XI.

MUNŢII URAL.

Lanţul munţilor Ural merită să fie vizitat de turişti cel puţin tot atâta cât Pirineii sau Alpii. În limba tătară cuvântul „ural înseamnă „brâu, şi chiar un brâu se întinde între Marea Caspică şi Oceanul îngheţat, pe o lungime de două mii nouă sute de kilometri: un brâu împodobit cu pietre preţioase, plin de metale rare, aur, argint, platină – brâu ce strânge talia vechiului continent la limita dintre Asia şi Europa. Vast sistem orografic, îşi varsă apele prin albiile sale Kara, Peciora, Kama şi numeroşi afluenţi alimentaţi de topirea zăpezilor. Superbă barieră de granit şi cuarţ, îşi înalţă vârfurile şi piscurile, în medie, la două mii trei sute de metri deasupra nivelului mării.

— Iată ce înseamnă cu adevărat nişte munţi din Rusia! spuse plin de încântare domnul Cascabel.

La traversarea munţilor le-ar fi fost destul de greu să evite aşezările, acele „za-vodî şi sate numeroase, ai căror locuitori se trag din vechii lucrători ai minelor din zonă. Totuşi, trecând prin splendidele defilee, trupa Cascabel n-avea de ce să se teamă de posturile militare întâlnite, fiindcă avea acum actele în regulă. Iar dacă aborda munţii Ural prin partea lor mediană, ar fi mers fără şovăire pe frumosul drum al Ekaterinoburgului – unul dintre cele mai umblate – spre gubernia cu acelaşi nume. Dar, întrucât traseul lui Ortik îi adusese mai spre nord, era mai bine să treacă prin pasul Peciora şi să coboare apoi până la Perm.

Asta şi urmau să încerce, începând de a doua zi. La aurora dimineţii, îşi putură face o impresie despre mulţimea asediatorilor. Dacă ar fi izbutit să pătrundă în vehicul, niciunul dintre cei ascunşi acolo n-ar fi scăpat cu viaţă.

Vreo cincizeci de lupi zăceau la pământ – lupi mari, de care se tem atât de mult călătorii prin stepă. Ceilalţi dispăruseră, fugind ca stăpâniţi de diavol, metaforă pe deplin justificată de data aceasta. Pe cele două animale cărora le dăduseră foc le găsiră la câteva sute de paşi depărtare de luminiş.

Acum, însă, apărea o problemă: aflată la intrarea în defileul Peciora, Bel-le-Roulotte era încă foarte departe de aşezările minerilor, destul de rare pe versantul răsăritean al munţilor Ural.

— Ce ne facem? întrebă Jean. Atelajul nostru de reni a dispărut.

— Dacă-i vorba numai de fugă, n-ar fi imposibil să-i găsim, aprecie domnul Cascabel. Dar e de presupus că renii ne-au fost mâncaţi!

— Bietele animale! spuse Napoléone. Le iubeam ca pe Vermout şi Gladiator…

— Care ar fi pierit şi ei sub colţii lupilor, dacă scăpau de înec, observă Sandre.

— Da! Chiar aşa ar fi păţit! vorbi domnul Cascabel, scoţând un suspin adânc. Dar cum o să facem rost de alt atelaj?

— Mă duc în satul cel mai apropiat şi, plătind bine, găsesc eu nişte cai, răspunse domnul Serghei. Dacă Ortik ar putea veni cu mine să-mi arate drumul…

— Plecăm când vreţi, domnule Serghei! zise Ortik.

— De bună seamă, adăugă domnul Cascabel, asta-i tot ce putem face. Şi aşa ar fi făcut chiar în ziua aceea, dacă, spre uimirea tuturor, n-ar fi văzut pe la orele opt dimineaţa doi reni apărând la marginea luminişului. Sandre fu cel care îi observă.

— Tată! Tată! strigă el. Uite-i că se întorc!

— Vii?

— În orice caz, ăştia nu par să fi fost prea mâncaţi, de vreme ce umblă…

— Dacă nu cumva le-or fi rămas doar picioarele! interveni Cuişoară.

— Ah, dragii de ei! exclamă Napoléone. Trebuie să-i îmbrăţişez. Şi, alergând spre cei doi reni, le trecu braţul pe după gât, bucurându-se din toată inima. Numai cei doi reni n-ar fi putut trage însă vehiculul. Din fericire, mai apărură şi alţii la marginea pădurii. După o oră, aveau paisprezece din douăzeci, cu câţi veniseră din arhipelagul Leahov.

