XIII.

O IDEE A CORNELIEI CASCABEL.

Prima parte a acestei etape, cuprinsă între fortul Selkirk şi fortul Yukon, vehiculul o făcuse urmând malul drept al fluviului. Se ţinuseră mai mult sau mai puţin aproape de apă, după cum puteau evita ocolurile numeroase ale acelui curs sinuos, care formează adeseori mlaştini impracticabile. Cel puţin aşa stau lucrurile pe această parte, căci pe stânga valea e mărginită de câteva dealuri nu prea înalte, prelungite spre nord-vest. Poate că ar fi fost greu să treacă peste unii afluenţi ai Yukonului, bunăoară peste Stewart, care e lipsit de bac, dacă n-ar fi profitat de faptul că în sezonul cald apa nu ajunge, în vaduri, decât până la genunchi. Oricum, domnul Cascabel şi ai săi s-ar fi trezit în mare încurcătură dacă n-ar fi fost cu ei Kayette. Cunoscând bine valea, ea le arătă locurile de trecere.

Era un adevărat noroc c-o aveau drept călăuză pe tânăra indiancă. De altminteri, şi ea era foarte bucuroasă să le fie de folos noilor săi prieteni, nespus de mulţumită că se afla într-o nouă familie, înduioşată de faptul că mai avea parte de nişte mângâieri materne, pe care le crezuse pierdute pentru totdeauna.

Spre mijlocul ţării, terenul, denivelat ici-colo de mici ridicături era tot împădurit. Dar locurile se deosebeau de cele din vecinătatea Sitkăi.

Clima aspră, cu opt luni de iarnă pe an, împiedică aici dezvoltarea vegetaţiei. Aşa că esenţele specifice acestor regiuni, cu excepţia unor plopi cu vârful arcuit, aparţin familiei coniferelor şi mestecenilor. Mai sunt apoi pâlcuri rare de sălcii plângătoare, pipernicite şi fără culoare, repede despuiate de vânturile tăioase ce bat dinspre Oceanul îngheţat. Pe traseul cuprins între fortul Selkirk şi fortul Yukon vânătoarea fusese de mare succes, aşa că nu era nevoie să se atingă de rezerve când îşi pregăteau alimentaţia zilnică. Iepurii erau atât de mulţi, încât rând pe rând începură să se cam sature de ei. În fond, îşi puteau face meniul mai variat, îmbogăţindu-l cu friptura de gâscă şi de raţă sălbatică, fără să mai vorbim de ouăle acelor zburătoare, pe care Sandre şi Napoléone le adunau de prin cuiburi. Iar Cornelia cunoştea atâtea moduri de preparare a ouălor – îşi făcea chiar un titlu de glorie din asta – încât puteau conta de fiecare dată pe o surpriză plăcută.

— Iată un ţinut unde ţi-e mai mare dragul să trăieşti, exclamă într-o zi Cuişoară, isprăvind de ronţăit un enorm spate de gâscă.

— Păcat că nu-i plasat în mijlocul Europei sau al Americii.

— Dacă ar fi între ţările cu mulţi locuitori, s-ar prea putea ca vânatul să fie mai rar, spuse domnul Serghei.

— Dacă nu cumva… răspunse Cuişoară.

O privire de-a patronului său îl făcu să tacă, scutindu-i pe ceilalţi de prostia pe care, cu siguranţă, se pregătea s-o rostească.

Cum pe câmpie se afla vânat din abundenţă, trebuie să mai spunem că în afluenţii Yukonului, râuri şi pârâuri, trăiau nişte peşti excelenţi, mai ales ştiuci splendide, pe care Sandre şi Cuişoară le prindeau cu undiţa. Nu-i costa decât oboseala, ori mai degrabă plăcerea de a pescui după pofta inimii, fără să cheltuiască pentru trofeele lor nici un bănuţ, nici un cent. Dar cheltuielile nu-l îngrijorau deloc pe tânărul Sandre. Nu era oare asigurat viitorul familiei Cascabel datorită lui? N-avea el faimoasa pepită? Nu ascundea într-un ungher al vehiculului, numai de el ştiut, preţioasa piatră găsită în valea Caribu? Ba da! Iar până acum puştiul fusese destul de tare încât să nu spună nimic, aşteptând cu răbdare ziua când îşi putea transforma pepita în bani frumoşi, de aur. Cu câtă bucurie avea să-şi arate atunci avuţia Nu fiindcă – doamne fereşte–s-ar fi gândit, ca un egoist, s-o păstreze numai pentru el. Tatălui şi mamei sale, lor le-o destinase; era o avere care ar fi plătit cu vârf şi îndesat furtul comis în trecătorile Sierrei Nevada. Când Belle-Roulotte, după un şir de zile foarte călduroase, ajunse la fortul Yukon, ocupanţii vehiculului erau cu adevărat obosiţi. Hotărâră, aşadar, să poposească o săptămână întreagă acolo.

