscută în general sub numele de Thlinkithen. Ea se învecinează la apus cu un număr oarecare de insule şi arhipelaguri, cum ar fi Prinţul de Wales, Croozer, Kuju, Baranov, Sitka şi altele. Pe această ultimă insulă e situată capitala coloniei ruseşti, purtând numele de Noul Arhanghelsk. Când Belk-Roulotte va ajunge la Sitka, domnul Cascabel avea de gând să facă acolo un popas de mai multe zile, întâi ca să se odihnească, dar şi ca să-şi facă pregătirile pentru finalul primei părţi a călătoriei sale, care trebuia să-l scoată la strâmtoarea Bering.

Traseul îi obliga să urmeze o fâşie de pământ capricios decupată de-a lungul munţilor de coastă.

Domnul Cascabel porni aşadar, însă nici nu apucă să păşească bine pe solul Alaskăi, că un obstacol îl şi opri categoric, iar acel obstacol părea de netrecut. Primitoarea Rusie, sora Franţei, nu părea deloc dispusă să fie ospitalieră cu aceşti fraţi francezi ce alcătuiau familia Cascabel.

Într-adevăr, Rusia li se prezentă sub înfăţişarea a trei agenţi de frontieră, indivizi zdraveni cu bărbi stufoase, cu capete mari şi nasuri cârne, cu un aer asiatic, dar îmbrăcaţi în uniforme negre şi purtând acele caschete plate care inspiră un temeinic respect atâtor milioane de oameni.

La un semn al şefului agenţilor, Belle-Roulotte se opri, iar Cuişoară, care mâna caii, îşi chemă patronul.

Domnul Cascabel apăru în uşa primului compartiment, urmat de copii şi de soţia sa. Coborâră cu toţii, întrucâtva neliniştiţi de uniformele acelea.

— Paşapoartele! ceru agentul în ruseşte, limbă pe care domnul Cascabel o pricepu cât se poate de bine în acea împrejurare.

— Ce paşapoarte? întrebă.

— Da! Nu poţi intra fără paşaport pe posesiunile ţarului!

— Păi, noi nu avem aşa ceva, stimate domn, răspunse politicos domnul Cascabel.

— Atunci n-o să treceţi!

Era limpede şi semnificativ, ca o poartă pe care o închizi în nasul unui nepoftit. Domnul Cascabel se strâmbă. Înţelese cât de severe erau instrucţiunile administraţiei ruse şi că era puţin probabil să ajungă la un aranjament. Ce ghinion, într-adevăr, să-i întâlnească pe agenţii aceia tocmai în locul pe unde Belle-Roulotte trecuse frontiera!

Foarte neliniştiţi, Cornelia şi Jean aşteptau rezultatul acelei discuţii de care depindea continuarea călătoriei.

— Oameni buni, zise domnul Cascabel apăsând cuvintele şi gesticulând larg ca să-şi pună şi mai mult în evidenţă limbuţia obişnuită, noi suntem francezi şi facem o călătorie pentru plăcerea noastră, aş îndrăzni să spun că şi pentru a altora, îndeosebi a nobililor boieri când aceştia binevoiesc să ne onoreze cu prezenţa lor. Am crezut că ne putem lipsi de hârtii pe pământul majestăţii sale ţarul, împăratul tuturor ruşilor…

— Niciodată nu s-a întâmplat să intre cineva fără permis special pe teritoriul său, niciodată!

— Şi nu s-ar putea o dată… măcar o singură dată? reluă domnul Cascabel cu o voce plină de insinuări.

— Nu, răspunse agentul pe un ton aspru, de neînduplecat. Aşa că, înapoi, şi fără să mai staţi pe gânduri!

— În sfârşit, unde se pot procura paşapoartele acelea, întrebă domnul Cascabel.

— Vă priveşte.

— Lăsaţi-ne să mergem până la Sitka, iar acolo, prin intermediul consulului Franţei…

— Nu-i nici un consul al Franţei la Sitka. Dar, de fapt, de unde veniţi?

— De la Sacramento.

— Înseamnă că trebuia să vă faceţi rost de paşapoarte la Sacramente. Prin urmare, nu mai insistaţi degeaba!

— Nu-i deloc degeaba, vorbi iarăşi domnul Cascabel, fiindcă vrem să ne întoarcem în Europa.

— În Europa… urmând direcţia asta?!

Domnul Cascabel pricepu că răspunsul său îl făcea cât se poate de suspect, deoarece ideea de a te-întoarce în Europa pe drumul acela era cam năstruşnică.

— Da, spuse, anumite împrejurări ne-au obligat să acceptăm acest ocol.

— Nu mă interesează! zise agentul. Peste teritoriile ruseşti nu se trece fără paşaport.

— Dacă nu trebuie decât să plătim ceva, poate ajungem totuşi să ne înţelegem? se interesă domnul Cascabel.

Şi, spunând asta, trase cu ochiul într-un fel cât se poate de semnificativ. Se părea însă că nici în asemenea condiţii nu aveau să cadă la înţelegere.

— Oameni buni, reluă domnul Cascabel în disperare de cauză, se poate oare să nu fi auzit niciodată de familia Cascabel?

Rostise cuvintele acelea de parcă familia Cascabel ar fi fost egală, ca importanţă, cu a Romanovilor!

Nici aşa nu avu mai mult succes. Fu nevoit să facă stânga-mprejur şi cale întoarsă. Agenţii merseră cu dispoziţiile lor severe şi de neînduplecat până acolo încât însoţiră vehiculul dincolo de frontieră, somându-i categoric pe ocupanţii lui să n-o mai treacă înapoi. Ruşinat, domnul Cascabel se afla, prin urmare, iarăşi pe teritoriul Columbiei britanice.

Vom recunoaşte că situaţia era neplăcută şi, totodată, cât se poate de îngrijorătoare. Toate planurile se dăduseră peste cap. Erau nevoiţi să renunţe la itinerarul adoptat cu atâta entuziasm. Călătoria prin vest, întoarcerea în Europa prin Siberia asiatică, devenea imposibilă fără paşaport. Puteau, desigur, să ajungă la New York în condiţii obişnuite. Dar cum să treacă Oceanul Atlantic fără pachebot şi cum să urce pe un pachebot fără banii cu care să-şi plătească locul?

Şi n-ar fi fost prea înţelept,să spere că şi-ar putea procura din mers suma necesară unor asemenea cheltuieli. La urma urmei, cât timp le-ar fi trebuit ca s-o strângă? Familia Cascabel – de ce să n-o spunem? – epuizase Statele Unite, în douăzeci de ani, nu rămăsese oraş ori târg nevămuit pe traseul lui Great Trunk. Acum n-ar fi adunat nici în cenţi ce adunaseră altădată în dolari. Nu! Să se apuce din nou de colindat estul, asta ar fi adus nesfârşite întârzieri, poate ani şi ani înainte de a reuşi să plece în Europa. Erau siliţi să descopere, cu orice preţ, o şmecherie prin care Belle-Roulotte să ajungă la Sitka. Iată ce gândeau, ce discutau membrii acelei nostime familii, abandonaţi de cei trei agenţi în asemenea cugetări neplăcute.

— Frumoasă încurcătură, zise Cornelia, clătinând din cap.

— Chiar minunată, adăugă domnul Cascabel. Suntem în impas, într-o fundătură. Haide, bătrâne luptător în arenele publice, oare nu mai ai resurse care să te scoată deasupra nenorocului? O să te laşi copleşit de ghinion? Tu, saltimbanc dedat la toate farsele şi trucurile, n-o să izbuteşti acum să te descurci? Ţi s-a golit sacul cu şmecherii?

Oare imaginaţia ta atât de bogată în născociri salvatoare n-o să învingă şi de data asta?

— Cesar, spuse Cornelia, din moment ce afurisiţii ăia de agenţi erau acolo tocmai la ţanc ca să nu ne lase să trecem frontiera, hai să vorbim cu şeful lor.

— Şeful lor! exclamă domnul-Cascabel. Păi şeful lor e guvernatorul Alaskăi, vreun colonel rus tot atât de încăpăţânat ca şi subalternii lui, şi care o să ne trimită la dracu!

— De altfel, precis îşi are reşedinţa la Sitka, remarcă Jean, şi tocmai la Sitka nu ne lasă să mergem.