— Trăiască renii! strigă ştrengarul de Sandre, fără ca urarea lui să fi avut în ea vreo aluzie monarhică.(Referire la jocul de cuvinte renne (ren) şi reine (regină), cu pronunţare identică.)

Nu lipseau decât şase animale. Erau cele pe care lupii le atacaseră înainte de a-şi rupe piedicile şi cărora le găsiseră resturile în jurul poieniţei. Ceilalţi paisprezece reni o luaseră la fugă de cum începuse atacul, iar instinctul îi adusese din nou la campament. E uşor de imaginat cu ce entuziasm fură primite minunatele animale. Cu ele, vehiculul urma să-şi reia cursa prin defileul munţilor Ural. Când pantele s-ar fi făcut prea abrupte, aveau să împingă cu toţii de roţi. Domnul Cascabel putea să-şi facă intrarea triumfală în piaţa din Perm.

Ce-l mâhnea, însă, era faptul că Belle-Roulotte îşi cam pierduse din splendoarea de altădată, având părţile laterale însemnate de colţii lupilor şi panourile zgâriate de ghearele sălbaticelor carnivore. Fusese aproape de nerecunoscut chiar şi înaintea atacului, decolorată de vânturi, cu vopseaua spălată de ploaie, şi în general uzată de un drum atât de lung. Firma familiei Cascabel era pe jumătate ştearsă de şfichiul viscolelor. De câtă osteneală a periei şi pensulei ar fi fost nevoie ca să i se redea strălucirea de la început!

Până atunci, oricât s-ar fi străduit Cornelia şi Cuişoară s-o cureţe, nu izbuteau mare lucru. La orele zece înhămară renii şi o porniră la drum. Trecătoarea suia în pantă, aşa că bărbaţii mergeau pe jos.

Timpul era frumos, iar căldura destul de suportabilă în zona aceea înaltă a lanţului de munţi. Dar de nenumărate ori atelajul trebui ajutat, degajându-i-se roţile scufundate în făgaşe până la butuci. La fiecare cotitură prea bruscă a drumului, Belle-Roulotte trebuia ferită să nu-şi lovească fie partea din faţă. fie cea din spate de muchiile stâncilor. Defileele din Ural nu sunt tăiate de mâna omului. Natura e cea care a croit cale apelor din munţi, prin nişte văi şerpuite. Un râuleţ, afluent al Sosvei, cobora pe acolo spre vest. Câteodată albia lui se lărgea, nelăsând decât o potecă îngustă ce înainta în zigzag. Alteori povârnişul devenea foarte abrupt, dezvelind structura stâncoasă, evidentă sub perdeaua de muşchi şi de plante caracteristice locului. Dincolo apăreau, de-o parte şi de alta, pante blânde, împădurite cu pini şi brazi, cu mesteceni şi zadă, precum şi cu alte specii din ţinuturile nordice ale Europei. Iar în depărtare, pierzându-se în nori, se profilau crestele înzăpezite care alimentau torenţii acelui sistem orografic.

În prima zi, mica trupă nu întâlni pe nimeni pe când urca prin trecătoarea aceea, cu siguranţă nu prea umblată. Ortik şi Kircev păreau s-o cunoască destul de bine. De douătrei ori, însă, şovăiră şi ei, în locul de întâlnire a mai multor ramificaţii ale defileului. Atunci se opreau şi vorbeau în şoaptă, treabă pentru care n-ar fi trebuit să-i suspecteze nimeni, căci nu aveau nici un motiv să-i bănuiască de rea-credinţă. Kayette îi ţinea însă mai departe sub observaţie, fără ca ei să-şi dea seama. Şuşotelile acelea, anumite priviri schimbate între ei, o făceau tot mai neîncrezătoare. Ei, însă, habar n-aveau că tânăra indiancă ar putea suspecta din vreo pricină oarecare. Când se lăsă seara, domnul Serghei alese un loc de popas pe malul pârâului. După cină, domnul Cascabel, Kircev şi Cuişoară îşi luară sarcina de a veghea pe rând, din prudenţă. Nu era puţin lucru să stai treaz în post după o zi atât de obositoare şi după nesomnul din noaptea precedentă.

