VIII.

ŢINUTUL IAKUŢILOR.

Traseul iniţial, cel ce trebuia urmat din strâmtoarea Bering până la hotarele Europei, fusese modificat prin forţa lucrurilor, datorită ocolului din timpul derivei urmate de abordarea arhipelagurilor Noii Siberii. Acum nu mai trebuiau să străbată partea meridională a Asiei ruseşti. De altfel, sezonul cald avea să modifice condiţiile de climă, scutindu-i de iernatul în vreun târg oarecare. Se putea spune chiar că deznodământul ultimelor întâmplări fusese nu doar favorabil, că de-a dreptul minunat. Problema cea mai arzătoare devenise, în acel moment, direcţia pe care urmau s-o ia ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la munţii Ural, frontieră naturală între Rusia asiatică şi Rusia europeană. Tocmai asta avea de gând să facă domnul Serghei înainte de a părăsi tabăra instalată pe ţărm.

Era un timp liniştit şi luminoas. În plină perioadă de echinocţiu, durata zilei depăşea unsprezece ore, sporind cu luminozitatea întârziată a crepusculului, care stăruia timp îndelungat în zona paralelei şaptezeci.

Mica lor caravană era alcătuită din zece persoane, de când Kircev şi Ortik făceau parte din ea. Cu toate că nu se prea simpatizau cu camarazii lor de drum, cei doi mateloţi ruşi deveniseră comesenii celor din Belle-Rouhtte; mâncau cu ei la aceeaşi masă, ba chiar erau nevoiţi să se şi culce în vehicul, atâta timp cât din cauza frigului nu puteau dormi afară.

Temperatura medie dacă rămânea cu câteva grade sub zero, lucru ce se constata acum cu uşurinţă, căci îndatoratul Ciuciuk înapoiase termometrul proprietarului său legitim, întreg ţinutul, până la orizont, zăcea sub un covor alb pe care soarele de aprilie avea să-l topească în curând. Pe zăpada întărită, ca şi pe întinderile ierboase ale stepelor, atelajul de reni putea trage fără dificultate vehiculul cel greu.

Pe tot traseul de la insula Kotelnai până la sosirea în golful fluviului Lena, alimentaţia animalelor fusese asigurată pe furajele puse la dispoziţie de băştinaşi. De aici înainte, renii urmau să se alimenteze singuri, cu muşchiul scos de sub zăpadă şi cu frunzele tufişurilor ce împânzesc pământurile Siberiei. Trebuie să mai adăugăm că, pe când traversa banchiza, noul atelaj se dovedise a fi foarte docil, lăsându-se mânat de Cuişoară fără nici o problemă.

Alimentaţia călătorilor era şi ea garantată de stocul de conserve, făină, grăsime, orez, ceai, biscuiţi, rachiu, alimente din rezerva vehiculului. Cornelia mai dispunea şi de nişte unt preparat după reţeta iakuţilor şi păstrat în lădiţe de mesteacăn; fusese oferit de scumpul de Chouchou prietenului său Cascabel. Provizia de petrol avea însă mare nevoie să fie reîmprospătată, cu prima ocazie, la vreun orăşel siberian. În scurt timp, vânătoarea urma să le asigure vânat proaspăt, iar domnul Serghei şi Jean puteau conta pe nenumărate prilejuri de a-şi folosi din mers priceperea la interesul bucătăriei.

Trebuiau să recurgă şi la sprijinul celor doi mateloţi ruşi. Ei afirmau că regiunea nordică a Siberiei le era în parte cunoscută, prin urmare serviciile lor în calitate de călăuze le-ar fi prins cât se poate de bine.

Chiar acesta fu subiectul discuţiei desfăşurate în ziua aceea, în campament.

— Dacă aţi mai umblat prin părţile astea, înseamnă că o să ne călăuziţi voi, îi spuse domnul Serghei lui Ortik.

— Măcar atâta să facem şi noi, răspunse Ortik, – pentru faptul că domnul Cascabel ne-a eliberat.

— Eu? Nici vorbă, răspunse domnul Cascabel. Stomacul meu, pe care natura l-a înzestrat cu darul vorbirii. Lui trebuie să-i adresaţi mulţumirile!

— Ortik, după ce plecăm din golful Lena, pe ce traseu ne sfătuieşti s-o luăm, întrebă domnul Serghei.

— Pe cel mai scurt, dacă sunteţi de acord, domnule Serghei. Necazul e că principalele oraşe din district, aflate mai la sud, vor fi ocolite, dar în felul ăsta mergem direct spre munţii Ural. Mai sunt, totuşi, nişte sate în drum, unde vă puteţi aproviziona. Dacă o să fie nevoie, puteţi chiar rămâne acolo câteva zile.

— La ce bun? zise domnul Cascabel, întrerupându-l pe Ortik. N-avem ce face într-un sat. Cel mai important lucru e să nu întârziem deloc şi să lungim pasul. Traversarea locurilor nu cred să fie periculoasă.

— În nici un fel, aprecie Ortik.

— Şi apoi, avem arme, încât vai de ticăloşii care ar încerca să ia cu asalt Belle-Roulotte!

N-ar scăpa prea ieftin.

— Fiţi pe pace, domnule Cascabel, n-aveţi de ce vă teme, spuse Kircev. S-a putut observa că acest Kircev vorbea foarte rar. Nesociabil, sumbru şi taciturn, îl lăsa pe camaradul său să participe la discuţii. Ortik era în mod vădit mai inteligent decât el, era cu adevărat inteligent, lucru de care domnul Serghei avusese de mai multe ori prilejul să se convingă.

