XII.

CĂLĂTORIE. ÎNCHEIATĂ, DAR CARE NU S-A SFÂRŞIT.

Iată ce mârşavă uneltire se pregătea împotriva contelui Narkin şi a familiei Cascabel!

Şi asta se întâmpla în momentul în care, după atâtea neplăceri, după atâtea primejdii, călătoria era pe cale de a se sfârşi cu bine! Mai rămâneau două-trei zile până să fie trecuţi de munţii Ural, iar pentru a ajunge la Perm, Belle-Roulotte nu mai avea de făcut decât o sută de leghe spre sud-vest.

Se ştie că domnul Cascabel plănuise să stea un timp în oraşul acela, aşa încât domnul Serghei ar fi putut merge fără probleme la conacul Valska în fiecare noapte, neriscând să fie recunoscut. Apoi, în funcţie de împrejurări, urma să rămână la conacul părintesc, ori să-şi însoţească prietenii la Nijni… sau poate până în Franţa. Da, însă în caz că domnul Serghei se hotăra să rămână la Perm, trebuiau să se despartă de Kayette, care l-ar fi însoţit.

La asta se gândea necontenit Jean, asta îl mâhnea şi-i sfâşia inima. Iar acel regret sincer şi profund îl împărtăşeau tatăl, mama, fratele şi sora lui. Niciunul dintre ei nu se putea obişnui cu gândul că n-avea s-o mai vadă pe Kayette.

În dimineaţa aceea, mai deznădăjduit ca oricând, Jean se duse la tânăra indiancă şi, văzând-o palidă, trasă la faţă, cu ochii înroşiţi de nesomn, o întrebă:

— Ce-i cu tine, Kayette?

— Nimic, Jean, făspunse ea.

— Ba da. Eşti bolnavă! N-ai dormit. Parcă ai fi plâns, micuţă Kayette.

— Furtuna de ieri e de vină! N-am închis ochii toată noaptea.

— Călătoria asta te-a obosit, nu-i aşa?

— Nu, Jean! sunt rezistentă. M-am obişnuit cu toate greutăţile. O să treacă.

— Ce ai, Kayette? Spune-mi, te rog!

— N-am nimic, Jean!

Iar Jean nu mai insistă.

Văzându-l atât de îngrijorat pe bietul băiat, Kayette era cât pe ce să-i spună totul. O mâhnea mult faptul că avea un secret pe care nu i-l putea mărturisi. Dar, ştiindu-l iute din fire, se temu că nu se va putea stăpâni în prezenţa lui Kircev şi Ortik. Iar o imprudenţă îi primejduia contelui Narkin viaţa; prin urmare, Kayette îşi ţinu gura. Gândindu-se însă mai bine, luă totuşi hotărârea să-i spună domnului Cascabel ce aflase. Dar trebuia să rămână singură cu el, căci era foarte important ca cei doi ruşi să nu bănuiască nimic – condiţie greu de îndeplinit pe când traversau munţii Ural. De altfel, mai era timp, fiindcă mizerabilii urmau să acţioneze abia după sosirea trupei la Perm. Bănuielile n-aveau să li se trezească atâta vreme cât domnul Cascabel şi ai săi se purtau cu ei ca mai înainte. Mai mult chiar, aflând că Ortik şi Kircev îi vor însoţi până la Perm, domnul Serghei se arătă cât se poate de bucuros.

La orele şase dimineaţa – era ziua de 7 iulie – Belle-Roulotte o porni iarăşi la drum. O oră mai târziu, ajunseră la primele izvoare ale râului Peciora, de la care îşi primea numele şi defileul. Devenită, dincolo de munţi, unul din fluviile cele mai importante ale Rusiei septentrionale, această apă se varsă în Oceanul îngheţat; după ce străbate o mie trei sute cincizeci de kilometri.

La acel nivel al trecătorii, Peciora nu era încă decât un torent pornit la vale printr-o albie capricioasă, pe lângă păduri de brazi, mesteceni şi zadă. Era destul să ţii malul stâng pentru a ajunge la ieşirea din defileu. Cu unele măsuri de prevedere luate pe pantele mai abrupte, puteau coborî destul de repede.

În tot timpul zilei, Kayette nu găsi ocazia să-i vorbească în secret domnului Cascabel. În fond, din câte îşi dăduse seama, cei doi ruşi nu mai discutară nimic între patru ochi şi nici nu mai lipsiră în mod suspect la vremea popasului. De ce ar fi făcut-o acum?