A doua zi îşi continuară drumul, urcând prin defileul ce se îngusta tot mai mult, pe măsură ce câştiga înălţime. Dificultăţi asemănătoare cu cele din ajun le pretindeau aceleaşi eforturi. Ca urmare, străbăteau doar între două şi trei leghe în douăzeci şi patru de ore. Dar se aşteptaseră la aşa ceva pentru etapa traversării munţilor Ural şi întârzierea fusese adăugată la socoteală, între celelalte întârzieri de pe traseu. Desigur că domnul Serghei şi prietenul său, Jean, fură tentaţi de mai multe ori să vâneze în pădurile din preajmă. Prin hăţişuri vedeau trecând elani, cerbi lopă-tari, mulţime de iepuri. Cornelia n-ar fi dispreţuit deloc vânatul proaspăt. Dar, dacă era vânat din abundenţă, se ştie că toate gloanţele fuseseră trase în timpul atacului haitei de lupi şi nu-şi puteau procura altele decât în primul târguşor întâlnit. Aşa că puştile erau silite să tacă, iar Wagram, uitându-se la tânărul său stăpân, părea să spună:

— Prin urmare, aşa… nu mai vânăm?

Cu toate acestea, apăru o împrejurare când folosirea puştilor ar fi fost cu totul justificată.

Era ora trei după-amiază, iar Belle-Roulotte tocmai înainta de-a lungul unui mal pietros, când dincolo de pârâu se ivi un urs.

Era un animal uriaş. Prezenţa lui fusese anunţată de lătrăturile cât se poate de semnificative ale celor doi câni. Sprijinindu-se pe labele din spate, îşi legăna capul enorm şi îşi scutura blana maronie, cu ochii ţintă la caravană.

Avea oare de gând să-i atace? Privirea cu care urmărea atelajul şi pe cei ce-l mânau era oare curioasă sau hămesită?

Jean le porunci lui Wagram şi lui Marengo să nu latre, socotind că n-avea nici un rost să stârnească animalul acela fioros, de vreme ce erau dezarmaţi. La ce bun să rişte să-i schimbe intenţiile, poate paşnice, în ostilitate? I-ar fi fost foarte uşor să treacă de pe un mal pe celălalt.

Aşa că se uitară liniştiţi unii la alţii, ca nişte călători ce se întâlnesc pe drum, iar domnul Cascabel spuse doar atât:

— Păcat că nu putem pune mâna pe acest minunat Moş Martin din Ural! Ce impresie ar mai face în trupa noastră!

Ar fi fost însă cam greu să-i ofere ursului un angajament în trupă. De altfel, el însuşi preferind, fără îndoială, să trăiască în pădure şi nu printre saltimbanci, se ridică, mai dădu o dată din căpăţâna lui mare, apoi, mergând cu paşi mărunţi, dispăru. Iar cum la salut se cuvine să răspunzi, Sandre îşi scoase pălăria, pe când lui Jean i-ar fi plăcut să răspundă cu o împuşcătură.

La şase seara făcură popas aproape în aceleaşi condiţii ca în ajun. În zori, la cinici dimineaţa plecară şi avură o zi foarte grea. Li se pretindea tot mai multă osteneală, însă fură scutiţi de accidente.

Acum partea cea mai dificilă trecuse, fiindcă Belle-Roulotte se afla în punctul culminant al trecătorii, chiar în cumpăna defileului. Le mai rămânea doar să coboare versantul de vest, orientat spre Europa.

În acea seară de 6 iulie, atelajul, peste măsură de vlăguit, se opri la intrarea în nişte chei şerpuite, având în dreapta o pădure deasă.

Peste zi fusese o căldura înăbuşitoare. Spre est, nişte nori negri, tăiaţi de o dungă lungă în partea lor inferioară, se îmbinau cu aburii livizi ai orizontului.

— O să fie furtună, spuse Jean.

— Neplăcută treabă, zise Ortik, pentru că de multe ori furtunile sunt cumplite aici, în munţii Ural.

— Ei bine, o să ne adăpostim! răspunse domnul Cascabel. Îmi plac mai mult furtunile decât lupii.

— Kayette, tu te temi de tunete? o întrebă Napoléone pe tânăra indiancă.

— Nu, scumpa mea, răspunse Kayette.

— Nici n-ai de ce, interveni Jean., Nu trebuie să-ţi fie teamă.

— Vai! strigă Napoléone cu capul vârât între umeri, când nu se mai putu abţine.

— O, fricoasa! replică Sandre. Prostuţo, tunetul nu-i decât un joc cu băşici.

— Da, da! Cu băşici de foc, care uneori îţi cad în cap! spuse fetiţa, închizându-şi ochii să nu vadă un fulger strălucitor.

Amenajară în grabă locul de popas, în aşa fel încât să se poată adăposti cu toţii de furtună. Apoi, după ce mâncară, hotărâră ca bărbaţii să vegheze pe rând, ca în nopţile precedente.

Domnul Serghei tocmai se pregătea să-şi ofere serviciile, când Ortik i-o luă înainte.