În sfârşit, traseul propus de Ortik avea darul de a mulţumi pe toată lumea. Că ocoleau oraşele importante, unde ar fi întâlnit posturi militare, îi convenea contelui Narkin şi, în acelaşi timp, le convenea şi celor doi pretinşi marinari. Nu era tocmai uşor să evite centrele populate, mai ales pe cele de la frontiera europeană, încât puţină prevedere nu strica. Până acolo, însă, satele din stepă prezentau mai puţine pericole în această privinţă. Odată acceptat în principiu planul călătoriei, nu le mai rămânea decât să studieze diversele provincii pe care urmau să le străbată de-a curmezişul, între fluviul Lena şi munţii Ural.

Jean căută în atlas harta Siberiei septentrionale. Domnul Serghei cercetă minuţios aceste ţinuturi, unde fluviile siberiene, în loc să înlesnească traseele orientate de la est spre vest, le pun mai degrabă serioase piedici. Şi iată ce hotărâră: Să traverseze teritoriul iakuţilor, cu sate rare, ţinând-o mereu spre sud-vest. Să treacă din bazinul fluviului Lena în bazinul Anabar, apoi în cel al Hatangăi, apoi în cel al lui Enisei, apoi în cel al lui Obi, distanţă cifrată la aproximativ şapte sute cincizeci de leghe.

Să străbată bazinul fluviului Obi până la munţii Ural, frontiera Rusiei europene, pe un parcurs de o sută douăzeci şi cinci de leghe.

În fine, de la Ural la Perm mai aveau de făcut vreo sută de leghe în direcţia sud-vest. Cu totul, exact o mie de leghe.

Dacă nu apărea vreo întârziere pe drum, dacă nu erau siliţi să oprească în vreo localitate, puteau face călătoria în mai puţin de patru luni. În jur de şapte-opt leghe pe zi ar fi fost o distanţă normală pentru atelajul de reni, iar în aceste condiţii Belle-Roulotte urma să ajungă la Perm şi apoi la Nijni pe la mijlocul lui iulie, adică în plină desfăşurare a renumitului târg.

— Veniţi cu noi până la Perm, îl întrebă domnul Serghei pe Ortik.

— Nu cred, răspunse marinarul.

— După ce trecem în Europa, avem de gând s-o luăm spre Petersburg, de unde vom ajunge la Riga.

În regulă, acceptă domnul Cascabel, dar să ne vedem mai întâi la frontieră. Stabiliseră ca, odată ajunşi pe continent, să facă un popas de douăzeci şi patru de ore – oprire întru totul meritată după ce trecuseră, cu atâta repeziciune, peste banchiză. Ziua aceea era, aşadar, destinată repausului.

Fluviul Lena se varsă în golful cu acelaşi nume printr-o capricioasă reţea de guri despărţite de o mulţime de canale şi canale. După ce străbate o distanţă de o mie cinci sute de leghe, pe parcursul cărora primeşte nenumăraţi afluenţi, acest minunat curs de apă se pierde în adâncurile Oceanului îngheţat. Bazinul său este estimat la o sută cinci milioane de hectare.

Sfârşind examinarea atentă a hărţii, domnul Serghei se gândi că era bine să urmeze mai întâi linia golfului, aşa încât să evite mulţimea gurilor de vărsare ale fluviului. Cu toate că apa era încă îngheţată, le-ar fi fost foarte dificil să se aventureze în labirintul acela. Sloiurile acumulate pe parcursul iernii alcătuiau acolo o monstruoasă îngrămădire de blocuri de gheaţă, deasupra cărora se înălţau adevărate aisberguri cu aspect foarte pitoresc, dar greu de ocolit.

Dincolo de golf, începea stepa nesfârşită, pe care abia de se înălţau câteva dune, putând fi străbătută cu uşurinţă.

Ortik şi Kircev erau obişnuiţi, fără îndoială, cu călătoria prin asemenea ţinuturi nordice. Camarazii lor de drum remarcaseră asta pe când treceau peste câmpul de gheaţă dintre arhipelagul Leahov şi coasta Siberiei. Cei doi marinari se pricepeau să aşeze o tabără, să construiască, la nevoie, o colibă de gheaţă. Cunoşteau felul în care pescarii de pe ţărm scăpau de umezeala din haine, îngropându-le sub zăpadă. Puteau deosebi fără ezitare blocurile provenite din îngheţarea apei sărate de cele provenite din îngheţarea apei dulci; în sfârşit, erau la curent cu metodele familiare călătorilor prin ţinuturile arctice. Chiar în seara aceea, după cină, se discuta despre geografia Siberiei septentrionale, iar Ortik fu pus în situaţia de a povesti în ce împrejurări străbătuseră, el şi Kircev, ţinuturile respective.

La întrebarea domnului Serghei:

— Cum se face că nişte marinari ca voi au avut prilejul să umble prin asemenea locuri?”

