XII.

DE LA SITKA LA FORTUL YUKON.

În dimineaţa zilei de 26 iunie, „carul lui Cascabel ridică ancora”, ca să folosim una din expresiile metaforice, familiare comandantului său. Rămânea de văzut, ca să completăm această metaforă cu fraza plastică a nemuritorului Prudhomme, dacă nu cumva îşi începea navigaţia pe un vulcan. Şi n-ar fi fost deloc imposibil – întâi la figurat, fiindcă dificultăţile drumului erau mari, şi apoi la propriu, pentru că vulcanii, stinşi ori nu, nu lipsesc deloc de pe coasta septentrională a mării Bering.

Belle-Roulotte părăsi, aşadar, capitala Alaskăi, pe fondul a mii de urări de drum bun, care-i însoţiră zgomotos plecarea. Erau pornite de la numeroşii amici cărora familia Cascabel le smulsese aplauzele şi rublele în cele câteva zile petrecute la porţile oraşului Sitka.

Cuvântul „porţi” e mai potrivit decât parc. Într-adevăr, localitatea e înconjurată de o palisadă bine întărită, având numai câteva locuri de trecere. Fără permisiune, n-o poţi străpunge cu uşurinţă.

Autorităţile ruseşti au fost silite să se protejeze de afluenţa indienilor kaluche, aşezaţi cel mai adesea între râurile Sţekin şi Chilcot, în preajma Noului Arhanghelsk. Acolo îşi fac colibele, extrem de rudimentar construite. Printr-o uşă scundă se intră într-o încăpere circulară, uneori despărţită în două compartimente luminate de o singură deschizătură practicată în partea de sus şi prin care iese şi fumul din vatră. Ansamblul acestor colibe alcătuieşte un fel de foburg al Sitkăi, un foburg extra muros. După apusul soarelui, nici un indian n-are voie să rămână în oraş. Interdicţie justificată, impusă de relaţiile adesea îngrijorătoare dintre pieile roşii şi feţele palide.

După ce ieşi din Sitka, Belle-Roulotte trebui mai întâi să traverseze o serie de mici strâmtori prevăzute cu bacuri în acest scop, ca să ajungă în fundul unui golf sinuos, terminat printr-o formă alungită care purta numele de canalul Lyan. Începând de acolo, aveau de mers numai pe uscat.

Planul călătoriei, ori mai degrabă traseul ei, fusese studiat cu toată atenţia de domnul Serghei şi de Jean pe hărţile la scară mare, procurate cu uşurinţă de la Gardens Club. Bună cunoscătoare a ţinutului, Kayette fusese chemată să-şi spună şi ea cuvântul în această împrejurare. Inteligenţa ei ascuţită o ajutase să priceapă indicaţiile de pe harta avută sub ochi. Vorbea într-o limbă jumătate indiană, jumătate rusă, iar observaţiile ei fură deosebit de utile. Era vorbea să se apuce, dacă nu drumul cel mai scurt, în orice caz cel mai uşor, până la Port Qarence, localitate situată pe ţărmul de est al strâmtorii. Se stabili, astfel, ca Belle-Roulotte să ajungă la fluviul Yukon chiar în dreptul fortului care şi-a luat numele de la acest important curs de apă. Era cam la mijlocul traseului, deci la două sute cincizeci de leghe de Sitka. Se evitau, prin urmare, dificultăţile ce i-ar fi întâmpinat în caz că mergeau de-a lungul ţărmului zdrenţuit, unde coasta e pe alocuri muntoasă. Dimpotrivă, valea Yukonului se întinde, largă, între lanţurile complicate din vest şi Munţii Stâncoşi, care separă Alaska de valea Mackenzie şi de teritoriul Noii Britanii.

La câteva zile după plecare, familia Cascabel văzu, aşadar, dispărând spre sud-vest profilurile accidentate ale coastei, dominate de la mare înălţime de munţii Fairweather şi Elias.

Chibzuită cu grijă, repartizarea orelor de marş şi de popas era riguros urmată. Nu-i grăbea nimeni să ajungă la strâmtoarea Bering şi era mai bine să meargă piano(încet) ca să sosească acolo sano(sănătoşi). Era important să fie cruţaţi şi cei doi cai, pe care nu i-ar fi putut înlocui decât cu reni, dacă se întâmpla cumva să-i piardă „lucru ce trebuia evitat cu orice preţ. Aşa că, în fiecare dimineaţă, plecau pe la orele şase, făceau popasul de prânz la două şi continuau drumul până la şase seara. Toată noaptea, repaus. Asta însemna cam cinci-şase leghe pe zi.