— Aveţi toată libertatea s-o faceţi, observă domnul Serghei, – fiindcă Port Clarence se află la numai două sute de leghe de fort. Astăzi e abia 27 iulie, şi doar peste două-trei luni strâmtoarea va putea fi trecută pe gheaţă.

— În regulă, acceptă domnul Cascabel.

— Şi, dacă tot avem timp, să facem popas.

Hotărârea fu primită cu aceeaşi satisfacţie de personalul cu două picioare al vehiculului, ca şi de cel cu patru picioare.

Întemeierea fortului Yukon datează din anul 1847. Situat aproape de limita cercului polar, este cel mai vestic dintre posturile Companiei golfului Hudson. Întrucât se află pe teritoriul Alaskăi, compania este obligată însă să plătească o indemnizaţie anuală rivalei sale, Compania ruso-americană.

Abia în anul 1864 a fost începută construcţia clădirilor actuale, înconjurate de o palisadă. Totul era încă proaspăt când familia Cascabel ajungea la fortul Yukon, cu intenţia de a rămâne acolo câteva zile.

Agenţii companiei îi oferiră cu multă plăcere ospitalitate în incinta fortului. Era destul loc liber şi în curte, şi în hangare. Domnul Cascabel mulţumi prin câteva fraze pompoase, cât se poate de recunoscătoare, însă preferă să rămână în confortabila sa Belle-Roulotte. Dacă garnizoana fortului nu era alcătuită din mai mult de douăzeci de agenţi, majoritatea americani, având şi câţiva indieni în serviciul lor, în schimb, pe malurile Yukonului, indigenii se numărau cu sutele.

Fiind un punct central din Alaska, acolo se ţinea, de fapt, târgul cel mai căutat de negustorii interesaţi de comerţul cu piei şi blănuri. Acolo dădeau năvală diversele triburi ale provinciei, koch-a-kuchin, an-kuchin, tatanchok, tanana şi mai ales indienii care alcătuiesc populaţia cea mai importantă a regiunii, co-yukonii de pe malurile marelui fluviu.

Cum se vede, poziţia fortului este foarte avantajoasă pentru schimbul de mărfuri. E construit în unghiul format de Yukon la confluenţa cu râul Porcupine. Acolo fluviul dă naştere la cinci canale ce îngăduie traficanţilor să pătrundă mai uşor în interiorul ţinutului şi să facă negoţ până şi cu eschimoşii de pe râul Mackenzie.

Astfel, reţeaua de apă e brăzdată de ambarcaţiuni care urcă sau coboară, mai ales de aşa-numitele „baidare”, un fel de bărci uşoare din piele unsă cu ulei şi cu cusăturile gresate pentru mai multă etanşeitate. Cu aceste bărcuţe fragile indigenii se aventurează pe trasee uluitoare, fără să se dea în lături, de altfel, să le care în spate când vreo cascadă ori vreun baraj le împiedică navigaţia.

Însă ambarcaţiunile nu pot fi folosite decât cel mult.trei luni pe an. În restul anului, apa stă sub o crustă groasă de gheaţă. Atunci baidara îşi schimbă numele în acela de sanie. E un vehicul cu vârful curbat ca prora unei bărci, legat cu curele din piele de elan şi tras de câni sau de reni, putând fi manevrat foarte rapid. Cât despre pietoni, cu rachetele lor lungi în picioare, ei se deplasează şi mai repede încă.

Tot norocos, domnul Cascabel! Ajunsese tocmai la momentul potrivit la fortul Yukon, pentru că târgul de blănuri era în plină desfăşurare, în jurul factoriei îşi făcuseră tabăra sute şi sute de indieni.