— Domnule Serghei, răspunse el, – acum doi ani eu, Kircev şi alţi vreo zece mateloţi eram în portul Arhanghelsk, aşteptând să ne îmbarcăm pe vreo balenieră, când ni s-a cerut să salvăm o navă aflată în pericol printre gheţuri, la nord de vărsarea fluviului Lena. Drumul din Arhanghelsk şi până la golf l-am făcut pe coasta nordică a Siberiei. Am ajuns la Vremea, am pus-o pe linia de plutire şi chiar pe nava asta ne-am făcut campania de pescuit. Dar, aşa cum v-am mai spus, a pierit în furtună împreună cu echipajul, iar eu şi prietenul meu suntem singurii supravieţuitori. Vijelia ne-a împins barca spre arhipelagul Leahov, unde ne-aţi găsit.

— N-aţi ajuns niciodată pe teritoriul Alaskăi, întrebă Kayette, care, se ştie, înţelegea şi vorbea limba rusă.

— Alaska, întrebă Ortik.

— Ţara asta nu-i în America?

— Întocmai, răspunse domnul Serghei. Un teritoriu situat în nord-vestul noului continent. Kayette acolo s-a născut. Campaniile de pescuit nu v-au purtat şi prin părţile acelea?

— Nu cunoaştem ţara asta, răspunse Ortik pe un ton cât se poate de firesc.

— Şi n-am fost niciodată dincolo de strâmtoarea Bering, adăugă Kircev. Vocea acelui om avu efectul obişnuit asupra tinerei indience, care nici acum nu-şi aminti unde o mai auzise. Trebuia să fi fost, totuşi, undeva prin Alaska, pe care ea n-o părăsise niciodată până atunci.

După răspunsul cât se poate de limpede dat de Ortik şi Kircev, Kayette, rezervată ca întreg neamul său, nu mai întrebă nimic. Un semnal de alarmă fi rămânea însă în minte şi, la fel, o instinctivă neîncredere în cei doi mateloţi.

În timpul celor douăzeci şi patru de ore de popas, renii se odihniră îndeajuns încât să poată pleca mai departe. Cu toate că le legaseră picioarele de dinainte, puteau umbla în jurul campamentului, păscând arbuştii şi căutând muşchi sub zăpadă. La 20 martie, pe la opt dimineaţa, caravana o porni la drum. Timpul era rece şi senină, cu vânt dinspre nord-est. Cât vedeai cu ochii se întindea stepa acoperită în întregime de zăpada încă destul de tare pentru ca vehiculul să poată înainta cu uşurinţă. Renii erau înhămaţi câte patru, într-un sistem de tracţiune bine gândit. Alcătuiau astfel cinci rânduri, iar dintr-o parte îi mânŕ Ortik, din cealaltă Cuişoară.

Călătoriră astfel cinci zile, fără întâmplări ce ar merita să fie pomenite. Deseori domnii Serghei şi Cascabel, Jean şi Sandre mergeau pe jos toată ziua, însoţiţi uneori şi de Cornelia, Napoléone şi Kayette, când ele nu trebuiau să se ocupe de gospodărie. În fiecare dimineaţă, Belle-Roulotte parcurgea cam un koes, unitate siberiană de măsură, egală cu douăzeci de verste, altfel zis cam două leghe şi jumătate. După amiaza îşi continuau drumul spre vest cu încă pe atât, ceea ce însemna cinci leghe bune pe zi. În 29 martie, după ce trecuseră pe gheaţă râul Oleniok, domnul Serghei şi camarazii lui ajunseră în târgul Maksimova, situat la patruzeci şi două de leghe în sud-vestul golfului Lena.

Nu exista nici un motiv pentru care domnul Serghei să nu se oprească douăzeci şi patru de ore în localitatea aceea pierdută la capătul stepelor nordice. N-avea nici căpitanguvernator, nici post militar căzăcesc. Prin urmare, contele Narkin putea fi fără grijă. Erau în plin ţinut al iakuţilor şi familia Cascabel fu primită excelent ele locuitorii din Maksimova.

Acest ţinut, muntos şi împădurit în estul şi sudul său, are în partea de nord doar vaste câmpii netede, înveselite ici-colo de pâlcuri de copaci gata să înverzească în apropiatul sezon cald. Producţia de fân a locurilor este extrem de bogată. Asta se explică prin faptul că, dacă iernile sunt foarte reci în Siberia hiperboreeană, în lunile de vară este, în schimb, foarte cald.

Aici trăieşte o populaţie de o sută de mii de iakuţi, care urmează obiceiurile ruseşti. Oameni cuvioşi, ospitalieri, cu moravuri sănătoase, ei sunt plini de recunoştinţă pentru binefacerile Providenţei şi foarte resemnaţi când trec prin încercări grele. Pe traseul dintre golful Lena şi orăşel, întâlniseră un număr oarecare de siberieni nomazi. Erau bărbaţi voinici, de statură mijlocie, cu faţa lată, ochi negri, păr bogat, aspect tineresc. Acelaşi tip se regăsea şi la Maksimova, ai cărei locuitori sunt oameni sociabili, paşnici, inteligenţi, harnici şi care nu se lasă uşor păcăliţi. Iakuţii nomazi umblă numai călare şi înarmaţi, păzind nenumărate cirezi răspândite prin stepă. Cei sedentari trăiesc în sate şi târguri şi se ocupă mai ales cu pescuitul, exploatând miile de afluenţi bogaţi în peşte pe care marele fluviu îi înghite în drumul său. Deşi iakuţii sunt înzestraţi cu toate virtuţile publice şi individuale, trebuie să recunoaştem că fac cu prea multă plăcere abuz de tutun şi – lucru chiar mai grav – de rachiu şi alte băuturi alcoolice.