De altfel, ar fi fost cât se poate de simplu să meargă şi noaptea, în caz de nevoie, fiindcă, aşa cum observase domnul Cascabel, soarele din Alaska nu prea doarme în patul său.

— Abia se duce la culcare, că se şi scoală, spunea el.

— Douăzeci şi trei de ore de lumină, şi nici măcar nu trebuie plătită.

Într-adevăr, în acel anotimp, adică în preajma solstiţiului de vară şi la acea latitudine, soarele dispărea la unsprezece şi şaptesprezece minute sara, ca să apară din nou la unsprezece şi patruzeci şi nouă de minute – ceea ce înseamnă treizeci şi două de minute petrecute sub orizont. Până şi în acest răstimp, amurgul, prelungit după dispariţia soarelui, îşi îmbina mereu luminile cu cele ale aurorii dimineţii care se apropia. Cât priveşte temperatura, era cald, uneori chiar înăbuşitor, în astfel de condiţii, ar fi fost extrem de imprudent să nu facă popas pe arşiţa amiezii. Atât oamenii cât şi animalele sufereau din cauza căldurii excesive: Cine ar fi crezut că, la nivelul cercului polar, termometrul urcă uneori până la treizeci de grade? Şi totuşi, e cât se poate de adevărat. Cu toate că mergeau bine şi fără prea multe dificultăţi, Cornelia, foarte marcată de căldurile acelea mari, se plângea şi nu fără temei.

— O să regretaţi curând ceea ce vi se pare acum de nesuportat, spuse într-o zi domnul Serghei.

— Căldura asta? Niciodată, exclamă ea.

— Ba da, mamă, interveni Jean.

— O să suferi mult mai mult de frig, dincolo de strâmtoarea Bering, când o să traversăm stepele Siberiei.

— De acord, domnule Serghei, vorbi domnul Cascabel.

— Dar, dacă de căldură nu te poţi apăra, împotriva frigului poţi măcar să lupţi, folosindu-te de foc.

— Da, sigur, prietene, răspunse domnul Serghei. Şi chiar asta va trebui să faceţi peste câteva luni, căci frigul o să fie cumplit, nu uitaţi!

În data de 3 iulie, după ce străbătuse aşa-numitele canons. trecători strâmte, capricios tăiate printre dealuri de înălţime potrivită, Belle-Roulolte nu mai avu înainte decât câmpii întinse, presărate din loc în loc cu păduri.

Trebuiau, în ziua aceea, s-o ia de-a lungul unui mic lac, lacul Dease, de unde izvorăşte râul Lewis, unul dintre principalii afluenţi pe care îi primeşte Yukonul. Amintindu-şi de el, Kayette zise:

— Da, ăsta-i Cargoul care merge să-l întâlnească pe râul cel mare. Şi îi explică lui Jean că în vorbirea din Alaska „cargoul” înseamnă râu mic. Dar poate credeţi că pe drumul acela fără obstacole şi deloc obositor artiştii, trupei Cascabel nu-şi vor repeta exerciţiile, nu-şi vor întreţine forţa muşchilor, supleţea membrelor, dexteritatea mânilor? Bineînţeles că o vor face şi, atunci când căldura nu-i împiedica, fiecare loc de popas se transforma seara în arenă, avându-i drept unici spectatori pe domnul Serghei şi pe Kayette. Amândoi admirau performanţele acelei înzestrate familii – tânăra indiană cu uimire, domnul Serghei cu bunăvoinţă. Pe rând, domnul şi doamna Cascabel ridicau greutăţi cu braţele încordate şi jonglau cu halterele; Sandre îşi exersa salturile şi răsucirile în care era specialist; Napolčone se avânta pe coarda întinsă între doi stâlpi şi îşi arăta graţiile de dansatoare, iar Cuişoară făcea paradă dinaintea unui public imaginar.