— Aveţi ceva împotrivă să începem eu şi Kircev? întrebă el.

— Cum doriţi, răspunse domnul Serghei. La miezul nopţii, Jean şi cu mine vă schimbăm.

— În regulă, domnule Serghei! răspunse Ortik.

Această propunere, de altfel cât se poate de normală, Kayettei îi păru suspectă şi, fără să-şi dea prea bine seama cum, presimţea că ascunde în ea o uneltire în momentul acela furtuna se dezlănţui cu o violenţă cumplită. Fulgerele aruncau sclipiri vii şi rapide prin bolta de verdeaţă, iar tunetele bubuiau prin văzduh multiplicându-se din pricina ecoului munţilor.

Ca să-şi acopere cât mai bine ochii şi urechile, Napoléone se ghemuise în pat. Cu toţii se grăbiră să se vâre în aşternuturi şi, spre orele nouă, întreaga suflare din Belle-Roulotte dormea, în ciuda bubuiturilor şi a rafalelor şuierătoare. Numai Kayette era trează. Nu se dezbrăcase şi, deşi foarte obosită, nu reuşea să aţipească nici măcar o clipă. O cumplită nelinişte o cuprinsese la gândul că rămăseseră cu toţii la cheremul celor doi mateloţi. Aşa că după o oră, ca să vadă ce făceau, trase perdeaua ferestruicii de deasupra capului său şi, la lumina fulgerelor, privi afară. Ortik şi Kircev, care discutau, tocmai îşi întrerupseseră conversaţia şi se îndreptau spre intrarea în chei, unde chiar în clipa aceea apăruse un bărbat. Îndată, Ortik îi făcu semn străinului să nu mai înainteze, de teama cânilor. Wagrani şi Marengo nu-i semnalaseră apropierea din cauză că se adăpostiseră sub Belle-Roulotte.

Când ajunseră lângă omul acela, Ortik şi Kircev schimbară cu el câteva cuvinte şi, la lumina unui fulger, Kayette îi văzu intrând împreună în pădure. Cine era bărbatul acela şi de ce intraseră cei doi mateloţi în legătură cu el – trebuia să afle asta cu orice preţ.

Kayette se strecură afară din încăperea în care dormea, atât de încet, încât nimeni nu se trezi. Trecând pe lângă Jean, îl auzi rostindu-i numele.

Oare Jean o văzuse?

Nu! Jean visa… o visa pe ea!

Ajunsă la uşă, Kayette o deschise cu grijă şi o închise la loc fără zgomot.

„Curaj! îşi spuse, când se văzu afară.

Nu şovăi o clipă, de fapt nu-i era frică deloc. Şi, cu toate astea, îşi risca viaţa, dacă ar fi fost descoperită.

Kayette intră în pădure, care se lumina ca de un incendiu la fiecare fulger mai mare ce despica norii. Strecurându-se pe lângă hăţişuri, printre ierburi înalte, ajunse lângă trunchiul unei zade gigantă. La vreo douăzeci de paşi auzi un şuşotit de voci care o făcu să se oprească.

Erau acolo şapte oameni. Ortik şi Kircev tocmai ajunseseră la ei şi cu toţii se grupaseră lângă un copac şi iată ce surprinse Kayette din discuţia lor:

— Pe legea mea, zise Ortik, am avut un motiv serios s-o iau prin trecătoarea Peciora!

Aici te întâlneşti la sigur cu prieteni vechi. Nu-i aşa, Rostov?

Rostov era cel pe care Ortik şi Kircev îl zăriseră la marginea pădurii.

— De două zile urmărim căruţa asta, având grijă să nu ne observe nimeni. V-am recunoscut, pe tine şi pe Kircev, prin urmare ne-am gândit că putem da o lovitură bună.

— Una sau poate chiar două! răspunse Ortik.

— De unde veniţi? întrebă Rostov.

— Din fundul, Americii, unde am intrat în banda lui Karnov.

— Şi cine-s oamenii ăia, care-s cu voi?

— Nişte măscărici francezi în drum spre Europa. Vă povestim mai târziu peripeţiile călătoriei. Să trecem la ce-i mai urgent.

— Ortik, au bani în harabă? întrebă unul din camarazii lui Rostov.

— Mai au vreo două-trei mii de ruble.

— Şi încă nu i-aţi lăsat pe indivizii ăia cu buzele umflate? întrebă ironic Rostov.

— Nu, pentru că-i vorba de o afacere mult mai importantă decât un furt nenorocit. Dar am nevoie de ajutor.

