X.

DE LA FLUVIUL OBI LA MUNŢII URAL.

Obi, fluviu puternic, alimentat de apele Uralilor la vest şi de afluenţi mari la est, se întinde pe o lungime de patru mii cinci sute de kilometri, iar bazinul său are o suprafaţă de trei sute treizeci de milioane de hectare.

Din punct de vedere geografic, Obi ar fi putut fi frontiera naturală între Asia şi Europa, dacă munţii Ural nu s-ar fi înălţat ceva mai spre apus de cursul său. Începând de la latitudinea de şaizeci de grade, fluviul şi munţii merg în paralel. Şi, în vreme ce Obi se varsă în marele golf cu acelaşi nume, Uralul îşi scufundă ultimele ramificaţii în adâncurile Mării Kara.

De pe malul drept, unde se opriseră, domnul Serghei şi camarazii lui cercetau fluviul, descoperind pe el numeroase insuliţe umbrite de sălcii. Nu departe de picioarele călătorilor, plantele acvatice îşi legănau frunzele ascuţite, împodobite cu flori proaspete, în amonte şi în aval, o mulţime de bărci străbăteau apa limpede şi rece, purificată de trecerea prin filtrul munţilor care i-au dat naştere.

Întrucât exista un serviciu permanent de şalande, Belle-Roulotte ajunse uşor în târgul Muji, situat pe malul stâng al fluviului.

De fapt, târgul acela nu era decât un sat şi nu prezenta nici un pericol pentru contele Narkin, neavând instalat vreun post militar. Totuşi, trebuiau să-şi pună la punct actele, fiindcă se apropiau de munţii Ural, iar administraţia ţarului le pretindea tuturor călătorilor veniţi din afară. Prin urmare, domnul Cascabel luă hotărârea să-i ceară primarului din Muji să i le semneze. Făcând parte din personalul trupei, domnul Serghei avea să izbutească să treacă frontiera dinspre Europa a imperiului rus fără să trezească bănuielile poliţiei.

De ce era nevoie ca o întâmplare tristă să dea peste cap un plan atât de uşor de îndeplinit? De ce se aflau acolo Ortik şi Kircev, decişi să dărâme totul? De ce căutau să conducă vehiculul prin cele mai primejdioase trecători din Ural, unde curând aveau să reîntâlnească bandele de răufăcători alcătuite din vechii lor complici?

Dar domnul Cascabel, neputând nici să prevadă acest deznodământ şi nici să-l împiedice prin ceva, se felicita întruna că-şi dusese la bun sfârşit cutezătoarea expediţie. După ce străbătuse tot vestul Americii şi toată Asia de nord, nu mai avea decât o sută de leghe până la hotarele Europei! Perfect sănătoşi, soţia şi copiii nu se resimţeau deloc de pe urma lungului şi obositorului itinerar. Dacă domnului Cascabel îi slăbise tăria morală în catastrofa din strâmtoarea Bering şi timpul derivei prin Oceanul îngheţat, ştiuse cel puţin să scape de imbecilii din insulele Leahov, făcându-i să pună umărul pentru ca Belle-Roulotte să-şi aţă continua călătoria pe continent.

— Categoric, lucrurile ies de cele mai multe ori bine, aşa cum ni se aranjează, spunea mereu, cu bucurie. Domnul Serghei şi camarazii săi hotărâră să rămână douăzeci şi patru de ore în Muji, ai cărui locuitori le făcuseră o excelentă primire. Domnul Cascabel fu vizitat de primarul locului. Oarecum suspicios în privinţa strănilor, acesta socoti că era de datoria lui să-l ia la întrebări pe capul familiei, ce nu întârzie să-i prezinte hârtiile în care domnul Serghei figura ca artist al trupei.