Jean ar fi preferat să rămână cu cărţile, desigur, să se instruiască stând de vorbă cu domnul Serghei, s-o înveţe la rândul său pe Kayette, care făcea, datorită lui, progrese rapide în limba franceză. Dar domnul Cascabel avea pretenţia ca fiul său să nu-şi piardă remarcabila iscusinţă de prestidigitator şi, ascultător, Jean jongla cu paharele, cu inelele, cu bilele, cuţitele şi bastoanele – avându-şi gândurile la cu totul altceva, bietul băiat!

De altfel, trăise o mare satisfacţie când domnul Cascabel renunţase la ideea de a face din Kayette o artistă de bâlci. De când fata fusese adoptată de domnul Serghei, om avut, învăţat, din lumea bună, viitorul ei era asigurat, şi încă în cele mai onorabile condiţii. Da, asta îi făcea plăcere lui Jean cel cumsecade, cu toate că, pe de altă parte, îi părea rău să se ştie părăsit de Kayette îndată după strâmtoarea Bering. Asta nu s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi făcut parte din trupă, în calitate de balerină.

Dar Jean ţinea prea mult la fată ca să nu se bucure că fusese adoptată de domnul Serghei. Nu dorea oare şi el, din toată inima, să-şi schimbe condiţia? Dacă asculta de instinctele sale cele mai adânci, nu se simţea chemat spre viaţa de saltimbanc. De câte ori, în pieţe, nu se ruşinase de aplauzele pe care ile aducea nemaipomenita sa îndemânare!

Într-o seară, plimbându-se cu domnul Serghei, îi destăinui fără reţinere aspiraţiile şi regretele lui. Îi spuse ce-ar fi vrut să fie, ce socotea el că era pornirea lui naturală. Colindând mai departe lumea producându-se cu prilejul sărbătorilor din târguri, văzânduşi mereu de meseria aceea de gimnaşti şi acrobaţi şi înconjurându-se de clovni şi de jongleri, poate că părinţii săi ar fi ajuns să strângă ceva bani, poate că el însuşi ar fi izbutit să facă avere. Dar ar fi fost prea târziu, atunci, să înceapă o carieră mai onorabilă.

— Nu mă ruşinez de tata şi de mama, domnule Serghei, adăugă el.

— Nu, aş fi un nerecunoscător, în limita posibilităţilor, ei au făcut totul. Au fost buni cu noi – copiii. Şi totuşi, eu simt că aş putea fi altceva, însă soarta mea e să rămân un biet saltimbanc.

— Prietene, te înţeleg, îi răspunse domnul Serghei.

— Îngăduie-mi totuşi să spun că orice meserie reprezintă ceva, dacă o faci cinstit. Cunoşti oameni mai cinstiţi decât tatăl şi mama ta?

— Nu, domnule Serghei.

— Atunci, respectă-i mai departe aşa cum îi respect şi eu. Vrând să faci mai mult, să te ridici, dai dovadă de o înclinare nobilă. Cine ştie ce-ţi rezervă viitorul? Curaj, băiete, şi bizuie-te pe sprijinul meu! N-am să uit niciodată ce a făcut familia ta pentru mine, niciodată! Iar într-o bună zi, dacă o să pot…

Pe când vorbea astfel, Jean vedea fruntea domnului Serghei întunecându-se. Vocea începuse să-i tremure. Părea că priveşte viitorul cu îngrijorare. Urmă un moment de tăcere, întrerupt de Jean:

— Domnule Serghei, ce-ar fi să vă continuaţi călătoria împreună cu noi şi după Port Clarence, din timp ce intenţionaţi să vă întoarceţi în Rusia, la tatăl dumneavoastră?

— Nu se poate, Jean, răspunse domnul Serghei.

— Nu mi-am terminat explorările prin teritoriile din vestul Americii.

— Kayette o să rămână cu dumneavoastră, murmură Jean.

Şi avea o voce atât de tristă, încât domnul Serghei nu-l putu asculta fără să se emoţioneze profund.

— Nu-e cazul, oare, să mă însoţească, reluă el, acum, când mi-am asumat răspunderea pentru viitorul ei?