— Poate că poliţaii ăştia n-or să aibă nimic împotrivă să-l conducă pe unul dintre noi la guvernator, făcu o observaţie judicioasă Cuişoară.

— Ia te uită! Cuişoară are dreptate, aprecie domnul Cascabel.

— E o idee grozavă.

— Dacă nu cumva e o idee proastă, adăugă Cuişoară corectivul obişnuit.

— Trebuie să încercăm, înainte de a ne întoarce din drum, zise Jean. Şi, dacă vrei, tată, mă duc eu…

— Nu, mai bine mă duc eu, spuse domnul Cascabel. Sitka e departe de graniţă?

— Vreo sută de leghe, răspunse Jean.

— Înseamnă că peste vreo zece zile aş putea fi din nou în tabără. Să aşteptăm până mâne şi-o să ne încercăm norocul.

A doua zi, cum se crăpă de ziuă, domnul Cascabel porni să-i caute pe agenţi, îi găsi repede şi uşor, întrucât rămăseseră de veghe în preajma vehiculului.

— Iar dumneata? îi strigară pe un ton ameninţător.

— Iar eu, răspunse domnul Cascabel cu cel mai încântător surâs de care era în stare. Şi, cu tot felul de amabilităţi la adresa administraţiei ruse, le aduse la cunoştinţă că ar dori să fie condus la excelenţa sa guvernatorul din Alaska. Se oferea să plătească cheltuielile de deplasare ale „onorabilului funcţionar” care ar fi fost de acord să-1 însoţească şi lăsă chiar să se întrevadă perspectiva unei frumoase gratificaţii în monedă curentă pentru acel om generos şi devotat care… şi aşa mai departe. Propunerea eşua. Nici măcar perspectiva frumoasei gratificaţii n-avu succes. Poate că agenţii, încăpăţânaţi ca nişte vameşi şi îndărătnici ca nişte perceptori de dări, începuseră chiar să vadă ceva foarte suspect în insistenţa aceea de a trece frontiera Alaskăi. Aşa că unul din ei îi dădu ordin să se retragă chiar în momentul acela, adăugând:

— Dacă vă mai prindem pe teritoriul rusesc, nu la Sitka o să fiţi dus, ci în fortul cel mai apropiat.

Nu fără nişte bruftuluieli, domnul Cascabel fu condus cu promptitudine înapoi la Belle-Roulotte, iar pe faţa lui descumpănită ceilalţi putură citi că eşuase. Oare locuinţa mobilă a familiei Cascabel era pe cale de a se preface într-una sedentară?

Luntrea care îl purta pe saltimbanc şi norocul său era oare gata să eşueze la frontiera columbo-alaskiană precum o navă pe care marea, retrăgându-se, o lasă pe uscat în mijlocul stâncilor? Adevărul e că uşor puteai crede acum una ca asta. Ce tristă fu ziua scursă în asemenea condiţii, şi la fel următoarele, trecute fără ca familia să poată lua o hotărâre!

Din fericire, alimentele nu le lipseau; mai aveau o provizie serioasă de conserve, pe care socotiseră că şi-o vor reface la Sitka. În plus, împrejurimile gemeau de vânat. Trebuia doar ca Jean şi Wagram să aibă grijă să nu se aventureze în afara teritoriului columbian. Altfel băiatul s-ar fi ales cu confiscarea puştii şi cu o amendă în folosul fiscului rusesc.

Domnul Cascabel şi ai săi fură cuprinşi de o cumplită amărăciune. Părea că şi animalele o împărtăşeau. Jako flecărea mai puţin ca de obicei. Cu coada atârnată, cânii scoteau lungi lătrături neliniştite. John Bull nu-şi mai dădea osteneala să facă giumbuşlucuri şi să se strâmbe. Numai Vermout şi Gladiator lăsau impresia că acceptă cu plăcere situaţia, neavând altceva de făcut decât să pască iarba grasă şi proaspătă de pe platoul înconjurător,

— Trebuie, totuşi, să luăm o hotărâre! spunea uneori domnul Cascabel, încrucişând braţele.

Desigur, dar care? Care anume? Iată ceva ce n-ar fi trebuit să-l pună deloc în încurcătură pe domnul Cascabel, fiindcă, la drept vorbind, nu avea de ales: era nevoit să se întoarcă din drum, din timp ce înainte nu putea merge. Să renunţe la călătoria prin vest, după ce o porniseră cu atâta hotărâre! Să revină pe blestematul pământ al Columbiei britanice, ca apoi s-o ia peste preriile din Far West până la ţărmul Atlanticului! Iar odată ajunşi la New York, ce aveau să facă? Poate că nişte suflete milostive le-ar fi deschis o subscripţie ca să ajute familia să se repatrieze? Ce umilinţă pentru nişte oameni cumsecade, care trăiseră întotdeauna din munca lor, care nu întinseseră niciodată mâna – să coboare până acolo încât să primească de pomană! Ah! Unde erau pungaşii aceia mizerabili care le furaseră mica avere în trecătorile Sierrei Nevada!

— Dacă nu-i spânzură în America, nu-i strangulează în Spania, nu-i ghilotinează în Franţa ori nu-i trag în ţeapă în Turcia, înseamnă că nu mai există dreptate pe lumea asta, spunea mereu domnul Cascabel.

În sfârşit, se hotărî.

— Mâne plecăm, spuse el în seara zilei de 4 iunie. Ne întoarcem la Sacramento şi apoi… Nu-şi termină fraza. Aveau să vadă la Sacramento. De altfel, totul era pregătit pentru plecare. Mai trebuiau doar înhămaţi caii şi întorşi în direcţia sud. Ultima seară petrecuta pe frontiera Alaskăi fu şi mai tristă. Fiecare stătea în colţul lui, fără să scoată o vorbă. Era întuneric beznă. Nori mari brăzdau cerul în neorânduială, semănând cu nişte sloiuri în derivă; un vânt puternic îi împingea spre est. Nu se zărea nici o stea, iar luna nouă tocmai dispărea după munţii înalţi care se profilau la orizont. Era în jur de ora nouă seara când domnul Cascabel porunci tuturor să meargă la culcare. A doua zi urmau să plece înainte de a se lumina. Belle-Roulotti avea să se angajeze din nou pe drumul urmat încoace de la Sacramento şi, chiar fără călăuză, nu lear fi fost prea greu să se descurce. Ajunşi la izvoarele râului Frazer, le rămânea doar să coboare în lungul văii până la frontiera cu teritoriul Washington. Prin urmare, Cuişoară se pregătea să închidă uşa primului compartiment, după ce le spusese noapte bună celor doi câni, când se auzi foarte aproape o bubuitură.

— Pare să fie un foc de armă, strigă domnul Cascabel.

— Da, cineva a tras, răspunse Jean.

— Vreun vânător, fără îndoială, zise Cornelia.

— Vânător, pe bezna asta, întrebă Jean. Nu-mi vine a crede.

În momentul acela răsună a doua împuşcătură, urmată de strigăte.

X.

KAYETTE.

La auzul strigătelor, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară se năpustiră afară din vehicul.

— Pe acolo, spuse Jean, arătând spre liziera unei păduri întinse de-a lungul frontierei.

— Să mai ascultăm, propuse domnul Cascabel.

Însă fără succes, deoarece nu se mai auzi nici un strigăt şi nici o bubuitură nu urmă celorlalte două.

— O fi vreun accident, întrebă Sandre.

— În orice caz, răspunse Jean, – e sigur că erau strigăte de ajutor. Pe undeva, pe acolo, e cineva în pericol…

— Trebuie să-i săriţi, în ajutor, zise Cornelia.

— Da, copii, să mergem, hotărî domnul Cascabel.

— Înarmaţi-vă bine.

La urma urmei, se putea-să nu fie un accident. Se putea ca vreun călător să fi fost victima unui atentat pe frontiera Alaskăi. Aşa că era înţelept să fie pregătiţi să se apere ei înşişi, dar să-i apere şi pe alţii.

Aproape imediat, domnul Cascabel şi Jean, cu puştile în mână, Sandre şi Cuişoară, fiecare cu câte un revolver, plecau din Belle-Roulotte, rămasă până la întoarcerea lor în paza Corneliei şi a celor doi câni.