Onorabilul funcţionar, căruia nu-i scăpase faptul că domnul Serghei era rus, fuse poate de surprins să-şi vadă compatriotul printre nişte saltimbanci francezi făcu această observaţie. Însă domnul Cascabel îi atrase atenţia că, dacă aveau printre ei un rus, mai aveau şi un american, în persoana lui Cuişoară, precum şi o indiancă în persoana Kayettei. Pe el îl interesa doar talentul artiştilor, nu şi naţionalitatea lor. Adăugă apoi că artiştii săi ar fi nespus de bucuroşi dacă domnul primar – César Cascabel n-ar fi putut pronunţa niciodată cuvântul rusesc echivalent – dacă domnul primar „ar binevoi să le îngăduie să lucreze în prezenţa sa”. Propunerea îi făcu o deosebită plăcere primarului. O primi, făgăduindu-i domnului Cascabel să-i semneze hârtiile după reprezentaţie. Cât despre Ortik şi Kircev, care se declarară naufragiaţi în drum spre patrie, situaţia lor nu ridică nici o problemă. Se înţelege că, în chiar aceeaşi seară, toată trupa se duse la locuinţa primarului. Avea o casă destul de mare, vopsită într-un galben vesel, în amintirea ţarului Alexandru I, căruia îi plăcea culoarea aceea. Pe pereţii camerei de primire atârna o icoană cu chipul Fecioarei şi portretele câtorva sfinţi răsăriteni, încadrate într-un material ţesut cu fir argintiu. Primarul, soţia şi cei trei copii ai săi şedeau pe scaune şi bănci. Vreo cinci-şase oficiali fuseseră invitaţi să participe la plăcerea acelei seri de spectacol, pe când oamenii de rând din Muji, îngrămădiţi în jurul casei, se mulţumeau să privească pe ferestre.

Familia Cascabel fu întâmpinată cu multă consideraţie, îşi începu exerciţiile şi cu totul că acestea fuseseră neglijate săptămâni în şir nu se vedea prea tare. Contorsiunile lui Sandre fură apreciate mult, la fel şi graţia micuţei Napoléone, care având la dispoziţie o coardă întinsă, se rezumă la efectuarea unor mişcări de cirumstanţă. Jean îi uimi pe toţi, jonglând cu sticle, cu farfurii, cu inele, cu bile. În exerciţiul său de forţă, domnul Cascabel se dovedi demn de Cornelia, care avuse un adevărat triumf, purtând două notabilităţi pe braţele întinse. Cât despre domnul Serghei, se achită cu multă pricepere de câteva scamatorii, care unele făcute cu cărţile de joc, deprinse, nu fără folos, de la abilul său predescesor. În consecinţă, primarul nu se mai îndoi deloc de faptul că rusul era întradevăr în trupa de bâlci. Fură servite, pe rând, dulceaţa, prăjiturile cu struguri şi un ceai excelent. La toiul petrecerii, primarul semnă fără nici o ezitare actele domnului Cascabel. Belle-Roulolette era acum în regulă în faţa autorităţilor moscovite. Trebuie să mai spunem că primarul, care ajunsese la o oarecare îndestulare, crezu de cuviinţă să-i ofere domnului Cascabel, pentru spectacol, douăzeci de ruble. Domnul Cascabel se gândi mai întâi să refuze banii, dar poate că un asemenea gest ar fi fost suspect, venind din partea unui conducător de trupă ambulantă.

— La urma urmei, douăzeci de ruble sunt douăzeci de ruble! îşi zise el. Şi îşi îndesă banii în buzunar, cu mulţumiri exagerate.

A doua zi fu declarată zi de odihnă. Aveau de făcut nişte cumpărături, făină, orez, unt şi diverse băuturi, procurate de Cornelia la preţuri moderate. Conserve nu puteau obţine în sat; dar între fluviul Obi şi frontiera Europei n-aveau să le lipsească, de bună seamă, vânatul.

Înainte de amiază, târguielile erau isprăvite. Cina trecu în destulă veselie, cu toate că Jean şi Kayette erau mâhniţi, simţind cum se apropia momentul despărţirii. Oare ce avea să facă domnul Serghei după ce-l va revedea pe prinţul Narkin, tatăl său?

Neputând rămâne în Rusia, se va întoarce în America, ori va rămâne în -Europa? Se înţelege că problema asta îl preocupa necontenit pe domnul Cascabel. Ar fi vrut să ştie la ce să se aştepte. Aşa că în după-amiaza aceea se hotărî să-l întrebe pe domnul Serghei dacă nu i-ar conveni să dea o raită prin împrejurimile satului, înţelegând că domnul Cascabel dorea să-i vorbească între patru ochi, domnul Serghei se grăbi să accepte. Cât despre cei doi mateloţi, ei îşi luară liber, anunţând familia Cascabel că aveau de gând să-şi petreacă seara într-o cârciumă din Muji.