— Au totuşi o oarecare scuză, observă Jean.

— Trei luni din an nu beau decât apă şi rod coajă de pin.

— Nu cumva vrei să spui coajă de pâne, domnule Jean, – întrebă Cuisoară.

— Nu, coajă de pin. Aşa că, după asemenea privaţiuni, puţin exces se poate trece cu vederea.

În vreme ce nomazii locuiesc în iurte, un fel de corturi conice din pânză albă, cei aşezaţi stau în case din lemn, făcute după gustul şi nevoile fiecăruia. Foarte îngrijite, casele au acoperişuri cu pantă mare, ceea ce favorizează topirea zăpezii sub razele soarelui de aprilie, în consecinţă, târgul Maksimova are un aspect vesel. Bărbaţii sunt plăcuţi la înfăţişare, cu firea deschisă, cu privirea luminoasă, cu o fizionomie pe care se citeşte o oarecare mândrie. Femeile sunt graţioase şi destul de drăguţe, deşi au faţa tatuată. Foarte rezervate, foarte severe în privinţa moravurilor, ele nu umblă vreodată nici cu picioarele goale, nici cu capul descoperit.

Familia Cascabel fu primită cu multă căldură de şefii iakuţi, cărora li se spune „kinoe”, iar bătrânilor „starşina”, adică notabilii locului. Oamenii aceia de treabă îşi disputau onoarea de a-i primi şi alimenta pe cheltuiala lor. Dar, după ce le mulţumi, Cornelia nu vru să primească nimic decât contra cost, între altele făcându-şi o rezervă de petrol ce urma să alimenteze, un timp, soba din bucătărie.

Ca de obicei, Belle-Roulotte stârni senzaţie. Prin ţinutul acela nu mai umblase niciodată vreun vehicul cu saltimbanci. Nenumăraţi iakuţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, veniră să-l viziteze şi locatarii nu avură nici un motiv să se plângă. Rar se întâmpla să se comită vreun furt pe acolo, chiar şi în dauna străinilor. Iar când se întâmplă, totuşi, făptaşul îşi primeşte numaidecât pedeapsa. Dacă fapta e dovedită, hoţul încasează în public o bătaie cu vergile. După pedeapsa fizică, urmează pedeapsa morală: dezonorat pe viaţă, e lipsit de drepturile civice şi nu-şi mai recapătă niciodată numele de „om cumsecade”.

În ziua de 3 aprilie, călătorii soseau pe malurile râului Oden, curs de apă modest, care se varsă în golful Anabar după ce străbate cincizeci de leghe. Vremea, până atunci foarte bună, începu să se schimbe. Urmară curând ploi abundente, al căror prim efect fu topirea zăpezii. Asta ţinu opt zile şi în tot acest timp vehiculul trebui să lupte cu înnămolirile şi chiar să facă faţă unor scufundări periculoase când trecea prin zona de mlaştină. Aşa se anunţa primăvara la acele latitudini mari: printr-o temperatură medie de două-trei grade peste zero.

Traseul era foarte obositor. Insă cei doi mateloţi ruşi se dovediră devotaţi şi serviabili din cale-afară, încât se puteau felicita că-i luaseră cu ei.

La 8 aprilie, Belle-Roulotte poposi pe malul drept al fluviului Anabar, după ce parcursese patruzeci de leghe de la Maksimova.

Încă mai puteau trece dincolo pe gheaţă, chiar dacă în aval dezgheţul începuse. Se auzea trosnetul sloiurilor mânate de curent, cu zgomot, spre golf. Sosind mai târziu cu o săptămână, ar fi trebuit să caute un vad de trecere şi nu le-ar fi fost deloc uşor, fiindcă o dată cu topirea zăpezilor apele se umflă rapid. În stepă creştea iarba nouă, păscută de reni cu plăcere. Arbuştii înmugureau, în mai puţin de trei săptămâni, mugurii de pe ramuri aveau să plesnească, lăsând să iasă primele frunze. Vegetaţia urma să readucă astfel la viaţă scheletul vlăguit al copacilor, prefăcut de gerurile iernii în lemn uscat.

Pe alocuri, pâlcuri de mesteceni şi zadă se mlădiau în bătaia vântului. Toată natura nordului se reînsufleţea sub căldura razelor de spare.

Ţinuturile Siberiei asiatice sunt cu atât mai pustii, cu cât se află mai departe de litoral. Uneori mica trupă întâlnea câte un perceptor care umbla din sat în sat după dări. Atunci se opreau, schimbau câteva cuvinte cu funcţionarul rătăcitor şi-i ofereau un pahar de vodcă, acceptat cu bucurie. Apoi se despărţeau, urându-şi drum bun. Într-o zi, Belle-Roulotte întâlni un convoi de deţinuţi. Pe nenorociţii aceia, condamnaţi la ocnele de sare, îi duceau spre părţile cele mai răsăritene ale Siberiei, dar detaşamentul de cazaci care-i însoţea nu se ferea să se poarte mizerabil cu ei. Bineînţeles că şeful escortei nu remarcă nimic suspect în legătură cu domnul Serghei; însă Kayette, mereu neîncrezătoare în cei doi mateloţi ruşi, observă că aceştia se sileau să nu atragă asupra lor, prin nimic, atenţia cazacilor.