Timp de vreo cinci-şase minute se ţinură prin marginea pădurii. Din când în când se opreau şi ciuleau urechea: nici un zgomot nu tulbura tăcerea desişurilor. Erau siguri, însă, că strigătele veniseră din direcţia aceea şi de la o distanţă destul de mică.

— De n-a fost cumva o părere, zise domnul Cascabel.

— Nu, tată, imposibil, vorbi Jean, ah, auzi?

De data asta era, în mod limpede, o chemare, însă nu o voce de bărbat, ca mai înainte, ci o voce de femeie sau de copil.

Noaptea era foarte întunecoasă, iar printre copaci nu se vedea nimic la câţiva metri mai încolo. Cuişoară avusese dreptate când propunea să ia cu ei unul din felinarele vehiculului, dar domnul Cascabel refuzase din prudenţă. Şi, de fapt, era mai bine să nu fie văzuţi în timp ce se apropiau.

Chemările se repetară şi erau atât de clare, încât era uşor să te conduci după ele. După toate probabilităţile, nu trebuiau să se adâncească prea mult în pădure. Într-adevăr, după încă vreo cinci minute, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară ajunseră la marginea unui mic luminiş. Acolo, doi bărbaţi zăceau la pământ. O femeie, îngenuncheată lângă unul din ei, îi ţinea capul în braţe. Ale ei erau strigătele auzite a doua oară. Vorbea în limba chinuk, pe care domnul Cascabel o pricepea cât de cât.

— Veniţi!… Veniţi!… I-au omorât…

Jean se apropie de femeia aceea speriată pătată de sângele ce ţâşnea din pieptul nenorocitului pe care încerca să-l readucă la viaţă.

— Ăsta mai respiră, zise Jean.

— Dar celălalt? întrebă domnul Cascabel.

— Celălalt, nu ştiu, răspunse Sandre.

Domnul Cascabel se duse să-i asculte bătăile inimii şi răsuflarea, ca să-şi dea seama dacă în omul acela mai era vreo scânteie de viaţă.

— E mort de-a binelea, spuse el.

Şi mort era, într-adevăr, cu tâmpla străpunsă de un glonte care îi răpusese pe loc. Acum, cine era femeia aceea care, după cum vorbea, părea să fie de origine indiană?

Era tânără sau bătrână? Greu de stabilit pe întuneric, sub gluga trasă peste cap. Dar asta aveau s-o afle mai târziu; era destul timp să le spună atunci de unde venea şi în ce fel fusese comis acel dublu asasinat. Cel mai urgent lucru era să-l transporte în tabără pe cel ce încă respira şi să-i dea îngrijirile de a căror promptitudine putea să depindă salvarea lui. Cât priveşte cadavrul celuilalt, aveau să se întoarcă a doua zi ca să-l înmormânteze. Ajutat de Jean, domnul Cascabel îl ridică pe rănit de umeri, iar Sandre şi Cuişoară îl prinseră de picioare. Apoi, întorcându-se spre femeie, saltimbancul îi spuse:

— Vino cu noi.

Fără să şovăie, ea porni alături de corpul rănitului, ştergând cu o bucată de pânză sângele ce curgea necontenit din pieptul lui.

Nu puteau merge repede. Bărbatul era greu şi trebuiau să aibă grijă să nu-l scuture. Domnul Cascabel dorea să ducă la Belle-Roulotte un om viu, nu un mort. După vreo douăzeci de minute ajunseră, fără să fi avut vreo întâlnire neplăcută. Temându-se să nu fi fost la rândul lor atacaţi, Cornelia şi micuţa Napoléone îi aşteptau cumplit de neliniştite.

— Repede, Cornelia, strigă domnul Cascabel. Apă, prosoape şi tot ce mai trebuie ca să opreşti o hemoragie, altfel nenorocitul ăsta face sincopă.

— Bine, bine, răspunse grăbită Cornelia. Ştii că mă pricep, César! Nu mai vorbi atâta şi lasă-mă să-mi văd de treabă!

Într-adevăr, Cornelia se pricepea, căci nu doar o singură rană avusese prilejul să panseze ca urmare a profesiunii ei.

Cuişoară întinse în primul compartiment o saltea pe care aşezară corpul rănitului, cu capul uşor ridicat. La lumina lămpii din plafon, îi putură vedea faţa, având deja paloarea dată de chinurile unei morţi apropiate, în acelaşi, timp o văzură bine şi pe indianca îngenuncheată lângă el.

Era tânără, nu părea să aibă mai mult de cincisprezece sau şaisprezece ani.

— Cine-i fata asta? întrebă Cornelia.

— Cea căreia i-am auzit strigătele, răspunse Jean. Am găsit-o lângă rănit. Bărbatul avea în jur de patruzeci şi cinei de ani. Barba şi părul îi erau grizonate, corpul bine clădit, mai înalt decât media. Avea o înfăţişare plăcută, iar caracterul energic ieşea la iveală în ciuda palorii feţei şi cu toate că nu-i puteai vedea ochii, ţinuţi închişi. Din când în când, printre buze îi scăpa un suspin, dar nu pronunţa nici un cuvânt după care să-ţi dai seama cărei naţionalităţi îi aparţinea.

Când îi dezgoliră pieptul, Cornelia observă că-i era străpuns de o lovitură de pumnal, între coasta a treia şi a patra. O rană mortală? Numai un medic şi-ar fi putut da seama. Neîndoielnic părea însă faptul că era foarte gravă.

Cu toate acestea, întrucât intervenţia unui doctor nu era posibilă în condiţiile lor, trebuiau să se mulţumească doar cu îngrijirile pe care i le putea da Cornelia şi cu leacurile aflate în mica farmacie de voiaj.

Aşa şi făcură, oprind o hemoragie ce ar fi putut aduce în scurt timp moartea rănitului. Aveau să vadă mai târziu dacă era sau nu posibil ca omul să fie transportat în cel mai apropiat târg. Iar de data asta domnului Cascabel nu-i mai păsa dacă era ori nu, vorba de un anglo-columbian.

După ce spălă cu grijă rana cu apă curată, Cornelia puse pe ea comprese îmbibate cu amică. Acest pansament fu suficient pentru a opri sângele, din care rănitul pierduse destul de mult din clipa când fusese înjunghiat şi până ajunsese în tabără.

— Şi acum, Cornelia, ce putem face? întrebă domnul Cascabel.

— Îl culcăm pe nefericitul ăsta în patul nostru, răspunse Cornelia, iar eu o să-l veghez, ca să-i schimb compresele când va fi nevoie.

— Îl veghem cu toţii, spuse Jean, crezi că noi o să putem dormi? La urma urmei, trebuie să fim cu atenţia trează. Pe aici, pe aproape, există ucigaşi!

Domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară îl ridicară pe străin şi-l aşezară pe pat, în ultimul compartiment.

Iar în timp ce Cornelia stătea la căpătâiul său, pândind un cuvânt care nu mai venea, tânăra indiancă îşi istorisi povestea în dialectul chinuk, pe care domnul Cascabel reuşi săl tălmăcească. Era de rasă indigenă, una din rasele autohtone din Alaska. În această provincie, la nord şi la sud de fluviul Yukon, care o udă scurgându-se de la răsărit la apus, se află numeroase triburi, nomade ori sedentare, între care neamul co-yu-kon este principalul şi poate cel mai sălbatic, apoi indienii newicargut, tanana, kocho-a-kuchin şi, mai cu seamă spre vărsarea fluviului, grupurile pastolik, haveack, prinask, melomuţii şi indgeleţii. Tânăra indiană, pe care o chema Kayette, aparţinea acestui ultim trib. Kayette nu mai avea nici tată, nici mamă, pe nimeni din familie. Şi nu doar nişte familii dispar în felul acesta, ci chiar triburi întregi, din care nu mai găseşti nici o urmă pe teritoriul Alaskăi.