— Să mă ia naiba dacă n-o să profităm de treaba asta, exclamă el.

— E un bâlci adevărat, şi să nu uităm că noi suntem artişti de bâlci. Acum ori niciodată, să le arătăm de ce suntem în stare! Vezi vreun inconvenient, domnule Serghei?

— Niciunul, prietene, răspunse domnul Serghei. Dar mă îndoiesc că aţi putea face încasări bune.

— Aş! Au să acopere, oricum, cheltuielile, de vreme ce nu-cheltuim nimic.

— Cât se poate de adevărat, acceptă domnul Serghei. Şi totuşi, mă întreb, în ce fel speri să-şi plătească locul aceşti vajnici indieni lipsiţi şi de bani americani, şi de cei ruseşti…

— Ei bine, au să plătească în piei de vidră, de castor, în sfârşit care cu ce poate. Pentru noi, primul folos pe care-l tragem din aceste reprezentaţii e faptul că ne dezmorţim un pic muşchii, fiindcă tare mi-e teamă ca nu cumva articulaţiile noastre să înceapă să-şi piardă supleţea! Şi, cum trebuie să ne justificăm reputaţia la Perm şi la Nijni, n-aş dori ca trupa mea să înregistreze un fiasco atunci când va debuta în patria dumitale… Aş muri, domnule Serghei! Da, da, aş muri cu adevărat.

Fortul Yukon, cel mai important din regiune, ocupă o suprafaţă destul de întinsă pe malul drept al fluviului. E un fel de patrulater alungit, întărit în fiecare colţ cu turnuri pătrate, semănând puţin cu morile acelea montate pe pivot, pe care le întâlneşti în nordul Europei, în interior sunt diverse clădiri unde locuiesc funcţionarii companiei şi familiile lor; mai sunt apoi două hangare mari, închise, cu un însemnat stoc de blănuri: jderi, castori, vulpi negre şi argintii, fără să mai punem la socoteală produsele de mai mică valoare.

Viaţă grea şi monotonă duc oamenii aceia! Alimentaţia lor se bazează cel mai adesea, pe carnea de elan, uneori şi de ren, fiartă sau friptă. Alte mărfuri trebuie aduse de la factoria York, din zona golfului Hudson, aşadar de la şase-şapte sute de leghe depărtare, şi se înţelege că sosesc destul de rar.

După-amiază, când sălaşul le era aşezat, domnul Cascabel şi familia sa se duseră să le facă o vizită indigenilor instalaţi întreYukon şi Porcupine.

Câtă diversitate la locuinţele acelea improvizate, fiecare după obiceiurile tribului căruia îi aparţinea! Colibe din scoarţă şi piei, susţinute de pari şi acoperite cu crengi; corturi făcute dintr-un fel de pânză de fabricaţie indiană; bărci din panouri care se montează şi se demontează, după nevoile momentului.

Şi ce costume pestriţe! Unii cu haine de piele, alţii cu haine din bumbac, dar toţi cu ghirlande de frunze în jurul capului, ca să se apere de înţepăturile ţânţarilor. Îmbrăcate cu o fustă având în partea de jos un model în careuri, femeile îşi împodobesc faţa cu scoici. Bărbaţii poartă nişte ace cu care, iarna, îşi prind haina lungă din piele de elan, cu blană înăuntru. Ambele sexe îşi expun, în plus, şiraguri de perle false, apreciate exclusiv pentru mărimea lor. Între triburi se remarcă indienii tanana, uşor de recunoscut după feţele lor vopsite în culori ţipătoare, după penele prinse în pâr, după mărgelele din argilă roşie, vesta de piele, pantalonii din blană de ren, după puşca lungă, cu cremene, şi cornul pentru pulbere încrustat cu deosebită migală.

În loc de bani, indienii aceştia folosesc cochilii de dentalium, pe care le regăseşti până şi la indigenii din arhipelagul Vancouver. Ei şi le atârnă de cartilajul nasului, scoţându-le atunci când au de plătit ceva.

— Iată un portmoneu ieftin, zise Cornelia. Şi e sigur că n-ai cum să-l pierzi…

— Numai dacă nu cumva îţi cade nasul, observă, cu înţelepciune, Cuişoară.