Domnul Serghei şi domnul Cascabel ieşiră, aşadar, din Belle-Roulotte, făcură câteva sute de paşi şi se aşezară la marginea unei pădurici aflate nu departe de sat.

— Domnule Serghei, te-am rugat să mă însoţeşti fiindcă voiam să fim singuri, spuse domnul Cascabel. Aş vrea să vorbim despre situaţia dumitale.

— Situaţia mea, prietene?

— Da, domnule Serghei, sau mai degrabă despre ce vei fi nevoit să faci când vei ajunge în Rusia europeană.

— În Rusia europeană?

— Cred că nu mă înşel, nu-i aşa, dacă spun că peste zece zile trecem de munţii Ural şi că, peste alte opt, vom fi la Perm.

— S-ar putea. Presupunând că nu apare vreo piedică, acceptă domnul Serghei.

— Piedică? N-o să fie nici o piedică, reluă domnul Cascabel. O să treci frontiera fără nici o dificultate. Actele ne sunt în regulă, faci parte din trupa mea şi nimeni n-o să-şi poată închipui că unul dintre artiştii mei este contele Narkin!

— Într-adevăr, prietene, din moment ce dumneata şi doamna Cascabel sunteţi singurii care cunosc acest secret, şi din moment ce l-aţi păstrat…

— Soţia mea şi cu mine îl ducem în mormânt! răspunse domnul Cascabel plin de demnitate. Iar acum, domnule Serghei, sunt indiscret dacă te întreb ce ai de gând să faci când Belle-Roulotte ajunge la Perm?

— O să alerg la castelul Valska, să-mi revăd tatăl! declară domnul Serghei. Se va bucura tare mult, o bucurie cu totul neaşteptată. Au trecut treisprezece luni de când n-am nici o veste de la el; treisprezece luni în care nu i-am putut scrie, şi e şoc ce gânduri şi-o fi făcut!

— Intenţionezi să stai mai mult la castelul prinţului Narkin?

— Depinde de împrejurări, iar pe acestea nu le pot prevedea. Dacă apar bănu-fi fa ce mă priveşte, voi fi.silit să-l părăsesc pe tata. Cu toate că, la vârsta lui…

— Domnule Serghei, nu-ţi pot da nici un sfat, spuse domnul Cascabel. Ştii m bine ca oricine ce ai de făcut. Dar te rog s,ă te gândeşti că, rămânând în Rusia, expui unor mari pericole. Poţi fi. descoperit, e în joc viaţa dumitale.

— Ştiu, prietene, aşa cum ştiu că şi dumneata, dumneata şi familia aţi fi ame-în caz că poliţia află că m-aţi ajutat să intru în Rusia.

— Ah, noi! Asta nu contează!

— Ba da, dragul meu Cascabel, şi n-am să uit niciodată ce a făcut familia pentru mine.

— Bine, bine, domnule Serghei! N-am venit aici ca să schimbăm complimente, aşa?

Trebuie să ne înţelegem în privinţa lucrurilor care ne aşteaptă la Perm.

— Nimic mai simplu, răspunse domnul Serghei. De vreme ce fac parte din rămân cu voi, ca să nu trezesc bănuieli.

— Dar prinţul Narkin?

— Castelul Valska se află la numai şase verste de oraş şi, în fiecare seară, la reprezentaţie, o să-mi fie uşor să mă duc acolo fără să fiu văzut. Servitorii s-ar lăsa mai degrabă ucişi decât să-şi trădeze ori să-şi compromită stăpâ-â. Aşa că voi putea rămâne câteva ore cu tata şi mă voi întoarce la Perm înainte r a se face ziuă.

— Minunat, domnule Serghei! Iar cât timp vom sta la Perm, sper că treaba va de la sine. Când se termină târgul, însă, când Belle-Roulotte va pleca la apoi în Franţa… Evident, aici era punctul delicat. Ce hotărâre avea să ia domnul Serghei când Cascabel părăsea oraşul Perm? Se va ascunde în castelul Valska? Avea să meargă în Rusia cu riscul de a fi descoperit? Întrebarea domnului Cascabel era în direct.