Aşa s-a întâmplat cu „oamenii de mijloc”, care trăiau odinioară la nord de Yukon. Rămasă singură, fără neamuri, Kayette o pornise spre sud prin ţinuturi cunoscute, fiindcă le străbătuse de nenumărate ori împreună cu indienii nomazi. Planul ei era să ajungă în capitală, la Sitka, unde spera să intre în serviciul vreunui funcţionar rus. Şi ar fi fost primită, fie şi numai pentru înfăţişarea ei cinstită, blânda, îndatoritoare. Era tare drăguţă, cu pielea ei uşor maronie, cu ochi negri şi gene lungi, păr negru bogat, strâns sub gluga care îi acoperea capul. Potrivită ca înălţime, părea graţioasă şi suplă, chiar şi în haina de blană. Se ştie că la rasele de indieni din America de Nord, băieţii şi fetele, a căror fire e în general iute şi veselă, se formează repede. La zece ani, băieţii mânuiesc cu dibăcie puşca şi securea. La cincisprezece ani fetele se mărită şi, în ciuda tinereţii lor, sunt minunate mame. Kayette era, aşadar, mai serioasă şi mai hotărâtă decât i-ar fi cerut etatea, iar călătoria lungă pe care urma s-o facă stătea mărturie pentru puterea caracterului său. Pornise la drum în urmă cu o lună, coborând spre sud-vestul provinciei Alaska, şi ajunsese astfel pe fâşia aceea îngustă, învecinată cu insulele, nu departe de capitală. Când, mergând prin marginea pădurii, auzise deodată două împuşcături, apoi strigăte disperate, la câteva sute de paşi.

Erau strigătele ajunse până la locul unde făcea popas Belle-Roulotte. Kayette o luase numaidecât, cu curaj, spre liziera pădurii.

Iar apropierea ei dăduse alarma, fără îndoială, căci abia reuşise să vadă doi bărbaţi dispărând în desişuri. Dar era sigur că mizerabilii şi-ar fi dat curând seama că se speriaseră de un copil; şi, într-adevăr, se întorceau deja spre luminiş ca să jefuiască victimele, când sosirea domnului Cascabel însoţit de ai săi le băgase frica în oase –de data asta cu adevărat.

Ajunsă lângă cei doi bărbaţi care zăceau la pământ, unul mort, celălalt respirând încă, Kayette strigase după ajutor, şi se ştie ce a urmat. Primele strigăte auzite de domnul Cascabel erau ale călătorilor atacaţi; celelalte, ale tinerei indience. Noaptea trecu. Belle-Roulotte scăpă de atacul ucigaşilor, care, de bună seamă, se grăbiseră s-o şteargă de la locul crimei.

A doua zi, Cornelia nu constată nimic nou în starea rănitului, la fel de îngrijorătoare ca şi cu o seară în urmă.

În această împrejurare, Kayette se dovedi foarte utilă, culegând nişte ierburi cărora le cunoştea proprietăţile antiseptice. Făcu infuzii şi îmbibă cu ele noi comprese pe care le puse pe rană. Nu mai curgea din ea nici o picătură de sânge.

În decursul dimineţii observară că rănitul începea să respire mai uşor. Din gură nu-i ieşeau însă decât suspine, nici măcar frânturi de cuvinte.

Prin urmare, n-aveau cum să afle cine era, de unde venea, încotro mergea, ce făcea pe frontiera Alaskăi, în ce chip fuseseră atacaţi el şi camaradul său, cine erau agresorii. în orice caz, dacă dăduseră atacul ca să jefuiască, ticăloşii aceia, prea iuţi s-o şteargă la sosirea tinerei indience, pierduseră o şansă colosală, cu care n-aveau să se mai întâlnească prin locuri atât de puţin umblate.

Nici o îndoială în privinţa asta: dezbrăcându-l pe rănit, domnul Cascabel găsi într-un brâu de piele, strâns pe talie, o grămadă de monezi de aur, americane şi ruseşti, în total vreo cincisprezece mii de franci. Puseră banii la loc sigur, ca să-i poată restitui îndată ce avea să fie cazul. Acte nu găsiră, decât un carnet cu câteva însemnări de călătorie, ba în rusă, ba în franceză. Absolut nimic după care să poată stabili identitatea necunoscutului. În dimineaţa aceea, pe la orele nouă, Jean zise:

— Tată, avem de împlinit o datorie faţă de cel rămas neîngropat.

— Ai dreptate, Jean. Să mergem! Poate găsim la el ceva hârtii lămuritoare. Tu vii cu noi, adăugă domnul Cascabel, adresându-i-se lui Cuişoară.

— Ia un hârleţ şi o lopată.

Cu aceste unelte, plecară toţi trei, nu înainte de a-şi lua şi armele. Mergeau în lungul acelei margini de pădure pe care o exploraseră şi în ajun. În câteva minute găsiră locul unde se comisese asasinatul. Era limpede că acolo cei doi bărbaţi se instalaseră pentru noapte. Se vedeau urme de popas, resturile unui foc a cărui cenuşă mai fumega. Lângă un pin mare fusese adunată iarbă, pe care să se poată întinde cei doi călători, şi poate că în momentul atacului aceştia dormeau.

Cât despre mort, el era deja ţeapăn.

După haine, după înfăţişare, după mânile lui aspre le fu uşor să-şi dea seama că omul, de cel mult treizeci de ani, trebuia să fie servitorul celuilalt. Jean îi scotoci prin buzunare. Nu găsi nici o hârtie. Şi nici bani. La centură avea un revolver de fabricaţie americană, încărcat cu şase cartuşe pe care nefericitul nu avusese timp să le folosească.

Atacul fusese cu siguranţă neaşteptat, neprevăzut, iar cele două victime căzuseră în acelaşi timp.

La ora aceea, în jurul luminişului, pădurea era pustie. După o scurtă explorare, Jean se întoarse fără să fi văzut pe nimeni. Era limpede că ucigaşii nu se întorseseră, căci ar fi despuiat cadavrul, ori cel puţin i-ar fi luat revolverul de la centură. Între timp, Cuişoară săpase o groapă destul de adâncă, încât cadavrul să nu poată fi dezgropat de ghearele sălbăticiunilor. Mortul fu aşezat în ea şi acoperit cu pământ. Apoi domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară se întoarseră în tabără. Acolo, pe când Kayette stătea la căpătâiul rănitului, Jean, tatăl şi mama lui avură o discuţie.

— E clar că, dacă ne întoarcem în California, omul nostru nu va ajunge acolo viu, spuse domnul Cascabel. Avem de străbătut sute de leghe. Cel mai bine ar fi să mergem la Sitka, unde am ajunge în trei-patru zile, dacă nemernicii ăia de poliţişti nu ne-ar interzice să punem piciorul pe teritoriul lor.

— La Sitka trebuie să mergem, totuşi, vorbi cu hotărâre Cornelia.

— Şi la Sitka o să ne şi ducem.

— Dar cum? N-o să facem nici măcar o leghe până când ăia ne opresc din nou.

— N-are importanţă, César! Trebuie să plecăm, şi încă întins! Dacă-i întâlnim pe agenţi, le povestim ce s-a întâmplat, şi s-ar putea ca pe nenorocitul ăsta să nu-l refuze ca pe noi…

Domnul Cascabel clătină din cap în semn de îndoială.

— Mama are dreptate, zise Jean.

— Să încercăm să ajungem la Sitka fără nici o permisiune, fiindcă agenţii oricum n-au să ne-o dea. Ne-am pierde timpul aşteptând-o. De altfel, crezându-ne porniţi spre Sacramento, poate că au şi plecat. N-am mai văzut niciunul de ieri, de pe timpul ăsta. Nici măcar împuşcăturile de aseară nu le-au atras atenţia.

— E adevărat, răspunse domnul Cascabel.

— Nu m-ar mira să fi plecat.

— Dacă nu cumva… interveni Cuişoară dornic să ia parte şi el la discuţie.

— Da… dacă nu cumva… Fără îndoială, acceptă domnul Cascabel. Observaţia lui Jean era justă şi poate că lucrul cel mai bun ce le rămânea de făcut era s-o apuce spre Sitka. Peste un sfert de oră, Vermout şi Gladiator se aflau în hamuri. Bine odihniţi datorită popasului prelungit pe frontieră, puteau să tragă cu spor în acea primă zi de marş. Belle-Roulotte porni la drum, iar domnul Cascabel părăsi teritoriul columbian cu o satisfacţie pe care nici nu încercă s-o ascundă.

— Copii, zise el, e cazul să căscăm bine ochii. Iar tu, Jean, să-ţi laşi puşca în pace. N-are nici un rost ca, în trecere, să atragem atenţia asupra noastră.