— Lucru care s-ar putea întâmpla foarte uşor în iernile geroase, spuse domnul Cascabel. Pe scurt, adunătura aceea de localnici oferea un spectacol cu totul original. Se înţelege că domnul Cascabei intrase în legătură cu unii dintre indieni, întrucât cunoştea puţin dialectul chinuk, iar domnul Serghei îi întreba şi le răspundea în ruseşte. Timp de câteva zile, se făcu un comerţ foarte activ între vânători şi reprezentanţii companiei. Dar trupa Cascabel încă nu avusese ocazia să-şi prezinte talentele într-un spectacol public.

Totuşi, indienii aflaseră că aveau de-a face cu o familie de francezi şi că membrii ei se bucurau de o mare reputaţie în ce priveşte demonstraţiile de forţă şi scamatoriile. În fiecare seară veneau grămadă la Belle-Roulotte, s-o admire. Nu mai văzuseră niciodată un asemenea vehicul, pictat în culori atât de vii. Le plăcea mai ales fiindcă se deplasa cu multă uşurinţă – lucru de care era firesc ca nomazii să se intereseze în mod deosebit. Şi poate că, în viitor, n-ar trebui să ne mirăm auzind de apariţia unor colibe indiene pe roţi. Iar după casele mişcătoare, vin la rând satele ambulante. E de la sine înţeles că în asemenea condiţii noii veniţi erau datori cu o reprezentaţie extraordinară. Prin urmare, hotărâră că spectacolul urma să fie dat „la cererea unanimă a indienilor din fortul Yukon”.

Indigenul cu care domnul Cascabel făcuse cunoştinţă încă din primele zile era un „tyhi”, adică şef de trib. Bărbat arătos, de vreo cincizeci de ani, părea foarte inteligent şi în acelaşi timp plin de şiretenie. Venise de mai multe ori la Belle-Roulotte ca să le spună cât de bucuroşi ar fi indienii să asiste la exerciţiile familiei de saltimbanci.

Acest tyhi era cel mai adesea însoţit de un indian în etate de treizeci de ani, pe nume Fir Fu ( suplu şi agil). Era vrăjitorul tribului, un jongler excelent, cunoscut bine în toată regiunea Yukonului.

— Aşadar, un confrate de-al nostru, exclamă domnul Cascabel când şeful i-l prezentase pentru prima dată.

Şi toţi trei, după ce sorbiră împreună nişte băuturi specifice ţinutului, fumară pipa păcii.

Tocmai în urma acelor întrevederi, la care tyhi stăruise insistent ca trupa să prezinte un spectacol, domnul Cascabel îl fixă pe data de 3 august. Conveniră ca indienii să-şi dea şi ei concursul, fiind dornici să nu rămână mai prejos decât europenii în ce priveşte forţa, îndemânarea şi sprinteneala.

Lucrul acesta nu trebuie să mire: în Far West, şi la fel în provincia Alaska, indienii sunt mari amatori de jocuri şi de acrobaţii, între care intercalează farse şi mascarade executate cu pricepere.

Prin urmare, la data indicată, prin mulţimea spectatorilor adunaţi putu fi văzut un grup alcătuit din vreo şase indigeni cu feţele acoperite de măşti mari din lemn, îngrozitor de hidoase. Asemeni manechinelor groteşti purtate la carnavaluri, şi acestora li se puteau pune în mişcare gura şi ochii cu ajutorul unor sfori – ceea ce dădea impresia de viaţă în cazul unor figuri oribile, majoritatea terminate prin ciocuri de păsări. Cu greu ne-am putea imagina la ce perfecţiune ajungeau în ce priveşte strâmbăturile, încât maimuţa John Bull ar fi avut de unde să ia lecţii folositoare.

Nu mai trebuie să spunem că domnul şi doamna Cascabel, Jean, Sandre, Napoleone şi Cuişoară îşi îmbrăcaseră pentru acea împrejurare costumele de circ. Locul ales era un câmp întins, mărginit de copaci, unde Belle-Roulotte ocupa fundalul, ca într-un decor de teatru, în faţă se aşezaseră agenţii de la fortul Yukon, cu soţiile şi copiii lor. Pe margini, câteva sute de indieni, bărbaţi şi femei, alcătuiau un semicerc şi fumau în aşteptarea spectacolului.