— Prietene, răspunse domnul Serghei, m-am întrebat şi eu de multe ori: ce voi? Habar n-am, asta-i tot ce pot să-ţi spun. O să acţionez în funcţie de împrejurări.

— Hai să zicem, reluă domnul Cascabel, că vei fi silit să părăseşti castelul Valska să zicem că n-o să poţi rămâne în Rusia, unde libertatea, ba chiar viaţa ar fi în pericol… Te întreb, domnule Serghei: te gândeşti cumva să te înapoi în America?

— Nu mi-am făcut nici un plan în privinţa asta, răspunse contele Narkin.

— Atunci, domnule Serghei, iartă-mă că insist, de ce nu vii în Franţa cu noi, mai departe în trupa mea, o să treci fără probleme frontiera de vest a Rusiei. Nu-i asta calea cea mai sigură? Iar astfel o să mai stai un timp cu noi, şi cu dumneata şi cu scumpa noastră Kayette. Dar nu ca să ţi-o luăm. Ea fiica dumitale adoptivă, lucru care înseamnă ceva mai mult decât să fie tai Jean, Sandre şi Napoléone, copii de saltimbanc.

— Amice, să nu vorbim despre ce ne aşteaptă în viitor, zise domnul Serghei dar dacă viitorul n-o să ne mulţumească pe toţi? E mai important să ne ocupăm acum de prezent. Ce pot să-ţi spun ă dar te rog să nu transmiţi încă la – este că, de va trebui să plec din Rusia, aş fi foarte bucuros să mă adăpostesc în Franţa, aşteptând ca vreun eveniment politic să schimbe cumva situaţia în care mă aflu. Şi, din moment ce vă întoarceţi în ţară…

— Bravo! Ne vom întoarce împreună, trase concluzia domnul Cascabel. Îi apucase domnului Serghei mâna şi i-o strângea, i-o scutura, de parcă ar fi vrut s-o facă una cu a sa. Reveniră împreună la campament, iar cei doi mateloţi apărură abia a doua zi.

Atelajul o porni în primele ore ale dimineţii, îndreptându-se acum chiar spre vest. În zilele ce urmară se făcu insuportabil de cald. Apăruseră primele ondulaţii ale munţilor Ural şi renii abia mai mergeau pe terenul în pantă, vlăguiţi cum erau din pricina căldurii. Poate că ar fi fost mai bine să-i înlocuiască, totuşi, cu nişte cai, dar domnului Cascabel îi intrase în cap ideea unei pătrunderi triumfale în Perm, cu douăzeci de reni înhămaţi la vehicul.

La 28 iunie, după un drum de şaptezeci de leghe începând de la fluviul Obi, Belle-Roulotte ajunse în orăşelul Verniki. Acolo li se controlară actele – formalitate încheiată fără nici o problemă. Apoi vehiculul îşi reluă cursa spre munţii Ural, care ridicau în zare înălţimi variind între o mie două sute şi o mie şase sute de metri. Avansau lent, cu toate că ar fi trebuit să se grăbească, dacă mica trupă voia să ajungă la Perm în plină desfăşurare a târgului.

În vederea reprezentaţiilor pe care avea de gând să le dea, domnul Cascabel pretindea acum ca fiecare să-şi „repete” exerciţiile. Trebuia păstrată reputaţia acrobaţilor, a gimnaştilor, a echilibriştilor, a clovnilor francezi în general şi a familiei Cascabel în special. Prin urmare, îi obliga pe artişti să se antreneze seara, când făceau popas. Până şi domnul Serghei lucra, ca să-şi perfecţioneze scamatoriile şi trucurile cu cărţile de joc, pentru care dovedea înclinaţii reale.

— Ah, ce artist de circ ai fi putut fi, îi spunea întruna profesorul său. La 3 iulie Belle-Roulotte campă într-un luminiş înconjurat de mesteceni, pini, zadă şi dominat de vârfurile majestuoase ale lanţului Ural.