— Ce afacere?

— Ascultaţi-mă, prieteni, reluă Ortik. Kircev şi cu mine am trecut fără riscuri prin Siberia şi am ajuns la frontiera Uralilor datorită familiei Cascabel. Dar ce-am făcut noi a mai făcut cineva, care spera că n-o să-l descopere nimeni într-o trupă de saltimbanci. Un rus care, ca şi noi, n-are voie să se întoarcă în Rusia, chiar dacă din cu totul alte motive: e un condamnat politic de neam mare şi foarte bogat, însă noi i-am descoperit taina, ştiută doar de monşer Cascabel şi de soţia lui.

— Cum aşa?

— Într-o seară, la Muji, am prins o discuţie între Cascabel şi rus.

— Cum îl cheamă?

— Pentru toată lumea e domnul Serghei. De fapt, este contele Narkin şi, dacă-i recunoscut pe teritoriul rusesc, însăşi viaţa lui e în joc.

— Stai puţin! zise Rostov. Contele ăsta, Narkin, nu-i fiul prinţului Narkin, cel deportat în Siberia şi care a evadat acum vreo câţiva ani, stârnind atâta vâlvă?

— Exact, răspunse Ortik. Ei bine, contele Nârkin are milioane şi îmi închipui că n-o să stea pe gânduri să ne dea măcar unul din ele, dacă se vede în pericol de a fi denunţat.

— Bine gândit, Ortik! Dar ce rol avem noi în planul tău? se interesă Rostov.

— Am nevoie de voi fiindcă nu e bine ca eu şi Kircev să fim amestecaţi în această primă afacere, în caz că ea ar da greş, pentru a putea acţiona în următoarea. Pentru reuşita ei, aşadar pentru a pune mâna pe bani şi pe vehiculul familiei Cascabel trebuie să rămânem mai departe cei doi naufragiaţi ruşi care le datorează salvarea şi întoarcerea în ţară. Iar după ce scăpăm de trupa asta, o să putem cutreiera satele şi oraşele fără ca poliţiei să-i treacă prin minte să ne caute sub nişte haine de saltimbanc.

— Ortik, vrei să atacăm chiar în noaptea asta, să-l înhăţăm pe contele Narkin şi să-i spunem în ce condiţii n-o să-l denunţăm că s-a întors în Rusia?

— Răbdare, răbdare! ceru Ortik. Întrucât contele are de gând să se întoarcă la Perm ca să-şi vadă tatăl, mai bine să-l lăsăm să ajungă la Perm. Sosit acolo, va primi un bilet cu rugămintea de a veni neîntârziat la o întâlnire, unde o să aveţi plăcerea de a face cunoştinţă.

— Prin urmare, acum nu încercăm nimic?

— Nimic, spuse Ortik, dar mergeţi mereu înaintea noastră, fără să vă arătaţi la vedere, şi încercaţi să fiţi cu ceva mai devreme decât noi la întâlnirea din Perm.

— În regulă! răspunse Rostov.

Şi bandiţii se despărţiră, nebănuind măcar că discuţia lor fusese ascultată de Kayette. Ortik şi Kircev se întoarseră la campament cu câteva clipe după ea, convinşi că nimeni nu le observase absenţa.

Kayette cunoştea acum planul acelor ticăloşi. Totodată, mai aflase că domnul Serghei era contele Narkin şi că viaţa lui era în pericol, ca şi cea a camarazilor săi. Urma să fie denunţat, în caz că nu accepta să dea bandiţilor o parte din avere!

Îngrozită de ceea ce auzise, Kayette avu nevoie de câtva timp ca să-şi revină. Era hotărâtă să zădărnicească planurile lui Ortik şi se frământa, întrecându-se cum s-o facă. Pradă celei mai cumplite nelinişti şi părându-i-se că avea un coşmar, ce noapte cumplită îi fu dat să petreacă!

Nu era însă un vis, ci realitate.

Iar a doua zi nu mai avu nici o îndoială, auzindu-l pe Ortik că-i spunea domnului Cascabel:

— Ştiţi că eu şi Kircev aveam de gând să ne despărţim de dumneavoastră dincolo de munţi şi să mergem la Riga. Ne-am gândit însă că ar fi mai bine să vă însoţim până la Perm unde l-am ruga pe guvernator să ne mijlocească întoarcerea. Ne daţi voie să ne continuăm călătoria împreună?

— Cu plăcere, prieteni! răspunse domnul Cascabel. Când faci atâta drum cu cineva, e bine să te desparţi cât mai târziu, şi chiar şi atunci e prea devreme!