Complicii lor o luaseră, fără îndoială, înainte, iar banda urma să se întâlnească din nou la Perm.

A doua zi înaintară binişor. Cum defileul se lărgea, vehiculul putea să-l străbată cu mai multă uşurinţă. Sub malurile ei foarte înalte, Peciora vuia prin albia stâncoasă. Având deacum un aspect mai puţin sălbatic, trecătoarea nu mai era nici atât de pustie, întâlneai mici negustori porniţi din Europa spre Asia, cu bocceaua în spate şi cu ciomagul ferecat în mână. Câteva grupuri de mineri, mergând sau venind de la puţuri, le dădură bineţe călătorilor. La ieşirea din chei apăreau gospodării, nişte cătune încă neînsemnate. Spre sud, vârfurile Denejkin şi Konjakov dominau această parte a munţilor Ural. După încă o noapte de popas, Belle-Roulotte ajunse, spre amiază, la capătul defileului Peciora. Caravana trecuse, în sfârşit, lanţul de munţi şi pusese piciorul în Europa. Încă trei sute cincizeci de verste – o sută de leghe – şi Fermul avea să numere „o casă şi o familie în plus, între zidurile sale”, cum spunea domnul Cascabel.

— Uf! mai zise el. Amicii mei, am făcut, un drum serios, nu glumă! Ei bine, n-a-veam eu dreptate? Toate drumurile duc la Roma! În loc să ajungem în Rusia printr-o parte, am ajuns prin cealaltă, şi ce, contează asta, din moment ce nu mai avem mult până în Franţa!

Şi, zorit cum era, minunatul bărbat ar fi putut susţine că simţea aerul Normandiei venind peste toată Europa cu miresmele lui marine, uşor de recunoscut. La ieşirea din defileu se afla o aşezare de mineri compusă din vreo cincizeci de case şi câteva sute de locuitori.

Hotărâră să se oprească acolo până a doua zi, ca să-şi împrospăteze nişte provizii – între altele făina, ceaiul şi zahărul.

Tot atunci, domnul Serghei şi Jean putură să-şi facă rost de plumbi şi de praf de puşcă, muniţia care le lipsea cu desăvârşire.

Iar când se întoarseră, domnul Serghei strigă:

— La vânătoare, iubitul meu Jean! N-o să ne înapoiem cu tolba goală. La vânătoare!

— Dacă doriţi…, răspunse Jean mai mult din datorie decât de plăcere. Sărmanul băiat! La gândul apropiatei despărţiri, făcea totul în silă.

— Vii cu noi, Ortik? întrebă domnul Serghei.

— Cu plăcere, răspunse matelotul.

— Să-mi aduceţi vânat bun, îi sfătui doamna Cascabel, şi mă prind să vă gătesc o masă pe cinste!

Întrucât nu era decât ora două după-amiază, vânătorii aveau timp să exploreze pădurile din împrejurimi. Iar dacă prin desişurile acelea vânatul n-ar fi ieşit singur înaintea puştilor, asta ar fi fost pur şi simplu neobrăzare.

Domnul Serghei, Jean şi Ortik plecară, aşadar, pe când Kircev şi Cuişoară se ocupau de reni. Animalele fură duse sub arbori, într-un capăt de pajişte unde puteau paşte şi rumega în voie.

Cornelia se întoarse la Belle-Roulotte. Avea destulă treabă de făcut acolo.

— Haide, Napoléone! spuse ea.

— Sunt aici, mamă.

— Vino şi tu, Kayette!

— Imediat, doamnă Cascabel!

Dar acesta era prilejul căutat de Kayette spre a rămâne singură cu şeful familiei.

— Domnule Cascabel, zise, mergând spre el.

— Da, mica mea prepeliţă.

— Aş vrea să vă spun ceva.

— Să-mi spui ceva?

— În secret.

— În secret?

În sinea lui se întrebă: „Oare ce vrea să-mi spună Kayette? O fi în legătură cu Jean?

O luară împreună spre partea din stângă a satului, lăsând-o pe Cornelia prinsă cu treaba din Belle-Roulotte.

— Ei, fată dragă, ce vrei să-mi spui şi de ce atâta mister, întrebă domnul Cascabel.

— Domnule Cascabel, răspunse Kayette, de trei zile doresc să stăm de vorbă. Însă în aşa fel încât nimeni să nu ne audă sau să ne vadă.