A doua zi, conduşi de Ortik şi Kircev, călătorii urmau să pătrundă într-una din trecătorile munţilor şi erau de aşteptat, dacă nu dificultăţi serioase, cel puţin nişte etape grele până când ar fi atins punctul cel mai înalt al defileului. Această parte a frontierei era în mod obişnuit colindată de contrabandişti şi dezertori, aşa că, neprezentând siguranţă, trebuiau să-şi ia măsuri de prevedere, pentru ca la nevoie să se poată apăra.

Pe înserate discutară despre greutăţile ce puteau apărea în timpul traversării munţilor Ural. Ortik îi asigură că trecătoarea indicată de el – pasul Peciora – era printre cele mai uşor de străbătut. Cunoştea bine locurile, căci mai umblase pe acolo atunci când el şi Kircev plecaseră de la Arhanghelsk spre Oceanul îngheţat, pentru a veni în ajutorul navei Vremea.

În timp ce domnul Serghei şi Ortik discutau aceste lucruri, Cornelia, Napoleone şi Kayette se ocupau de masă. O halcă zdravănă de cerb lopătar se rumenea la un foc aprins sub copaci, chiar la intrarea în luminiş, şi o turtă de orez căpăta nuanţe aurii pe o lespede pusă pe cărbuni încinşi.

— Sper că în seara asta n-o să se plângă nimeni de meniu, spuse excelenta gospodină.

— Cu condiţia ca friptura şi prăjitura să nu se ardă, comentă Cuişoară, bineînţeles.

„De ce să se ardă, domnule Cuişoară, dacă o să ai grijă să întorci frigarea şi o să mişti lespedea?

Astfel avertizat, Cuişoară se instală la postul de răspundere ce i se încredinţase. Pe când Wagram şi Marengo dădeau târcoale în jurul focului, John Bull se lingea pe buze, aşteptându-şi porţia din cina cea gustoasă.

Când totul fu gata, se aşezară la masă, iar bucatele nu întruniră decât elogii. Cornelia şi ajutorul său primiră laudele cu multă satisfacţie.

La ora culcării, întrucât era încă destul de cald, domnul Serghei, César Cascabel şi cei doi fii ai săi, Cuişoară şi cei doi mateloţi hotărâră să doarmă afară, la adăpostul copacilor, în felul acesta puteau păzi mai bine vehiculul.

Prin urmare, intrară în Belle-Roulotte doar Cornelia, Napoléone şi Kayette. Cum asfinţitul din iulie se prelungeşte la nesfârşit pe paralela şaizeci şi şase, trecuse de ora unsprezece când se făcu noapte – o noapte fără lună, presărată de stele învăluite în ceaţa specifică zonelor înalte.

Întinşi pe iarbă şi înfăşuraţi fiecare în câte o pătură, domnul Serghei şi camarazii săi îşi simţeau deja pleoapele grele de primul somn, când cei doi câni începură să dea semne de agitaţie, îşi înălţau botul, mârâiau surd, dovadă că erau extrem de neliniştiţi. Jean fu cel dintâi care se ridică şi privi în jur.

Focul se stingea, iar sub copacii deşi domnea un întuneric beznă. Jean se uită mai atent şi i se păru că vedea nişte puncte mişcătoare, strălucind ca jăraticul. Wagram şi Marengo lătrau cu putere.

— Alarmă, strigă Jean, sărind brusc în picioare. „Alarmă! Într-o clipă erau cu toţii ridicaţi de la pământ.

— Ce se întâmplă? Întrebă domnul Cascabel.

— Uită-te acolo, tată! răspunse Jean, arătând punctele luminoase, acum nemişcate în umbra desişului.

— Ce-i acolo?

— Ochi de lup!

— Da! Lupii! întări Ortik.

— E o haită întreagă! adăugă domnul Serghei.

— Drace, exclamă domnul Cascabel.

Asta nu ajungea, desigur, pentru a exprima gravitatea situaţiei. Poate că în jurul luminişului lupii se adunaseră cu sutele, iar aceste carnivore devin extrem de primejdioase când sunt în număr mare.

Chiar atunci, Cornelia, Kayette şi Napoléone apărură în uşa vehiculului.

— Ce-i acolo, tată? întrebă fetiţa.

— Nimic, răspunse domnul Cascabel. Nişte lupi care se plimbă la lumina stelelor. Staţi în camerele voastre şi daţi-ne puştile, să-i ţinem la respect!