— În fond, avem ce mânca, adăugă doamna Cascabel.

Cu toate ca ţinutul de la nord de Columbia britanică era gestul de accidentat, drumul se putea parcurge cu uşurinţă, chiar dând ocol numeroaselor canale ce despart arhipelagurile de ţărmul continentului. Până departe, la orizont, nu se vedea nici un munte. Uneori, însă foarte rar, întâlneau câte o fermă izolată, pe care familia Cascabel se ferea s-o viziteze, întrucât studiase cu atenţie harta ţinutului, Jean se descurca destul de bine şi spera că vor ajunge la Sitka fără să aibă nevoie de călăuză.

Înainte de toate, lucrul cel mai important era totuşi să nu întâlnească vreun agent, nici pe cei de la frontieră şi nici pe cei din interior. Or, prima porţiune de drum parcursă lăsa să se înţeleagă că Belle-Roulotte era liberă să meargă pe unde îi plăcea. Aveau de ce să se minuneze! Aşa că domnul Cascabel era, pe cât de surprins, tot pe atâta de încântat. Cornelia punea întâmplarea pe seama Providenţei, iar soţul ei nu era prea departe de a gândi ca ea. Numai Jean înclina să creadă că nişte împrejurări oarecare vor fi modificat procedurile administraţiei ruseşti.

Lucrurile se petrecură la fel şi în zilele de 6 şi 7 iunie. Se apropiau de Sitka. Poate că ar fi putut merge şi mai repede, dar Cornelia se temea că scuturăturile aveau să-i facă rău rănitului îngrijit fără pauză de ea şi de Kayette, una ca o mamă, cealaltă ca o fiică. Se temeau că n-o să ajungă viu până la capătul călătoriei. Starea lui nu se înrăutăţise, însă, din nefericire, nici nu se ameliorase. Modestele resurse ale micii lor farmacii, puţinul pe care cele două femei îl puteau face pentru o rană atât de gravă şi care ar fi trebuit tratată de un medic, toate acestea era insuficiente. Devotamentul nu putea înlocui ştiinţa – din păcate, fiindcă n-au existat vreodată infirmiere mai devotate. Oricine ar fi apreciat zelul şi isteţimea tinerei indience. Părea că face parte din familie, într-un fel chiar era a doua fiică a domnului Cascabel.

În ziua de 7 iunie, după-amiază, Belle-Roulotte trecu prin vad râul Stekin, un mic curs de apă ce se varsă într-unul dintre canalele înguste, aflate între uscat şi insula Baranov, la numai câteva leghe de Sitka.

Seara, rănitul putů să pronunţe câteva cuvinte:

— Tata… acolo… să-l văd, murmura el.

Cuvintele fură rostite în limba rusă şi domnul Cascabel le pricepu cât se poate de bine. Repetă de mai multe ori şi un nume:…

— Ivan. Ivan.

Era, fără îndoială, numele sărmanului servitor ucis lângă stăpânul său. Foarte probabil ca amândoi să fi fost ruşi.

Oricum, din timp ce rănitul începea să vorbească şi să-şi amintească, familia Cascabel avea să-i afle curând povestea.

În ziua aceea, Belle-Roulotte ajunsese pe malul unui canal îngust pe care trebuiau să-l treacă, spre a pătrunde în insula Baranov. Aşa că nu puteau să evite ajutorul luntraşilor specializaţi în asemenea servicii pe numeroasele canale din zonă. Dar domnul Cascabel nu putea spera că va intra în legătură cu oamenii aceia fără să-şi trădeze naţionalitatea. Se temea să nu se ivească iarăşi neplăcuta problemă a paşapoartelor.

— Ei bine, zise el, rusul nostru a ajuns la Sitka! Dacă poliţaii ne obligă să ne întoarcem la frontieră, cel puţin pe el au să-l reţină aici, pentru că le este compatriot. Iar dacă noi am început prin a-l salva, să-i ia naiba în caz că nu termină ei treaba, vindecându-l. Bine gândit, însă familia nu era astfel mai puţin îngrijorată de primirea ce urma să i se facă. Ar fi fost destul de trist ca, odată ajunşi la Sitka, să fie nevoiţi să bată drumurile înapoi, spre New York.

Pe când vehiculul rămânea să aştepte pe malul canalului, Jean se duse să se intereseze de bac şi de luntraşii care făceau transportul.

În momentul acela, Kayette veni să-l anunţe pe domnul Cascabel că-l chema soţia, iar el se duse la ea imediat.

— Rănitul şi-a recăpătat complet cunoştinţa, spuse Cornelia.

— Vorbeşte, César, prin urmare dă-ţi silinţa să afli ce vrea să spună.

Într-adevăr, rusul îşi deschisese ochii şi privea nedumerit în jur, întrebându-i parcă din priviri pe oamenii aceia pe care îi vedea pentru prima oară în viaţa lui. Din când în când, îi scăpau de pe buze cuvinte neînţelese.

Cu o voce slabă, care abia se auzea, îl chemă pe servitorul său, Ivan.

— Domnule, servitorul dumneavoastră nu este aici, dar suntem noi, vorbi domnul Cascabel.

Auzind aceste cuvinte rostite în franceză, rănitul întrebă în aceeaşi limbă:

— Unde mă aflu?

— La nişte oameni care v-au purtat de grijă.

— În ce ţară?

— Într-o ţară unde nu aveţi de ce vă teme, dacă sunteţi rus.

— Rus… da!… Sunt rus.

— Aflaţi atunci că sunteţi în provincia Alaska, la câteva leghe de capitală.

— Alaska, murmură rănitul.

Şi se părea că în priviri i se aduna tot mai multă spaimă.

— Posesiunile ruseşti! exclamă el.

— Nu! Posesiunile americane!

Jean tocmai intra. El era acela care vorbise.

Prin ferestruica întredeschisă a vehiculului, arătă steagul american fluturând deasupra unei clădiri de pe ţărm.

Într-adevăr, de trei zile provincia Alaska nu mai era rusească, în urmă cu trei zile fusese semnat tratatul prin care era cedată în întregime Statelor Unite. De acum înainte, familia Cascabel nu avea de ce să se mai teamă de agenţii ruşi. Se afla pe pământ American.

XI.

SITKA.

Sitka, Noul Arhanghelsk, se află pe insula Baranov, în mijlocul arhipelagurilor de pe coasta de vest, şi este nu numai capitala insulei, ci a întregii provincii care tocmai fusese cedată guvernului federal. Nu există alt oraş mai important în zona aceea, unde întâlneşti doar câteva târguri răzleţe, ori simple sate aruncate la mari distanţe. Ar fi mai nimerit ca satele acestea să fie numite posturi sau factorii. Cele mai multe dintre ele aparţin companiilor americane, iar altele ţin de Compania engleză a golfului Hudson. Se înţelege că legătura între aceste porturi se face foarte greu, mai ales în anotimpul rău, când se dezlănţuie năpasta iernii polare.

Cu câţiva ani în urmă, Sitka nu era încă decât un centru comercial puţin frecventat, în care Compania ruso-americană îşi avea depozitele de blănuri. Dar, graţie descoperirilor făcute în această provincie, al cărei ţărm se desfăşoară până în vecinătatea întinderilor polare, Sitka s-a dezvoltat în scurt timp considerabil, urmând să devină sub noua administraţie un oraş bogat, demn de noul stat al Confederaţiei. încă de pe atunci, Sitka avea toate clădirile publice necesare pentru ceea ce se cheamă un „oraş”: un templu luteran, foarte simplu, a cărui linie arhitectonică nu e lipsită de măreţie; o biserică de rit grecesc, cu o cupolă deloc potrivită cu cerul acela pâclos, atât de deosebit de cerul Orientului; un club, aşa-numitul Club Gardens, gen Tivoli, unde obişnuitul casei ori călătorul găsesc restaurante, cafenele, baruri şi tot felul de jocuri; altă sală de club, care nu-şi deschide porţile decât pentru celibatari; o şcoală, un spital şi, în sfârşit, case, vile, cabane pitoresc grupate pe dealurile din împrejurimi. Acest ansamblu e înconjurat de o întinsă pădure de răşinoase, constituindu-i un cadru de verdeaţă permanentă. Mai încolo se ridică un şir de munţi înalţi, cu vârfurile pierdute în ceaţă, dominaţi – pe insula Crouze, în nordul insulei Baranov – de muntele Edgcumbe, al cărui pisc ajunge la o altitudine de opt mii de picioare deasupra nivelului mării. În fine, dacă clima Sitkăi nu e prea aspră, dacă termometrul nu coboară niciodată sub şapte-opt grade – şi asta cu toate că prin localitate trece paralela cincizeci şi şase – ar merita să fie numită „oraşul apei” prin excelenţă, într-adevăr, pe insula Baranov plouă tot timpul, ca să spunem aşa, cu excepţia zilelor când ninge. Nu trebuie să ne mirăm, aşadar, că după ce traversase canalul pe bac, împreună cu personalul şi cu întreg materialul său, Belle-Roulotte îşi făcu intrarea în Sitka sub duşul unei ploi torenţiale. Cu toate acestea, domnului Cascabel nici prin cap nu-i trecea să se plângă, de timp ce sosise într-un moment care-i dădea dreptul să intre în citadelă fără paşaport.