— Va rămâne cu dumneavoastră, domnule Serghei, şi când veţi ajunge în patrie…

— Dragul meu, vorbi domnul Serghei, planurile nu mi le-am făcut definitiv. Asta-i tot ce-ţi pot spune deocamdată. O să mai vedem după ce ajungem la Port Clarence. Poate că atunci am să-i propun ceva tatălui tău şi de răspunsul lui va depinde…

Jean simţi iarăşi ezitarea pe care o mai surprinsese în vocea domnului Serghei. De data asta nu mai stărui, înţelegând că se cuvenea să fie cât mai discret. Dar, după discuţia aceea, între ei se născu o simpatie şi mai profundă. Domnul Serghei descoperise tot ce avea mai bun, mai sigur şi mai ales băiatul acela atât de cinstit şi. de sincer. Aşa că se ocupă de instruirea lui, îndrumându-l spre studiile pentru care avea înclinaţie. Iar domnul şi doamna Cascabel nu puteau fi decât încântaţi de ceea ce făcea domnul Serghei pentru fiul lor.

Jean nu-şi neglija, totuşi, rolul de vânător. Foarte pasionat de acest sport, domnul Serghei îl însoţea de cele mai multe ori, şi câte nu se pot spune între două împuşcături! Locurile erau pline de vânat. Puteai alimenta cu carne de iepure o caravană întreagă. Iar faptul că asigurau masa era doar unul din meritele lor.

— Nu numai muşchiuleţ şi ostropel aleargă pe aici, observă într-o zi domnul Cascabel, – ci şi mantouri, fulare, manşoane, pleduri…

— Într-adevăr, prietene, îi răspunse domnul Serghei. Iar când ajung la bucătărie sub o anume formă, ajung şi în garderoba voastră, sub o alta, tot atât de avantajoasă. Nimic nu-i prea mult când e vorba să te aperi de asprimea climatului siberian. Aşa că făceau rezerve din pieile acelea, economisind şi conservele pentru momentul când iarna avea să alunge vinarul din ţinuturile polare. Iar atunci când vânătorii nu aduceau nici prepeliţe şi nici iepuri, Cornelia nu se dădea în lături să arunce în oală un corb sau vreo cioară cenuşie, cum făceau indienii. Supa era la fel de gustoasă. Din când în când se întâmpla ca domnul Serghei sau Jean să scoată din tolbă vreun superb cocoş sălbatic şi ne putem închipui cu uşurinţă cum arăta friptura aceea pe masă. Belle-Roulotte nu avea de ce să se teamă, prin urmare, de foamete. E adevărat, însă, că deocamdată străbătea partea cea mai lipsită de dificultăţi a itinerarului său. Una dintre neplăcerile, ba chiar suferinţele pe care trebuiau să le îndure erau, bunăoară, ţânţarii. Nemaiaflându-se pe pământ englezesc, domnul Cascabel îi găsea acum cât se poate de supărători. Şi e mai mult ca sigur că roiurile lor ar fi întrecut orice măsură, dacă rândunicile nu i-ar fi mâncat în cantităţi uimitoare. Dar rândunicile o luau de-acum spre sud, fiindcă şederea lor la latitudinea cercului polar este de foarte scurtă durată. La 9 iulie, Belle-Roulotte ajunse la confluenţa a două cursuri de apă, unul fiind afluentul celuilalt. Era râul Lewis, care se varsă în Yukon printr-o largă deschidere din malul stâng. Kayette le spusese că, în partea superioară a cursului său, fluviul mai poartă şi numele de Pelly River. De la întâlnirea cu râul Lewis, o ia în direcţia nord-vest, înainte de a devia spre vest ca să se verse în Marea Bering printr-un întins estuar. La confluenţa celor două ape pomenite se află un post, fortul Selkirk, mai puţin important decât fortul Yukon, situat la aproximativ o sută de leghe în aval, pe malul drept al fluviului.

De la plecarea din Sitka, tânăra indiancă le fusese de mare ajutor, călăuzind mica trupă prin indicaţii de o remarcabilă siguranţă, în viaţa sa nomadă, ea mai umblase pe câmpiile acelea udate de marele fluviu al Alaskăi. Întrebată de domnul Serghei cum îşi petrecuse copilăria, îi vorbi despre traiul ei greu de pe timpul când triburile indgeleţilor cutreierau valea Yukonului dintr-un loc într-altul, până la împrăştierea tribului, apoi a familiei sale. Cum, apoi, rămasă fără părinţi, se văzuse constrânsă să intre servitoare la vreun funcţionar ori la vreun agent din Sitka. Jean îi ceruse de mai multe ori să-şi repete trista poveste şi de fiecare dată era adânc tulburat.