— Înseamnă că vrei să-mi spui ceva destul de grav.

— Domnule Cascabel, ştiu că domnul Serghei este contele Narkin!

— Ei drăcie! Contele Narkin! exclamă domnul Cascabel. Ştii asta? Dar cum ai aflat?

— De la nişte oameni care v-au ascultat când stăteaţi de vorbă cu domnul Serghei, într-o seară, în satul Muji.

— Nu se poate!

— Şi pe care, la rândul meu, i-am auzit vorbind despre contele Narkin şi despre dumneavoastră, fără ca ei să bănuiască măcar.

— Cine-s oamenii ăştia?

— Ortik şi Kircev!

— Cum? Ei ştiu?!

— Da, domnule Cascabel, şi mai ştiu că domnul Serghei e un condamnat politic care se întoarce în Rusia ca să-şi vadă tatăl, pe prinţul Narkin.

Stupefiat de cele spuse de Kayette, domnul Cascabel rămase cu gura căscată, fluturându-şi braţele. Apoi, după ce se gândi puţin, zise:

— Îmi pare rău că Ortik şi Kircev cunosc secretul ăsta. Dacă l-au aflat totuşi din întâmplare, sunt sigur că n-au să-l trădeze!

— Nu l-au aflat din întâmplare, şi au să-l trădeze, spuse Kayette.

— Tocmai ei! Nişte marinari de treabă?

— Domnule Cascabel, reluă Kayette, – contele Narkin e în mare pericol.

— Cum aşa?

— Ortik şi Kircev sunt doi ticăloşi care făceau parte din banda lui Karnov. Ei l-au atacat pe contele Narkin la frontiera cu Alaska! După ce s-au îmbarcat la Port Clarence ca să treacă în Siberia, au fost azvârliţi pe insulele Leahov, unde i-am găsit noi. Ce vor ei de la contele Narkin, a cărui viaţă e în pericol dacă se află că s-a întors în Rusia, este o parte din averea lui, iar dacă refuză, au să-l denunţe! în cazul acesta, domnul Serghei va fi pierdut, şi poate că şi dumneavoastră.

Pe când domnul Cascabel, copleşit de dezvăluire, tăcea, Kayette îi spuse cum îi bănuise tot timpul pe cei doi mateloţi. Era foarte adevărat că mai auzise undeva vocea lui Kircev. Acum îşi amintea. O auzise la frontiera Alaskăi, când cei doi nemernici îl atacaseră pe contele Narkin, fără să ştie, de altfel, că era un rus refugiat în America. Şi cum în una din nopţile trecute, însărcinaţi să păzească tabăra, Kayette îi văzuse plecând împreună cu un om ce venise să-i caute; ea îi urmărise, apoi asistase la o discuţie între ei şi vreo şapte-opt din vechii lor complici… Toate planurile lui Ortik erau dezvăluite. După ce condusese vehiculul prin defileul Peciora, unde era sigur că vor întâlni o grămadă de bandiţi, hotărâse să-i ucidă pe domnul Serghei şi întreaga familie Cascabel. Dar de când aflase că domnul Serghei era contele Naâkin, îşi spusese că ar fi fost mai bine să-l silească să le dea o sumă mare sub ameninţarea că va fi denunţat poliţiei. Aveau să-i aştepte sosirea la Perm. Nici Qrtik şi nici Kircev nu ar fi apărut vârâţi în treaba aceea, ca să nu se dea de gol în caz că eşuau. Camarazii lor urmau să-l prevină pe domnul Serghei printr-o scrisoare, şi aşa mai departe.

Ascultând povestea spusă de Kayette, domnul Cascabel îşi stăpânea cu greu indignarea. Atât de ticăloşi se dovedeau cei cărora le făcuse atâtea servicii, îi eliberase, îi alimentase, îi adusese în propria lor patrie? Ei bine, minunat cadou, frumoasă restituire făcută împărăţiei ţarului! Ah, mizerabilii! Nemernicii!

— Şi acum, domnule Cascabel, ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Kayette.

— Ce-am de gând să fac? Foarte simplu, micuţă Kayette: îi denunţ pe Ortik şi Kircev la primul post de cazaci întâlnit, şi-or să-i spânzure.

— Gândiţi-vă bine, domnule Cascabel, reluă fata. Nu puteţi face asta!

— De ce?