— Am avut adesea noroc în viaţă, dar niciodată ca acum! repeta mereu. Stăteam la uşă fără să putem intra, şi iată că uşa se deschide la ţanc înaintea noastră!

Bineînţeles că tratatul de cedare a Alaskăi fusese semnat tocmai la timp ca să le îngăduie celor din Belle-Roulotte să treacă frontiera. Iar pe acel pământ devenit american, gata cu funcţionarii încăpăţânaţi, gata cu formalităţile pentru care administraţia rusă se arată atât de exigentă.

Acum ar fi fost cât se poate de simplu să-l ducă pe rus fie la spitalul din Sitka unde s-ar fi bucurat de îngrijiri, fără îndoială, fie într-un hotel, unde doctorul putea veni să-l vadă. Când domnul Cascabel îi făcu această propunere, rănitul răspunse:

— Mă simt mai bine, prietene, şi dacă nu vă deranjez…

— Să ne deranjaţi, domnule, întrebă Cornelia.

— Dar ce înţelegeţi prin asta?

— Aici sunteţi ca acasă, adăugă domnul Cascabel, – şi dacă vă gândiţi cumva că…

— Ei bine, mă gândesc, că n-ar fi rău pentru mine să nu-i părăsesc pe cei care m-au primit… care s-au devotat…

— În regulă, domnule, în regulă, răspunse domnul Cascabel.

— Totuşi, ar trebui să vă vadă cât de curând un doctor.

— N-ar putea veni aici?

— Nimic mai uşor, şi-o să merg chiar eu să-l caut pe cel mai bun din oraş. Belle-Roulotte se oprise la intrarea în Sitka, la capătul unei promenade plantate cu arbori, prelungită până în desişul pădurii. Acolo veni doctorul Harry, recomandat domnului Cascabel, să-l viziteze pe rus.

După ce examina cu atenţie rana, medicul declară că nu era nimic grav, fiindcă lovitura de pumnal fusese deviată de coastă. Nici un organ important nu fusese atins şi, mulţumită compreselor cu apă proaspătă, extractelor de ierburi culese de tânăra indiancă, cicatrizarea, deja începută, avea să fie în curând destul de avansată încât să-i permită rănitului să se ridice. Îi mergea cât se putea de bine şi putea chiar de pe acum să înceapă să mânce. Dar era absolut sigur că, dacă nu l-ar fi găsit Kayette, dacă hemoragia nu i s-ar fi oprit prin îngrijirile doamnei Cascabel, el ar fi murit la câteva ore după atentat. Doctorul Harry mai spuse că, după părerea lui, crima trebuie să fi fost înfăptuită de cineva din banda lui Karnov, sau chiar de Karnov însuşi – a cărui prezenţă fusese semnalată în estul provinciei. Acest Karnov era un răufăcător de origine siberiană, având sub ordinele sale o trupă de dezertori, aşa cum mai întâlneşti în posesiunile ruseşti din Asia şi din America. Fără nici un succes, fuseseră oferite premii pentru prinderea bandei. Tot atât de temuţi pe cât erau de înfricoşători, ticăloşii scăpaseră întotdeauna. Crimele lor repetate, furturile şi asasinatele răspândiseră frica mai ales în partea sudică a teritoriului. Siguranţa călătorilor, a negustorilor, a funcţionarilor angajaţi de companiile de blănuri, nu mai era deloc garantată, şi doar complicii lui Karnov puteau fi autorii acelei noi crime. La plecarea doctorului, familia Cascabel rămase cât se poate de liniştită în privinţa stării oaspetelui ei.

Când venea spre Sitka, domnul Cascabei se gândise în mai multe rânduri că ar fi fost bine să stea câteva zile acolo, să se odihnească – odihnă meritată din plin de personalul său, după cele aproape şapte sute de leghe parcurse de la Sierra Nevada. În plus, conta şi pe încasările din două-trei spectacole date în oraş, încasări numai bune să-i sporească puţin mica sumă adunată.

— Copii, zise el, suntem în America, iar în faţa americanilor e permis să lucrăm. Domnul Cascabel nu se îndoia, de altfel, că renumele alor săi ajunsese până la locuitorii din Alaska şi că la Sitka se spunea: „Trupa Cascabel e la porţile noastre!”

Totuşi, după o discuţie ce avu loc două zile mai târziu între rus şi domnul Cascabel, planurile fură uşor modificate, mai puţin odihna aceea lungă, atât de necesară după oboseala drumului. Rusul – care în mintea Corneliei nu putea fi decât un prinţ – ştia acum cine erau oamenii cumsecade care îl salvaseră, sărmani artişti de bâlci, colindând America, îi fuseseră prezentaţi toţi membrii familiei Cascabel, inclusiv tânăra indiancă, salvatoarea lui de la moarte.

Într-o seară, când erau adunaţi cu toţii împreună, el îşi istorisi povestea, sau cel puţin atâta cât se cuvenea să cunoască şi ei din ea. Vorbea franceza cu o mare uşurinţă, ca şi cum ar fi fost limba sa maternă, până şi pe r îl rostogolea un pic, lucru care dă vorbei ruseşti o inflexiune blândă şi totodată energică, având pentru ureche un farmec aparte. De fapt, povestea lui era foarte simplă. Nimic ce ţine de aventură, nimic legat de romanesc (romanesque).

Pe rus îl chema Serghei Vasilievici şi, începând din ziua aceea, cu îngăduinţa lui, familia Cascabel nu-i mai spuse decât „domnul Serghei”. Singura rudă pe care o mai avea era tatăl său, proprietar al unui domeniu situat în gubernia Perm, la mică distanţă de oraşul cu acelaşi nume. Împins de pornirile sale de călător, de gustul pentru descoperiri şi cercetări.geografice, domnul Serghei plecase din Rusia cu trei ani în urmă. După ce vizitase zona golfului Hudson, se pregătea să exploreze Alaska, de la râul Yukon până la Marea Arctică. Şi tocmai în acel moment fusese atacat. Lucrurile se petrecuseră aşa: El şi cu servitorul Ivan făcuseră popas pe frontieră în seara zilei de 4 iunie, când agresiunea, neaşteptată, îi surprinse abia adormiţi. Doi bărbaţi se năpustiseră asupra lor. Ei se treziseră, se ridicaseră, încercaseră să se apere… Fără succes, fiindcă în câteva clipe sărmanul Ivan căzu, împuşcat în cap.

— Era un servitor de treabă, cinstit, zise domnul Serghei. Zece ani am stat împreună, îmi era tare devotat şi îmi pare rău după el, ca după un amic.

Vorbind astfel, domnul Serghei nu încerca să-şi ascundă emoţia; de câte ori îl pomenea pe Ivan, citeai în ochii lui umezi cât de sinceră îi era durerea. Mai adăugă apoi că, lovit el însuşi în piept şi pierzându-şi cunoştinţa, nu ştia ce s-a întâmplat până în clipa când, întors la viaţă, dar fără să le poată mulţumi pentru îngrijiri, pricepuse că se afla pe mânile unor oameni milostivi.

Cum domnul Cascabel îi spuse că atentatul era pus pe seama lui Karnov, ori a unor complici de-ai lui, domnul Serghei nu păru deloc surprins, căci auzise că banda aceea cutreiera frontiera.