În 19 aprilie, după ce mai străbătuseră şaptezeci şi cinci de leghe, Belle-Roulotte făcu popas pe malul drept al fluviului Hatanga, care se varsă în golful cu acelaşi nume. De data asta nu mai găseau un pod de gheaţă ce le-ar fi înlesnit trecerea pe malul celălalt. Doar nişte sloiuri plutitoare, semn că dezgheţul era pe sfârşite. Trebuiau să-şi caute loc de trecere prin vad – ceea ce le-ar fi pricinuit o mare întârziere, dacă Ortik n-ar fi descoperit unul la o jumătate de verstă în amonte. Trecură destul de greu, cu vehiculul scufundat până la osii. Ajunşi dincolo de fluviu, îşi continuară drumul şi, la douăzeci şi cinci de leghe mai încolo, se opriră pe malul lacului Iej.

Cât contrast faţă de monotonia stepei! Era ca o oază printre nisipurile Saharei. Închipuiţi-vă o întindere de apă limpede, înconjurată de copaci cu frunze persistente, pini, brazi, pâlcuri de arbuşti învioraţi de verdele proaspăt, merişori cu boabe roşii, tufe de afine, coacăzi roşietici, măceşi pe care primăvara îi împodobea cu flori abia deschise. Prin tufişurile dese de pe malurile lacului, Wagram şi Marengo n-ar fi întârziat să descopere ceva vânat cu blană sau pene, dacă domnul Cascabel le-ar fi îngăduit să scotocească vreo oră sau două.

De altfel, pe lac înotau numeroase cârduri de lebede, gâşte şi raţe sălbatice. Prin văzduh fâlfâiau perechi de cocori şi berze sosite din ţinuturile centrale ale Asiei, îţi venea să baţi din palme când vedeai acel spectacol încântător.

La propunerea domnului Serghei, hotărâră să facă un popas de patruzeci şi opt de ore. Tabăra fu amenajată la coada lacului, sub nişte brazi înalţi, cu ramurile întinse deasupra apei.

Însoţiţi de Wagram, vânătorii trupei îşi luară puştile şi plecară, promiţând să nu se îndepărteze prea mult. După nici un sfert de oră, se auziră primele împuşcături. Între timp, domnul Cascabel, Sandre, Ortik şi Kircev îşi încercau norocul la pescuit, pe marginile lacului. Singurele lor unelte erau nişte undiţe cumpărate de la indigenii din Port Clarence. Dar ce altceva le-ar fi trebuit unor pescari demni de acest nume, destul de inteligenţi încât să lupte cu vicleniile peştelui şi înarmaţi cu suficientă răbdare încât să aştepte până când acesta va binevoi să muşte din momeală?

De fapt, de această din urmă calitate nici n-ar fi fost nevoie în ziua aceea. Abia aruncaseră cârligele în apă, că plutele se şi mişcară. Atâta peste era pe lângă malurile lacului, încât cel prins într-o jumătate de zi ţi-ar fi ajuns pentru mai multe săptămâni. Sandre nu mai putea de bucurie. Nici nu vru să audă când Napoleone veni la el şi-i ceru undiţa, să arunce şi ea. Se certară, iar Cornelia trebui să intervină. Cum ea socotea că prinseseră destul peşte, porunci copiilor şi tatălui lor să-şi strângă uneltele; şi, când poruncea doamna Cascabel, n-aveai încotro, erai obligat să asculţi. După două ore, domnul Serghei şi prietenul său Jean se întorceau împreună cu Wagram, care trebuia tras puţin de ureche „la propriu şi la figurat” căci nu mai voia să iasă din desişurile pline de vânat.

Vânătorii fuseseră la fel de norocoşi ca şi pescarii. Prin urmare, vreo câteva zile meniul promitea să fie pe cât de variat, pe atât de plăcut. La loc de cinste stătea peştele din lacul Iej, dar mai ales excelentul vânat, specific acelor ţinuturi din Siberia superioară. Printre altele, vânătorii aduseră o grămadă de „karali” care trăiesc în grupuri şi câteva perechi de „dikuta”, zburătoare mai mici decât găinuşele de munte, având o carne delicioasă.

Ne putem închipui cât de gustoasă fu cina din seara aceea! Mâncară sub copaci şi niciunul dintre comeseni nu avu impresia că era cam frig pentru un ospăţ în aer liber. Cornelia se întrecu pe sine pregătind peşte la grătar şi friptură de vânat. Iar cum rezerva de făină fusese reînnoită în ultimul sat prin care trecuseră, la fel ca şi provizia de unt iakut, să nu ne mirăm că obişnuita prăjitură, rumenă şi crocantă, îşi făcu apariţia la desert. Băură şi câteva păhărele de rachiu, din sticlele cumpărate la Maksimova, şi ziua li se încheie fără ca orele plăcute să le fie tulburate de ceva.

Se putea crede cu adevărat că vremea încercărilor trecuse şi că faimoasa călătorie se împlinea spre cinstea şi profitul familiei Cascabel.

Ziua următoare era tot zi de odihnă, iar renii păscură iarăşi pe săturate. La 21 aprilie, Belle-Roulotte porni la drum dimineaţa la orele şase, iar după alte patru zile atingea limita occidentală a teritoriului locuit de Iakuţi.

IX.

SPRE OBI.

Trebuie să Devenim la situaţia celor doi ruşi pe care ghinionul îi scosese în calea familiei Cascabel.