— Pentru că Ortik şi Kircev îl vor denunţa la rândul lor, imediat, pe contele Narkin şi, împreună cu el, pe cei ce l-au ajutat să revină în Rusia.

— La naiba cu tot ce ţine de mine! exclamă domnul Cascabel. Dacă numai de mine ar fi vorba! Dar cu domnul Serghei e altă poveste. Ai dreptate, Kayette, trebuie să ne mai gândim.

Perplex, foarte agitat, făcu câţiva paşi, lovindu-se cu pumnii în cap ca să scoată de acolo o idee. Apoi se întoarse spre fată şi întrebă:

— Ziceai că Ortik aşteaptă să sosim la Perm şi abia după aceea o să-şi pună complicii să acţioneze?

— Da, domnule Cascabel, le-a cerut limpede să nu încerce nimic înainte. Prin urmare, îmi închipui că ar trebui să ne continuăm drumul şi să aşteptăm.

— E cumplit, aprecie domnul Cascabel, absolut cumplit! Să-i ţii pe ticăloşi lângă tine, să-i duci la Perm, să le strângi mai departe mâna şi să le zâmbeşti… Pe tot neamul meu!

Îmi vine să-i înşfac de guler şi să-i zdrobesc, uite-aşa… uite-aşa!

Şi domnul Cascabel, apropiindu-şi şi depărtându-şi mânile puternice, ca şi cum l-ar fi ţinut cu una pe Ortik şi cu cealaltă pe Kircev, părea să izbească talgerele într-o orchestră de bâlci.

— Trebuie să vă stăpâniţi, domnule Cascabel, spuse Kayette. Închipuiţi-vă că nu s-a întâmplat nimic.

— Ai dreptate, fata mea.

— Vreau să vă mai întreb dacă socotiţi că-i bine să-l previn pe domnul Serghei.

— Nu! Categoric, nu! răspunse domnul Cascabel. Mi se pare că-i mai înţelept să tăcem. Ce-ar putea face domnul Serghei? Nimic! Mă aflu aici ca să am grijă de el, şi o să am. De altfel, îl cunosc! Ca să nu ne mai pună în pericol, ar fi în stare s-o apuce la stânga când noi o luăm la dreapta. Nu, hotărât, nu! N-am să-i spun.

— Nici lui Jean nu-i spuneţi nimic?

— Lui Jean, micuţă Kayette? Lui nici atât. Se aprinde din orice. Nu s-ar putea stăpâni de faţă cu bandiţii ăia scârboşi. N-are stăpânirea de sine a lui taică-său! Şi-ar da drumul… Nu! Lui Jean chiar mai puţin decât domnului Serghei.

— Dar pe doamna Cascabel o s-o puneţi la curent? se mai interesă Kayette.

— Pe doamna Cascabel? O, asta-i altceva! O femeie superioară, care îţi poate da un sfat bun şi chiar o mână de ajutor. N-am avut niciodată secrete faţă de ea şi, la urma urmei, ea ştie ca şi mine că domnul Serghei este contele Narkin, un fugar.

— Atunci, îi spuneţi?

— Da, o să-i spun. Acestei femei i-ai putea încredinţa până şi un secret de stat. Mai bine şi-ar tăia limba decât să-l trădeze, iar pentru o femeie nu există sacrificiu mai mare. Da, am să-i spun!

— E timpul să ne întoarcem la Belle-Roulotte, zise Kayette. Nu trebuie să ne observe nimeni lipsa.

— Ai dreptate, micuţă Kayette. Mereu ai dreptate!

— Şi, mai ales, domnule Cascabel, stăpâniţi-vă faţă de Ortik şi Kircev.

— Va fi greu, dar nu te teme, o să le zâmbesc. Ah, tâlharii! Să ne murdărească ei cu josnicia lor! Prin urmare, de asta mi-au spus că nu se duc de-a dreptul la Riga. Ne fac cinstea să vină cu noi până la Perm! Borfaşii!

— Domnule Cascabel, îi atrase atenţia Kayette, dacă aşa ştiţi să vă stăpâniţi…

— Nu-ţi fie teamă, micuţă Kayette! M-am uşurat. Eram sufocat, mă înăbuşeam! O să fiu calm. Deja sunt! Să ne întoarcem la Belle-Roulotte. Păzea, mişeilor!

O apucară împreună spre sat. Nu-şi mai spuneau nimic. Erau scufundaţi în gânduri. O călătorie atât de minunată, pe punctul de a se încheia cu bine, să fie ameninţată de complotul acela mârşav!