Într-o clipă, puştile şi revolverele ajunseră în mânile domnului Serghei şi ale, camarazilor lui.

— Chemaţi cânii, ceru el.

Strigaţi de Jean, Wagram şi Marengo se întoarseră de la marginea pădurii, pe unde dădeau târcoale, pradă unei porniri greu de stăpânit.

Traseră cu toţii în direcţia punctelor luminoase; înspăimântătoarele urlete izbucnite dintr-acolo le dovedeau că majoritatea gloanţelor nimeriseră în plin. Dar trebuie că lupii erau foarte mulţi, căci cercul se strânse şi vreo cincizeci de fiare năvăliră în luminiş.

— În rulotă! în rulotă! strigă domnul Serghei. Ne vor ataca! Numai acolo ne putem apăra!

— Dar renii? întrebă Jean.

— Nu putem face nimic ca să-i salvăm!

Într-adevăr, era prea târziu. Câteva din animalele atelajului fuseseră.deja omorâte, în vreme ce altele, rupându-şi piedicile, dispăruseră în adâncul pădurii. La porunca domnului Serghei, intrară cu toţii în vehicul, împreună cu cânii, iar uşa avantrenului fu închisă.

Era şi timpul! În lucirile crepusculului, văzură lupii năvălind pe lângă Belle-Roulotte şi sărind până la înălţimea ferestrelor.

— Ce-o să ne facem fără reni? izbucni Cornelia, neputându-se stăpâni.

— Să scăpăm mai întâi de haita asta! răspunse domnul Serghei.

— Le venim noi de hac, ce naiba! exclamă domnul Cascabel.

— Aşa-i… numai de n-ar fi prea mulţi, vorbi Ortik.

— Şi de n-am rămâne fără gloanţe, adaugă Kircev.

— Până atunci, foc! strigă domnul Serghei.

Prin ferestrele întredeschise, puştile şi pistoalele îşi începură opera de nimicire. La lumina flăcăruilor ce ţâşneau pe cele două laturi şi în spatele vehiculului, se distingeau vreo douăzeci de lupi loviţi mortal ori grav răniţi, zăcând pe jos. Dar nimic nu putea opri fiarele acelea turbate, care păreau la fel de multe ca la început. Câteva sute umpleau acum luminişul, mişcându-şi siluetele de colo-colo. Unii se strecuraseră sub vehicul şi încercau să-i spargă panourile cu ghearele. Alţii, căţăraţi pe platforma avantrenului, ameninţau să forţeze uşa, care trebui să fie baricadată zdravăn. Alţii alergau pe galeria superioară, se aplecau la ferestre, le izbeau cu labele şi nu plecau de acolo până când vreun glonte nu-i dobora la pământ.

Tare speriată, Napoléone ţipa. Acea „teamă de lup”, pe care copiii o simt atât de intens, era atunci pe deplin justificată. Kayette, fără să-şi fi pierdut stăpânirea de sine, încerca fără succes să liniştească fetiţa. Trebuie să mai spunem că nici doamna Cascabel nu era lipsită de îngrijorări în privinţa deznodământului.

Chiar aşa: dacă lupta se prelungea, situaţia ar fi devenit din ce în ce mai plină de pericole. Cum avea să reziste Belle-Roulotte asaltului dat de haita aceea enormă? Iar dacă izbuteau s-o răstoarne, n-ar fi fost oare sfârşitul sângeros şi inevitabil al tuturor celor adăpostiţi înăuntru? După vreo jumătate de oră, Kircev strigă:

— Gloanţele-s pe terminate!

Cam douăzeci de gloanţe, asta era tot ce mai aveau drept muniţie pentru puşti şi revolvere.

— Nu mai tragem decât la sigur, spuse domnul Cascabel. La sigur? Dar oare nu toate gloanţele nimereau în mijlocul acelei mase de corpuri asaltatoare? Numai că lupii erau mai mulţi decât gloanţele; numărul lor sporea necontenit, pe când armele de foc erau pe cale de a fi reduse la tăcere. Ce să facă? Să aştepte ziua? Şi dacă haita n-avea să plece nici la ivirea zilei?

Ruturându-şi prin aer revolverul care aproape că nu-i mai folosea la nimic, domnul Cascabel exclamă:

— Am o idee!