S-ar putea crede că, recunoscători de primirea ce li se făcuse, Ortik şi Kircev se întorseseră la gânduri mai bune. Nici vorbă, însă! Mizerabilii aceia, care săvârşiseră atâtea ticăloşii cu banda lui Karnov, nu se gândeau decât la altele noi. Intenţionau să pună mâna pe Belle-Roulotte şi pe banii restituiţi de Ciuciuk; apoi, pătrunşi în Rusia în veşminte de saltimbanci, să-şi reînceapă viaţa nelegiuită. Dar, ca să-şi pună în aplicare planurile, trebuiau mai întâi să scape de camarazii de călătorie, de oamenii aceia minunaţi, cărora le datorau libertatea. Şi aveau s-o facă fără nici o ezitare. Totuşi, singuri nu şi-ar fi putut duce planul la bun sflrşit. Acesta era motivul pentru care se îndreptau spre una din trecătorile munţilor Ural, bântuită de răufăcători, vechii lor complici, unde puteau să atragă de partea lor destui bandiţi încât să poată ataca vehiculul. Şi cine i-ar fi bănuit de acel mârşav complot? Se prefăceau că doresc să fie de folos şi nimeni nu avusese vreodată de ce să se plângă de ei. Dacă nu inspirau simpatie, nu inspirau nici neîncredere – exceptând-o pe Kayette, care avusese întotdeauna îndoieli în privinţa lor. O clipă îi trecuse prin gând că auzise vocea lui Kircev în noaptea când fusese atacat domnul Serghei, la frontiera Alaskăi. Dar cum să fi crezut că autorii crimei erau tocmai cei doi marinari găsiţi la o mie două sute de leghe depărtare, pe una din insulele arhipelagului Leahov? Aşa că, rămânând să-i observe în continuare, Kayette avea grijă să nu-şi trădeze bănuielile acelea de necrezut.

Şi-acum iată ce mai trebuie amintit: dacă tânăra indiancă îi suspecta pe Ortik şi pe Kircev, aceştia găseau şi ei ciudată situaţia domnului Serghei. După ce fusese grav rănit pe frontiera teritoriului Alaska, familia Cascabel îl îngrijise şi-l dusese la Sitka. Până aici totul era firesc. Odată vindecat, însă, de ce nu rămăsese la Sitka? De ce mersese cu saltimbancii până la Port Clarence? De ce îi însoţea în traversarea Siberiei? Prezenţa unui rus în trupa lor era cel puţin ciudată.

Drept urmare, într-o zi Ortik îi spuse lui Kircev:

— Nu cumva acest domn Serghei încearcă să se întoarcă în Rusia la adăpostul unor măsuri de prevedere luate ca să nu fie recunoscut? Poate că de aici am putea trage foloase. Să fim cu ochii în patru!

Şi, fără să bănuiască nimic, contele Narkin era spionat de Ortik, care spera să-i descopere secretul. La 23 aprilie, ieşind din ţinutul iakuţilor, se angajară pe teritoriul locuit de ostiaci. În drumul său Belle-Roulotte întâlnea uneori săniile acelea cărora li se spunea „narke”. Erau trase de trei reni cu ajutorul unei simple curele ce se petrece pe sub pieptul animalelor, şi conduse cu hăţuri legate de coarne. Puteau parcurge şapte-opt leghe fără ca atelajul să aibă nevoie de odihnă.

Nu trebuiau să pretindă acelaşi efort şi de la renii care constituiau atelajul vehiculului. N-aveau de ce să se plângă de ei, căci le erau de mare folos.

Iar când domnul Serghei spuse într-o zi că poate nu era rău să-i înlocuiască de-acum cu nişte cai, îndată ce-şi puteau face rost de ei, domnul Cascabel protestă:

— Să-i înlocuim? Şi de ce, mă rog? Renii ăştia n-or să ne poată duce în Rusia?

— Dacă am merge numai prin nordul Rusiei, nu mi-aş face nici o grijă, răspunse domnul Serghei. Dar partea centrală a ţării e cu totul altceva. Aceste animale suportă foarte greu căldura, care le vlăguieşte, încât nu mai sunt bune de nimic. De asta, pe la sfârşitul lunii aprilie, pot fi văzute numeroase cirezi de reni întorcându-se în teritoriile nordice şi mai ales pe platourile înalte din Ural, veşnic înzăpezite.

— Ei bine, domnule Serghei, vom hotărî când ajungem la frontieră. Drept să-ţi spun, însă, despărţirea de atelajul ăsta ar însemna un mare sacrificiu. Ia gândeşte-te ce impresie aş face sosind la Perm în toiul târgului, cu douăzeci de reni înhămaţi la carul familiei Cascabel! Ce impresie şi ce reclamă!

— Ar fi minunat, într-adevăr, răspunse domnul Serghei, zâmbind.

— Un triumf! Un veritabil triumf! Şi, apropo de asta, ne-am înţeles, nu-i aşa, că şi contele Narkin face parte din trupa mea, iar la nevoie n-o să se dea înapoi să lucreze în faţa publicului?

— Ne-am înţeles.

— Atunci nu neglija lecţiile de scamatorie, domnule Serghei. Crezând că înveţi pentru plăcerea dumitale, nici copiii şi nici cei doi mateloţi n-au să se mire. Ştii că ai ajuns deja destul de îndemânatic?

— Cum să nu fiu, cu un profesor ca dumneata, prietene Cascabel?