Când să ajungă, domnul Cascabel se opri.

— Micuţă Kayette, zise el.

— Da, domnule Cascabel.

— M-am decis să nu-i spun nimic Corneliei.

— De ce?

— Ce să zic? Am observat că, în general, o femeie păstrează cu atât mai bine un secret, cu cât nu-l cunoaşte. Aşa că, să rămână între noi!

Câteva clipe mai târziu, Kayette intră în Belle-Roulotte, iar domnul Cascabel, în trecere, făcuse un semn amical lui Kircev, murmurând însă printre dinţi:

— Ce mutră de monstru!

După două ore, când se întoarseră vânătorii, Ortik primi o laudă călduroasă din partea domnului Cascabel, privitoare la superbul cerb lopătar pe care-l aducea pe umeri. La rândul lor, domnul Serghei şi Jean împuşcaseră doi iepuri şi câteva perechi de potârnici. Cornelia oferi, aşadar, comesenilor hămesiţi o cină excelentă din care domnul Cascabel se înfruptă copios, într-adevăr, omul acesta era „uriaş! Nu lăsa să-i scape nimic din ce-l preocupa. Nu arăta deloc că stă la masă cu doi asasini, cu doi nelegiuiţi care plănuiseră nici mai mult nici mai puţin decât să-i măcelărească familia. Dar, fu cât se poate de spiritual, de o veselie comunicativă, iar când Cuişoară apăru cu o sticlă zdravănă, bău pentru intrarea în Europa, pentru Rusia, pentru întoarcerea în Franţa. A doua zi, 10 iulie, atelajul o porni spre Perm. De la ieşirea din trecătoare, se puteau aştepta la o călătorie nu tocmai dificilă şi care să decurgă fără incidente. Belle-Roulotte urma malul drept al râului Vâcegda, care curge pe la poalele munţilor Ural. Întâlneau în cale târguri, sate, gospodării, locuitori foarte ospitalieri, vânat din abundenţă şi, peste tot, aveau parte de o bună primire. Deşi timpul era destul de cald, se simţea răcoarea unei adieri dinspre nord. Renii mergeau cu uşurinţă, scuturându-şi capetele cu trăsături frumoase. De altfel, domnul Serghei le adăugase doi cai cumpăraţi în ultima localitate minieră, încât puteau străbate până la zece leghe pe zi.

Mica trupa călca într-adevăr cu dreptul pe pământul bătrânei Europe. Iar domnul Cascabel ar fi trebuit să fie mulţumit din toate punctele de vedere, dacă n-ar fi fost gândul că ducea cu el doi ticăloşi.

— Şi când îţi închipui că banda lor ne urmăreşte aşa cum urmăresc şacalii o caravană!

Haide, César Cascabel, mai ai obligaţia să le joci un renghi netrebnicilor ălora!

La urma urmei, era destul de neplăcut că o asemenea complicaţie le dădea peste cap un plan atât de bine gândit. Actele trupei Cascabel erau în regulă, domnul Serghei figura pe lista personalului şi autorităţile ruseşti îl lăsau să treacă fără suspiciuni. Ajuns la Perm, ar fi putut merge nestânjenit la conacul Valska. După ce l-ar fi îmbrăţişat pe prinţul Narkin, după ce ar fi stat câteva zile cu el, ar fi străbătut Rusia în haine de saltimbanc şi s-ar fi refugiat în Franţa, unde era în siguranţă. Şi, în acest caz, nu s-ar mai fi despărţit. El şi Kayette n-ar mai fi plecat din mijlocul familiei. Iar mai târziu, cine ştie dacă bietul Jean… Fără îndoială, spânzurătoarea era prea puţin pentru nemernicii care erau pe cale să zădărnicească un asemenea viitor! Şi uite-aşa, în ciuda voinţei lui, domnul Cascabel avea uneori nişte purtări de neînţeles pentru însoţitorii săi. Cornelia îl întreba:

— Ce ai, César?

— N-am nimic, răspundea el.

— Atunci de ce urli?

— Urlu, Cornelia, pentru că, dacă n-aş urla, aş turba!

Iar femeia aceea minunată nu ştia cum să-şi explice purtarea soţului său. Trecură patru zile. Apoi, la vreo şaizeci de leghe spre sud-vest de Ural, Bel-le-Roulotte ajunse în orăşelul Solikamsk.