— Vedeţi, vorbi în încheiere, povestea mea n-are nimic neobişnuit. A voastră e, cu siguranţă, mai interesantă. Expediţia mea trebuia să se termine cu explorarea Alaskăi. De acolo urma să mă întorc în Rusia şi să-mi revăd tatăl, după care n-aveam să-mi mai părăsesc niciodată casa părintească. Şi acum, să vorbim despre voi, dar mai întâi vă întreb cum şi de ce nişte francezi se află atât de departe de ţara lor, în această parte a Americii?

— Oare saltimbancii, domnule Serghei, nu se plimbă peste tot prin lume, vorbi domnul Cascabel.

— Aşa este, însă mă uimeşte faptul că vă întâlnesc atât de departe de Franţa.

— Jean, zise domnul Cascabel, adresându-se fiului său mai mare.

— Povesteşte-i domnului Serghei de ce suntem aici şi cum o să ne întoarcem în Europa.

Jean descrise necazurile prin care trecuseră cei din Belle-Roulotte de la plecarea din Sacramento şi, cum voia să fie înţeles şi de Kayette, vorbi englezeşte, limbă pe care domnul Serghei o completa, folosind limbajul chinuk. Tânăra indiancă ascultă cu cea mai mare atenţie, în felul acesta află cine era familia Cascabel, de care ea se legase atât de mult. Înţelese că saltimbancii fuseseră prădaţi de toată agoniseala lor pe când străbăteau defileul Sierrei Nevada ca să ajungă pe ţărmul Atlanticului şi cum, siliţi să-şi modifice planurile din lipsă de bani, se hotărâseră să facă prin vest ceea ce nu le reuşea prin est. Atunci îşi întorseseră spre apus faţada casei lor pe roţi şi traversaseră statul California, Oregonul, teritoriul Washington, Columbia britanică, oprindu-se la frontiera cu Alaska. În sfârşit, acolo, confruntaţi cu dispoziţiile categorice ale administraţiei ruseşti, le fu imposibil să treacă mai departe –împrejurare fericită, la urma urmei, fiindcă interdicţia aceea le îngăduise să-l îngrijească pe domnul Serghei. Şi iată de ce nişte artişti de bâlci, francezi, ba chiar normanzi prin şeful familiei, se aflau la Sitka, în urma anexării Alaskăi la Statele Unite, eveniment ce le descuiase porţile noii posesiuni americane. Domnul Serghei ascultase cu cel mai mare interes povestea tânărului şi, aflând că domnul Cascabel intenţiona să ajungă în Europa peste Siberia asiatică, avu o uşoară tresărire de surpriză, căreia, de altfel, nimeni nu-i înţelese semnificaţia.

— Prin urmare, prieteni, zise el când Jean îşi sfârşi istorisirea, – după ce plecaţi din Sitka, aveţi de gând s-o luaţi spre strâmtoarea Bering?

— Da, domnule Serghei! răspunse Jean. Şi s-o traversăm, atunci când va fi îngheţată.

— E lunga şi grea călătoria pe care o faceţi, domnule Cascabel.

— Lungă, într-adevăr, domnule Serghei! Poate că o să fie şi grea. Ce să-i faci? N-avem de ales. Şi, în fond, saltimbancilor nu le prea pasă de greutăţi, suntem deprinşi să cutreierăm lumea.

— Îmi dau seama că, în aceste condiţii, nu v-aţi propus să ajungeţi în Rusia anul acesta.

— Nu, spuse Jean, fiindcă strâmtoarea nu poate fi trecută mai din timp de începutul lui octombrie.

— În orice caz, reluă domnul Serghei, e un plan aventuros şi cutezător…

— Tot ce se poate, acceptă domnul Cascabel.

— Dar, cum nu avem altă soluţie…

— Domnule Serghei, suferim de dorul ţării! Vrem să ne întoarcem în Franţa şi o să ne întoarcem. Iar când vom trece prin Perm, sau prin Nijni pe timpul târgurilor, ei bine, ne vom da silinţa ca familia Cascabel să fie la înălţime.

— Bun, dar din ce o să trăiţi?

— Din nişte încasări făcute pe traseu şi pe care nădăjduiesc să le sporesc dând două-trei reprezentaţii la Sitka. În mod precis, oraşul sărbătoreşte anexarea şi îmi închipui că publicul o să fie interesat şi de exerciţiile trupei Cascabel.

— Prieteni, spuse domnul Serghei, mi-ar fi făcut mare plăcere să-mi împart banii cu voi, dacă nu mi i-ar fi furat hoţii.

— Nu vi i-au furat, domnule Serghei, vorbi Cornelia cu însufleţire.

— Nici măcar o jumătate de rublă, adăugă domnul Cascabel. Şi aduse brâul în care se aflau toţi banii domnului Serghei.

— Atunci, prieteni, binevoiţi să primiţi…

— Nici vorbă, domnule Serghei, răspunse domnul Cascabel.

— Nu sunt de acord să ieşim noi din încurcătură cu riscul de a băga pe altul în loc.

— Prin urmare, refuzaţi să împărţiţi cu mine…

— Categoric!

— Ah, francezii ăştia, zise domnul Serghei, întinzându-i mâna.

— Trăiască Rusia, exclamă Sandre.

— Trăiască şi Franţa, răspunse domnul Serghei.

Era, cu siguranţă, prima dată când urările acelea se făceau auzite pe îndepărtatele meleaguri americane.

— Şi-acum, gata cu pălăvrăgeala, domnule Serghei, spuse Cornelia. Doctorul v-a recomandat linişte şi odihnă, iar bolnavii trebuie să asculte întotdeauna de doctor.

— Eu am să vă ascult, doamnă Cascabel, o asigură domnul Serghei. Totuşi, v-aş mai pune o întrebare, sau mai bine zis v-aş cere ceva.

— La porunca dumitale, domnule Serghei.

— Ba chiar aş dori să-mi faceţi un serviciu.

— Un serviciu?

— Întrucât mergeţi spre strâmtoarea Bering, îngăduiţi-mi să vă însoţesc până acolo.

— Să ne însoţiţi?

— Da. Călătoria asta mi-ar împlini planul de a explora Alaska prin părţile ei din vest.

— Iar noi vă răspundem: cu multă plăcere, domnule Serghei, strigă domnul Cascabel.

— Cu o condiţie, interveni Cornelia.

— Care anume?

— Să faceţi tot ce vă stă în putinţă ca să vă vindecaţi… şi fără să crâcniţi!

— Am şi eu o condiţie: dacă vă însoţesc, voi contribui la cheltuielile de călătorie.

— O să facem cum doriţi, domnule Serghei, răspunse domnul Cascabel. Lucrurile se aranjară în aşa fel, încât amândouă părţile să fie mulţumite. Dar şeful familiei nu vru cu nici un chip să renunţe la planul său de a da câteva reprezentaţii în piaţa mare din Sitka – lucru menit să-i aducă atât faimă, cât şi profit. Toată provincia era în sărbătoare, iar Belle-Roulotte n-ar fi putut sosi mai la ţanc ca acum ca să prindă festivităţile publice.

Se înţelege că domnul Cascabel se duse să-şi facă declaraţia privitoare la atentatul comis împotriva domnului Serghei şi că fură date dispoziţii de urmărire înverşunată a bandei lui Karnov, la frontiera statului Alaska.

În 17 iunie, domnul Serghei ieşi pentru prima oară. Se simţea mult mai bine şi rana i se închisese, mulţumită îngrijirilor doctorului Harry.