— Îmi cer iertare, domnule Serghei, dar te asigur că ai înclinaţii naturale deosebite! Cu un pic de exerciţiu, devii un jongler de elită şi sunt sigur că ai face încasări mari. La 6 mai Belle-Roulotte sosea pe malul fluviului Enisei, la o sută de leghe de lacul Iej. Enisei este unul dintre principalele fluvii ale Siberiei şi se varsă în Marea Arctică prin golful cu acelaşi nume, situat pe paralela şaptezeci.

Nici urmă de sloiuri pe apa aceea largă, la data respectivă. Un mare bac pentru vehicule şi pasageri făcea legătura între cele două maluri, iar caravana – material şi personal – putu trece de partea cealaltă după plata unei sume destul de pipărate. Începea iarăşi stepa, cu orizonturile ei nesfârşite.

Călătoriseră fără prea mari dificultăţi de când Belle-Roulotte părăsise gurile fluviului Lena. Uneori trebuiau să ocolească păduri dese de pin şi mesteacăn, care mai alungau monotonia câmpiilor, dar pe unde n-ar fi putut trece.

De fapt, ţinutul era aproape pustiu. Străbăteau leghe după leghe fără să întâlnească vreun cătun ori vreo casă. Densitatea populaţiei din această zonă este foarte mică, iar districtul Berezovo – cel mai bogat – nu are decât cincisprezece mii de locuitori pe o suprafaţă de trei mii de kilometri, în schimb, şi poate că tocmai din acest motiv, vânatul mişună prin regiune.

Domnul Serghei şi Jean se consacrară vânătorii cu toată pasiunea lor, aprovizionând în acelaşi timp cămara doamnei Cascabel. De multe ori Ortik îi însoţea, dând dovadă de o remarcabilă pricepere. Prin stepă aleargă mii de iepuri, fără a mai aminti de prada înaripată, care zboară în stoluri nenumărate. Mai erau apoi elani, cerbi lopătari. reni sălbatici, chiar şi mistreţi mari, animale foarte periculoase pe care, din prudenţă, vânătorii se fereau să le stârnească.

Dintre păsări, întâlneau raţe şi gâşte sălbatice, cufundări, sturzi, găinuşe sălbatice, berze, potârnichi albe. Puteai alege după placul inimii! Aşa că, atunci când alicele loveau din întâmplare vreun vânat mai puţin comestibil, Cornelia îl lăsa în seama cânilor, care îl primeau fără nazuri.

Cu această abundenţă de vânat, se înţelege că se mânca bine, chiar prea bine.

Treabă care-l obliga pe domnul Cascabel să-şi sfătuiască artiştii la cumpătare.

— Copii, aveţi grija să nu vă îngrăşaţi! spunea el mereu. Grăsimea este moartea articulaţiilor. Flagelul acrobatului! Mâncaţi prea mult! Puţină cumpătare, ce naiba!

Sandre, mi se pare că începi să faci burtă. Ptiu! La vârsta ta! Nu ţi-e ruşine?

— Tată, îţi promit…

— Nu promite nimic! Am să te măsor în fiecare seară şi, dacă te prind că ai burtă, ţi-o vâr înapoi în stomac! Şi Cuişoară la fel. Se îngraşă văzând cu ochii!

— Eu, patroane?

— Da, tu! Iar o paiaţă nu se cade să fie grasă, mai ales când o cheamă Cuişoară. O să te faci cât un butoi.

— Dacă nu cumva o să mă fac cât un ţâr! răspunse Cuişoară, strângându-şi cureaua. Belle-Roulotte urma să treacă în scurtă vreme peste Taz, care îşi varsă apele în golful cu acelaşi nume, nu departe de punctul unde traseul întretăia cercul polar spre a intra în zona temperată. Asta arată cât de mult se deplasaseră spre sud-vest de la plecarea din arhipelagul Leahov. Ajunşi aici, domnul Serghei, ascultat întotdeauna cu interes, socoti că trebuie să explice auditoriului său ce anume era cercul polar, dincolo de care soarele nu se ridica niciodată, în timpul verii, la mai mult de douăzeci şi trei de grade deasupra orizontului.

Având de-acum unele noţiuni de cosmografie, Jean înţelese explicaţia dată de domnul Serghei. Domnul Cascabel, însă, nici dacă trăgea de toate arcurile inteligenţei sale, nu putea să priceapă ce era cercul polar.

— Nu cunosc alte cercuri decât cele prin care trec călăreţii şi călăreţele, spuse el. Dar, la urma urmei, nu-i un motiv să nu-l udăm pe ăsta!

Şi cercul polar fu udat cu o sticlă de rachiu, aşa cum udă marinarii Ecuatorul, pe vasele care trec dintr-o emisferă în alta.

Traversarea râului Taz se făcu cu o oarecare dificultate. Nici un bac nu asigura legătura între cele două maluri şi fură nevoiţi să caute un vad, ceea ce le răpi câteva ore. Cei doi ruşi se dovediră extrem de zeloşi şi, de mai multe ori, intrară în apă până la brâu ca să ferească bolovanii din calea roţilor.

Mult mai uşor decurse traversarea din 16 mai, când Belle-Roulotte avu de trecut îngustul râu Pur, care nu e nici rapid, nici adânc.