În mod precis, complicii lui Ortik le-o luaseră înainte; dar, din prudenţă, nici el şi nici Kircev nu încercară să intre în legătură cu ei.

Rostov şi ceilalţi erau într-adevăr acolo şi urmau să plece în timpul nopţii mai departe, spre Perm, care se afla cu vreo cincizeci de leghe mai la vest. Iar atunci, nimic nu le mai putea împiedica planul mârşav.

A doua zi, în zori, ieşiră din Solikamsk şi la data de 17 iulie trecură peste Kosva cu bacul. Peste trei zile, dacă nu se ivea ceva care să-i întârzie, Belle-Roulotte urma să ajungă la Perm. Acolo familia Cascabel trebuia să-şi înceapă seria de reprezentaţii, înainte de a se deplasa la târgul din Nijni. Acesta era, cel puţin, programul „turneului artistic”. Cât despre domnul Serghei, el avea să aranjeze în aşa fel să se ducă în fiecare noapte la conacul Valska.

Ne putem închipui cu câtă nerăbdare aştepta şi, la fel, cu câtă nelinişte pe deplin întemeiată vorbea despre aceasta cu domnul Cascabel. De când fusese salvat, aşadar în cele treisprezece luni cât durase extraordinara lor călătorie de la frontiera statului Alaska şi până la frontiera Europei, nu avea nici o ştire despre prinţul Narkin. La vârsta tatălui său, se putea teme chiar că n-o să-l mai găsească în viaţă.

— Nici vorbă, domnule Serghei! răspundea domnul Cascabel. Prinţul Narkin se ţine ca dumneata şi ca mine, poate şi mai bine! Să ştii că aş fi fost foarte bun de prezicător. Pot citi şi în trecut, şi în viitor! Prinţul Narkin te aşteaptă, sănătos tun, iar peste câteva zile o să-l vezi.

Şi domnul Cascabel ar fi jurat cu mâna pe inimă că aşa o să se întâmple, dacă n-ar fi fost complicaţia cu blestematul de Ortik. Îşi zicea în sinea lui:

— Nu-s om rău, dar, dacă i-aş putea sfâşia ăluia beregata cu dinţii, aş face-o… şi încă aş socoti că am fost foarte blând!

Kayette era însă din ce în ce mai alarmată, pe măsură ce Belle-Roulotte se apropia de Perm. Ce hotărâre avea să ia domnul Cascabel? Cum va zădărnici planurile lui Ortik fără să-l pună în pericol pe domnul Serghei? Asta i se părea cu neputinţă, ca să spunem aşa. Prin urmare, îşi ascundea cu destulă greutate neliniştea, iar Jean, care nu ştia nimic, suferea cumplit văzând-o atât de chinuită, atât de abătută uneori. În dimineaţa zilei de 20 iulie trecură peste râul Kama, iar spre orele cinci după amiază, domnul Serghei şi camarazii săi sosiră în piaţa mare din Perm, unde se pregătiră să se aşeze temeinic, pentru mai multe zile.

După încă o oră, Ortik intrase în legătură cu complicii lui, iar Rostov scria o scrisoare ce urma să ajungă, seara, în mâna domnului Serghei; i se cerea prin ea o întrevedere urgentă, fixându-i-se o întâlnire într-unul din cabaretele oraşului. Dacă n-avea să vină, urma să fie arestat, fie şi pe drumul ce ducea la Valska.

La lăsarea nopţii, când Rostov aduse scrisoarea, domnul Serghei era deja plecat spre conacul Valska. Domnul Cascabel, singur în momentul acela, se prefăcu nespus de surprins de primirea scrisorii. O luă, totuşi, angajându-se s-o predea destinatarului, şi avu grijă să nu spună nimănui nimic.

Lipsa domnului Serghei îl nemulţumi pe Ortik. Ar fi preferat ca tentativa de şantaj să se facă înaintea întâlnirii dintre prinţul şi contele Narkin. Dar nu lăsă să. i se vadă indispoziţia şi, ca să şi-o ascundă şi mai bine, când îşi luă locul la masă, pentru cină, întrebă doar atât:

— Domnul Serghei nu-i aici?

— Nu, răspunse domnul Cascabel. Încearcă să aranjeze ceva pe lângă oficialii oraşului, în legătură cu spectacolele noastre.

— Şi când se întoarce?

— În seara asta, de bună seamă!