— O idee? întrebă domnul Serghei.

— Da! Şi încă una bună! Pur şi simplu trebuie să prindem unul sau doi dintre blestemaţii ăia!

— Cum aşa? se interesă Cornelia.

— Crăpăm uşa cu grijă şi îi înhăţăm pe primii doi care încearcă să intre.

— Te-ai gândit bine, Cascabel?

— Ce ni s-ar putea întâmpla, domnule Serghei? Să ne muşte? Ei şi? Prefer să fiu muşcat decât sfâşiat.

— Bun! Să facem treaba asta, dar repede! spuse domnul Serghei, fără să-şi prea dea seama unde voia să ajungă domnul Cascabel.

Acesta, Cuişoară, Ortik şi Kircev se plasară în primul compartiment, în timp ce Jean şi Sandre îi ţineau pe câni în ultimul, de unde şi femeile aveau ordin să nu se mişte. Mobilele care blocau uşa fură trase la o parte, iar domnul Cascabelo deschise în aşa fel încât să poată fi zăvorâtă repede la loc.

În clipa aceea, vreo doisprezece lupi agăţaţi de platformă, căţăraţi pe cele două scăriţe, se îndârjeau asupra părţii dinainte a vehiculului.

De cum crăpară puţin uşa, unul dintre lupi se năpusti înăuntru, iar Kircev închise imediat compartimentul. Ajutat de Ortik, domnul Cascabel se aruncă peste animal şi izbuti să-i înfăşoare capul cu o bucată de pânză dinainte pregătită, şi pe care i-o strânse zdravăn în jurul gâtului.

Mai deschiseră o dată uşa. Intră încă un lup şi procedară la fel ca şi cu cel dintâi. Cuişoară, Ortik şi Kircev abia puteau stăpâni animalele acelea puternice şi înverşunate.

— Ţineţi-i bine şi nu cumva să-i omorâţi! îi sfătuia domnul Cascabel. Să nu-i omoare?

Dar ce avea de gând să facă, oare, cu ei? Să-i angajeze în trupă pentru târgul din Perm?

Ce voia să facă şi ce făcu, de altfel, camarazii săi aflară cât de curând. Într-adevăr, luminat de o flacără mare, compartimentul răsună de urlete de durere. Apoi uşa fu deschisă, cei doi lupi împinşi afară, iar intrarea zăvorită la loc. Şi ce efect uluitor putu să producă apariţia lor în mijlocul haitei! Era cu atât mai uşor de constatat, cu cât poieniţa se umplu de lumini mişcătoare.

Pe cei doi lupi se turnase petrol, domnul Cascabel le dăduse foc şi aşa se zbăteau printre asediatori.

Ei bine, era nemaipomenită ideea domnului Cascabel, ca de altfel toate ideile născute în mintea acelui om extraordinar, îngroziţi, lupii băteau în retragere din faţa animalelor în flăcări. Şi ce urlete scoteau – în alt chip înspăimântătoare decât cele auzite pe când începuseră atacul! Fără succes încercau cele două fiare tăvălite prin petrol, orbite de capişonul din pânză, să-şi stingă blana aprinsă. Fără succes se rostogoleau pe jos şi săreau printre celelalte animale: ardeau mai departe.

În cele din urmă, cuprinsă de panică, întreaga haită se desprinse de Belle-Roulotte, ieşi din luminiş şi dispăru în adâncul pădurii.

Urletele se auziră apoi tot mai slab şi, curând, se făcu linişte în jurul campamentului. Din prudenţă, domnul Serghei îi sfătui pe ceilalţi să aştepte până la ziuă şi numai după aceea să iasă în recunoaştere pe lângă Belle-Roulotte. Nu aveau însă de ce să se teamă de un nou atac. Inamicul fusese împrăştiat. Fugea cât îl ţineau picioarele!

— Ah, César! exclama Cornelia, aruncându-se în braţele soţului său.

— Ah, prietene, spuse domnul Serghei.

— Ah, tată! strigară copiii.

— Ah, patroane! gemu Cuişoară.

— Ce-i asta? Ce v-a apucat? vorbi liniştit domnul Cascabel. Dacă nu eşti mai isteţ decât un animal, degeaba eşti om!