La începutul lui iunie, căldura deveni exagerată – lucru ce pare totuşi normal în ţinuturile aflate la o latitudine atât de mare. În a doua jumătate a lunii, termometrul înregistra valori cuprinse între douăzeci şi cinci şi treizeci de grade. Cum în stepă umbra lipsea cu desăvârşire, domnul Serghei şi camarazii săi suferiră mult din pricina căldurii. Noaptea nu potolea deloc arşiţa zilei, căci în perioada aceea soarele abia dacă se lasă sub orizontul câmpiilor nesfârşite. După ce-l atinge aproape de nord, discul său încins până la alb se înalţă iarăşi ca să-şi reia cursa diurnă.

— Ah, soarele ăsta blestemat, spunea mereu Cornelia, ştergându-şi faţa de transpiraţie. Ce cuptor! Şi măcar de-ar fi aşa iarna!

— Dacă ar fi aşa iarna, observă domnul Serghei, – atunci iarna ar deveni vară.

— Just, aprobă domnul Cascabel.

— Dar ce mi se pare mie supărător e că nu avem măcar o bucată de gheaţă să ne răcorim, după ce luni întregi am avut cu mult mai multă decât ne trebuia.

— Ei, prietene Cascabel, dacă am avea gheaţă, ar fi frig, iar dacă ar fi frig…

— N-ar fi cald! Iarăşi foarte just.

— Numai să nu fie ceva pe la mijloc, crezu de cuviinţă să adauge Cuişoară.

— Din ce în ce mai just, aprecie domnul Cascabel. Totuşi, e groaznic de cald, în ciuda căldurilor, vânătorii continuau să vâneze. Atâta doar că o porneau dis-de-dimineaţă şi naveau de ce să regrete. Căci într-o zi se întoarseră cu o pradă frumoasă, cinstea revenindu-i în întregime lui Jean. Într-adevăr, abia putuseră căra animalul împuşcat de el. Avea blană scurtă şi roşcată în partea din faţă, după ce în timpul iernii fusese cenuşie. Pe spate purta o dungă galbenă, asemeni unui catâr. Coarnele sale lungi se curbau cu eleganţă deasupra capului, semn că era, în specia sa de rumegătoare, un mascul.

— Ia te uită ce ren frumos, exclamă Sandre.

— Vai, de ce-ai ucis un ren, îi spuse Napoléone fratelui său mai mare, pe un ton de reproş.

— Ca să-l mâncăm, surioară!

— Dar mie îmi plac atât de mult!

— Ei, dacă-ţi plac atâta, atunci o să te poţi ospăta în tihnă, spuse Sandre. Ajunge pentru toată lumea.

— Fii liniştită, micuţo! interveni domnul Serghei. Animalul ăsta nu-i ren.

— Dar ce-i, întrebă Napoléone.

— Un argal.

Domnul Serghei avea dreptate. Aceste animale, care trăiesc iarna la munte şi vara în câmpie, nu sunt, la drept vorbind, decât nişte oi uriaşe.

— Ei bine, Cornelia, de vreme ce-i berbec, să ne faci cotlet la grătar, propuse domnul Cascabel.

Aşa şi făcu. Şi, cum carnea de argal este foarte gustoasă, e foarte probabil ca în ziua aceea până şi burta lui César Cascabel să se fi rotunjit cu ceva mai mult decât se cuvenea în meseria lui.

Începând de acolo, Belle-Roulotte trebuia să parcurgă un traseu lung printr-un ţinut aproape arid, ca să ajungă la fluviul Obi. Satele ostiacilor se răreau din ce în ce, şi abia dacă mai întâlneai câte un grup de nomazi îndreptându-se spre regiunile din est. De altfel, domnul Serghei avea motivele sale să aleagă părţile mai puţin populate ale districtului. Era mai bine să evite Berezovo, oraş important, situat nu departe de Obi. Înconjurat de o minunată pădure de cedri ce coboară în etaje de pe o colină abruptă, dominat de turnurile celor două biserici, udat de Sosva cea brăzdată necontenit de ambarcaţiuni şi nave comerciale, această citadelă cu două sute de case este sediul unui târg foarte căutat, unde se, adună produsele din Siberia septentrională. Fără doar şi poate, Belle-Roulotte ar fi stârnit curiozitatea publică, iar poliţia ar fi luat ceva mai atent la cercetări familia Cascabel. Aşa că era mai înţelept să se ocolească Berezovo, ba chiar şi districtul cu acest nume. Jandarmii sunt jandarmi, şi e bine să n-ai de-a face cu ei, mai ales atunci când serviciul asta e îndeplinit de cazaci. Dar Ortik şi Kircev îşi dădură foarte bine seama că domnului Serghei nu-i convenea să treacă prin Berezovo. Li se confirmă astfel presupunerea că rusul acela căuta să pătrundă clandestin în Rusia europeană.

În a doua săptămână a lunii iunie itinerarul fu uşor modificat, orientat spre nordul districtului Berezovo. Asta însemna, în fond, prelungirea traseului cu numai vreo zece leghe şi, la 16 iunie caravana făcu popas pe malul drept al unui mare fluviu, după ce coborâse un timp de-a lungul său.

Era fluviul Obi.

Belle-Roulotte străbătuse cam o sută optzeci de leghe din bazinul râului Pur, până la locul popasului. Mai aveau vreo sută de leghe până la frontierele Europei. Lanţul munţilor Ural, înălţat între aceste două părţi de lume, urma să apară în scurtă vreme la orizont.