Făcu atunci cunoştinţă cu restul artiştilor din trupă: cu cei doi câni, care i se gudurară blând pe lângă picioare, cu Jako, care îl întâmpină cu întrebarea:

— Merge, merge, domnule Serghei, cum îl învăţase Sandre, cu John Bull, gata să-şi pună în valoare cele mai reuşite strâmbături. Până şi cei doi cai bătrâni, Gladiator şi Vermout, nechezară cu voioşie când le oferi câte o bucăţică de zahăr. De acum înainte, domnul Serghei făcea parte din familie, ca şi tânăra Kayette. El remarcase caracterul serios, înclinaţia pentru studiu, aptitudinile ce-i depăşeau condiţia, calităţi ale fiului cel mare. Sandre şi Napoléone îl fermecau cu graţia şi vioiciunea lor. Cuişoară îl amuza prin aerul lui de bunătate nătângă. Cât despre soţii Cascabel nu avea cuvinte să le aprecieze virtuţile. Hotărât, cei cu care avea de-a face erau cu toţii nişte oameni inimoşi. Se pregăteau intens pentru apropiata plecare. Nu aveau voie să scape nimic din vedere pentru a asigura reuşita călătoriei pe o distanţă de cinci sute de leghe, de la Sitka până la strâmtoarea Bering. Aproape necunoscut, ţinutul nu părea să prezinte mari pericole, ce-i drept, nici din partea fiarelor sălbatice, nici din partea indienilor nomazi ori sedentari. Puteau face şi popasuri pe la diferite factorii locuite de angajaţii companiilor de blănuri. Important era să se aprovizioneze cu alimente de toate zilele pentru o zonă în care resursele, în afară de vânat, erau ca şi inexistente.

Se înţelege că familia Cascabel discută aceste probleme cu domnul Serghei.

— În primul rând, zise domnul Cascabel, – trebuie să ţinem seama de un lucru, şi anume de faptul că pe timp ploios nu vom călători.

— Treabă înţeleaptă, aprecie domnul Serghei, – pentru că în Alaska, în vecinătatea cercului polar, iernile sunt cumplit de friguroase.

— Şi apoi, nu vom înainta orbeşte, adăugă Jean.

— Domnul Serghei trebuie să fie un geograf învăţat.

— O, răspunse domnul Serghei, – un geograf ajuns în regiuni pe care nu le cunoaşte n-o să se simtă la largul său când va trebui să-şi caute drumul. Dar, cu hărţile lui, prietenul meu Jean s-a descurcat bine până aici şi, împreună, sper că o să facem treabă bună. De altfel, am o idee pe care o să v-o împărtăşesc mai târziu…

Dacă domnul Serghei avea o idee, ea nu putea fi decât excelentă, aşa că îl lăsară s-o coacă îndelung până s-o pună în aplicare.

Cum nu duceau lipsă de bani, domnul Cascabel îşi reîmprospăta rezervele de făină, grăsime, orez, tutun şi mai ales ceai, care se consumă în cantităţi excesive în provincia Alaska. Îşi mai procurară şuncă şi conserve din carne de vită, biscuiţi, carne de prepeliţă, de asemenea conservată, toate din depozitul Companiei ruso-americane. Apă se găsea din abundenţă pe traseu, în afluenţii Yukonului. Dar ar fi fost mai bună dacă i s-ar fi adăugat puţin zahăr şi coniac, ori – şi mai bine – acea vodcă tare, mult apreciată de ruşi. Prin urmare, cumpărară zahăr şi vodcă, atâta cât să le ajungă, în ce priveşte combustibilul, cu toate că l-ar fi găsit prin păduri, Belle-Roulotte fu încărcată cu o tonă din excelentul cărbune de Văncouver; nu mai mult de o tonă, căci nu era bine s-o îngreuneze peste măsură.

Între timp, în cel de-al doilea compartiment fusese amenajat un cadru suplimentar cu saltele de bună calitate – pat care îi plăcu domnului Serghei. Mai cumpărară cuverturi din blănuri de iepure, folosite de indieni mai ales pe timp de iarnă, în plus, pentru cazul că mai trebuia procurat ceva pe drum, domnul Serghei îşi făcu o rezervă de gablonţuri, stambă, cuţite şi foarfeci ieftine, care reprezintă moneda curentă între traficanţi şi indigeni.

Întrucât puteau conta pe vânat, fiindcă atât vânatul mare, cerbi lopătari şi reni, cât şi vânatul mic, iepuri, cocoşi sălbatici, gâşte şi potârnichi se aflau din abundenţă în ţinut, cumpărară praf de puşcă şi plumbi în cantităţi suficient de mari. Domnul Serghei izbuti chiar să-şi facă rost de două puşti şi o carabină, care întregiră arsenalul vehiculului. Era un trăgător bun şi îi plăcea să vâneze în compania lui Jean.

Nu trebuie să uităm că banda lui Karnov cutreiera, poate, locurile din preajma Sitkăi şi trebuiau să se păzească de vreun atac al acelor răufăcători, iar la nevoie să-i primească aşa cum meritau.

— Şi, dacă indiscreţii ăia or să ne pună ceva întrebări, nu cunosc răspuns mai bun decât un glonte în mijlocul pieptului, zise domnul Cascabel.

De nu cumva unul în cap, observă cu justeţe Cuişoară.

Pe scurt, datorită comerţului pe care capitala Alaskăi îl întreţinea cu diverse oraşe din Columbia britanică şi cu porturile Pacificului, domnul Serghei şi prietenii lui putură să-şi procure, la preţuri accesibile, obiectele necesare unei lungi călătorii prin ţinuturi pustii. Pregătirile fură terminate abia în ultima săptămână din iunie, iar plecarea se fixă definitiv pentru ziua de 26. Cum nu putea fi vorba să traverseze strâmtoarea Bering înainte ca aceasta să îngheţe complet, aveau destul timp să ajungă acolo. Era nevoie, totuşi, să se gândească şi la unele întârzieri posibile, la obstacolele neprevăzute: mai bine să ajungă prea repede decât prea târziu. La Port Clarence, situat chiar pe ţărmul strâmtorii, aveau să se odihnească, aşteptând momentul favorabil trecerii pe coasta asiatică.

Dar ce făcea oare tânăra indiancă în timpul asta? Nimic mai simplu: ajuta cu iscusinţă pe doamna Cascabel în diversele pregătiri de călătorie. Minunata femeie se legase de ea cu un sentiment matern; ţinea la ea ca şi la Napoléone, ataşându-se cu fiecare zi mai mult de noua ei copilă. La rândul său, fiecare simţea o profundă afecţiune pentru Kayette şi, fără îndoială, sărmana fată era fericită cum nu fusese nicicând printre triburile nomade, în cortul indienilor. Momentul când Kayette avea să se despartă de familia Cascabel era aşteptat, aşadar, cu mare tristeţe. Căci acum, singură pe lume, ea trebuia să rămână la Sitka, unde venise să-şi găsească un servici şi să-şi câştige pânea, lucrând ca servitoare, poate în condiţii mizerabile.

— Şi totuşi, spunea uneori domnul Cascabel, dacă această drăgălaşă Kayette – îngăduiţimi să-i spun mica mea prepeliţă (joc de cuvinte intraductibil, între numele propriu Kayette şi caille care înseamnă prepeliţă) – dacă micuţei mele prepeliţe i-ar plăcea să danseze, poate s-ar cuveni să-i propunem… Ei, ce dansatoare plină de farmec ar fi! Sau ce călăreaţă graţioasă, dacă ar fi dispusă să-şi facă debutul într-un circ. Sunt sigur că, pe cal, ar părea un adevărat centaur.

Domnul Cascabel credea cu toată seriozitatea că centaurii erau nişte călăreţi neîntrecuţi şi nu potea fi contrazis în acest subiect.

Văzându-l pe Jean cum clătina din cap la vorbele tatălui său, domnul Serghei înţelese că băiatul, serios şi rezervat, era departe de a împărtăşi ideile paterne în privinţa acrobaţiei şi a altor exerciţii ale trupelor de bâlci.

Kayette îi neliniştea pe toţi; se întrebau ce-o să devină, ce soartă a aştepta la Sitka, iar când domnul Serghei, în ajunul plecării, o aduse de mână dinaintea familiei Cascabel, se întristară.

— Prieteni, vorbi el, – eu n-am avut fată şi uite că acum am, o fată adoptivă. Kayette a fost de acord să mă considere tatăl ei şi vă cer un loc pentru ea în Belle-Roulotte. Ce strigăte de bucurie îi răspunseră domnului Serghei şi ce de mângâieri primi „mica prepeliţă”. Iar domnul Cascabel, tulburat, îi spuse oaspetelui său:

— Eşti un om comsecade!

— De ce, prietene, se miră domnul Serghei.

— Oare ai uitat ce-a făcut Kayette pentru mine? Nu e firesc să fie copilul meu, din timp ce îi datorez viaţa?

— Ei bine, eu zic să împărţim, exclamă domnul Cascabel.

— Dacă dumneata, domnule Serghei, îi eşti tată, eu o să-i fiu unchi.