În preajma fortului Selkirk îi întâlniră pe unii dintre indienii care rătăcesc pe malurile Yukonului, mai ales din neamul birch, nume tradus de Kayette prin „oamenii mesteacănului”, într-adevăr, numeroase exemplare din această specie arctică se întâlnesc printre pinii, brazii Douglas şi arţarii ce împânzesc centrul provinciei Alaska. Ocupat de câţiva angajaţi ai Companiei ruso-americane, fortul Selkirk nu este, la drept vorbind, decât un depozit de blănuri şi piei, unde negustorii de pe ţărmul oceanului vin să-şi facă târguielile în perioade dinainte stabilite.

Bucuroşi de o vizită ce întrerupea monotonia vieţii lor, funcţionarii aceia primiră bine trupa din Belle-Roulotte. În consecinţă, domnul Cascabel hotărî să facă un popas de douăzeci şi patru de ore.

Totodată, se stabili ca vehiculul să traverseze fluviul Yukon prin acel loc, ca să nu fie nevoie să-l treacă mai târziu şi, poate, în condiţii mai puţin favorabile, într-adevăr, albia se lărgea, iar cursul devenea mai rapid pe măsură ce înainta spre vest. Cel care le.dăduse un asemenea sfat fusese domnul Serghei, după ce urmărise pe hartă traseul Yukonului, care le tăia drumul cu două sute de leghe înainte de Port Clarence. Prin urmare, Belle-Roulotte fu trecută cu bacul pe malul drept, cu ajutorul funcţionarilor şi al indienilor cantonaţi în preajma fortului Selkirk spre a exploata apa bogată în peşte a fluviului.

Sosirea familiei Cascabel avea să le fie de folos, în schimbul serviciilor proprii, li se făcu şi lor unul, deosebit de apreciat.

Şeful tribului era atunci grav bolnav – sau cel puţin aşa se putea crede. Şi nu avea alt medic şi alte leacuri decât vraciul tradiţional şi leacurile magice folosite de triburile indiene. Astfel că, de câtva timp, şeful fusese culcat în piaţa satului, unde zi şi noapte ardea un foc mare. Adunaţi în jurul său, indienii cântau în cor o invocaţie marelui Manitu, pe când vraciul încerca cele mai iscusite vrăji ca să alunge spiritul rău din trupul bolnavului. Şi, ca să-i fie reuşita mai sigură, se străduia să vâre amintitul spirit în propriul său corp. Însă spiritul, foarte îndărătnic, nu voia deloc să-i dea ascultare. Din fericire, domnul Serghei, care avea ceva cunoştinţe de medicină, putu să-i dea şefului indian îngrijirile cerute de starea sănătăţii lui.

Când îl examina, domnul Serghei puse cu uşurinţă diagnosticul augustului bolnav şi, apelând la mica farmacie de voiaj, îi administra un puternic vomitiv, pe care nu l-ar fi putut înlocui toate descântecele vraciului la un loc.

Adevărul era că şeful avea o indigestie clasa întâi, iar înghiţiturile de ceai cu care încerca s-o trateze rămâneau ineficiente.

În consecinţă, nu muri, spre marea bucurie a tribului său – însă familia Cascabel pierdu astfel prilejul de a asista la ceremoniile ce însoţesc înmormântarea unui suveran. De fapt, cuvântul înmormântare nu e potrivit pentru funeraliile indiene, în cadrul cărora corpul se suspendă în aer, la câteva picioare deasupra solului, în coşciug, ca să-i fie la îndemână pe lumea cealaltă, i se pun pipa, arcul şi săgeţile, rachetele pentru zăpadă şi blănurile mai mult ori mai puţin preţioase pe care le purta iarna. Apoi, ca pe un copilaş, vântul îl leagănă pe când el îşi doarme somnul de veci.

Familia Cascabel nu rămase decât douăzeci şi patru de ore la fortul Selkirk. Îşi luară rămas bun de la indieni şi de la funcţionari, ducând cu ei o minunată amintire a acelui prim popas pe malul fluviului. Trebuiră să urce în susul apei, pe un mal cam desfundat, unde caii se descurcau destul de greu. În sfârşit, la 27 iulie, şaptesprezece zile după plecarea lor din fortul Selkirk, Belle-Roulotte ajunse la fortul Yukon.