Indigenii mascaţi, care trebuiau să participe la exerciţii, se ţineau ceva mai la o parte. La momentul potrivit, Cuişoară apăru pe platforma vehiculului cu gluma sa obişnuită:

— Domnilor indieni şi doamnelor indience, o să vedeţi ce-o să vedeţi… şi aşa mai departe.

Dar, întrucât nu vorbea în limba chinuk, e mai mult decât probabil ca tiradele lui fanteziste să nu fi fost deloc gustate de spectatori.

Ce pricepură, totuşi, erau scatoalcele tradiţionale, administrate cu dărnicie de patronul său, şi picioarele în locul cuvenit, din care îşi primi obişnuita porţie cu resemnarea măscăriciului angajat pentru o asemenea treabă.

Când prologul luă sfârşit, domnul Cascabel salută asistenţa, apoi spuse:

— Acum e rândul animalelor.

Cânii Wagram şi Marengo, intraţi în arena amenajată lângă Belle-Roulotte, îi încântară pe indigeni, care nu prea erau obişnuiţi cu exerciţiile ce pun în evidenţă inteligenţa animalelor. Iar când John Bull îşi execută acrobaţiile pe spinarea prepelicarului şi a canişului, o făcu atât de abil şi cu o înfăţişare atât de hazlie, încât reuşi să învingă gravitatea indienilor.

În timpul ăsta, Sandre sufla neobosit în trompetă, cât putea de tare, Cornelia manevra tamburina, iar Cuişoară bătea toba. Dacă locuitorii Alaskăi rămâneau eventual nelămuriţi, de acum înainte, în privinţa impresiei deosebit de puternice pe care o poate produce o orchestră europeană, înseamnă că simţul artistic le lipsea cu desăvârşire. Până atunci, grupul mascat nu făcuse nici o mişcare, socotind, de bună seamă, că încă nu venise momentul să intre în scenă, îşi aştepta rândul.

— Domnişoara Napoléone, dansatoare pe sârmă, strigă Cuişoară într-o portavoce. Iar fetiţa, condusă de ilustrul ei tată, se arătă publicului.

Mai întâi dansă cu o graţie răsplătită prin numeroase aplauze, care nu luară deloc înfăţişarea unor strigăte ori bătăi în palme, ci a unor simple clătinări din cap, la fel de semnificative. Acelaşi lucru se întâmplă când o văzură cum se avânta pe o sârmă întinsă între doi stâlpi, umblând, alergând, sărind acolo cu o uşurinţă admirată în mod deosebit de indieni,

— E rândul meu, strigă tânărul Sandre.

Şi iată-l că vine, salută pocnindu-şi ceafa, se îndoaie, se răsuceşte, se dislocă, se contorsionează, se dezmembrează şi se dă peste cap, făcându-şi picioare din mâni şi mâni din picioare; e când şopârlă, când broască şi îşi încheie exerciţiile cu un dublu salt mortal. Încă o dată avu succesul dintotdeauna. Dar abia mulţumise publicului, aplecându-şi capul până la picioare, că un indian de vârsta lui se desprinse de grup şi se prezentă, după ce îşi scosese masca.

Şi toate exerciţiile abia făcute de Sandre indigenul acela le execută cu o elasticitate şi o siguranţă în mişcări pe măsura oricăror exigenţe ale artei de acrobat. Chiar dacă-i lipsea graţia arătată de mezinul familiei Cascabel, era în schimb la fel de uluitor. Aşa că stârni cele mai entuziaste clătinări din cap ale localnicilor.

Putem fi siguri că trupa din Belle-Roulotte avu bunul simţ să aplaude laolaltă cu spectatorii. Dar, nevrând să rămână mai prejos, domnul Cascabel îi făcu semn lui Jean săşi înceapă jongleriile în care el îl considera imbatabil. Jean simţi că trebuia să apere onoarea familiei, încurajat de domnul Serghei printr-un gest şi de Kayette printr-un zâmbet, îşi apucă pe rând sticlele, farfuriile, bilele, cuţitele, discurile, bastoanele şi am putea spune că se întrecu pe sine însuşi, jonglând cu toate acele obiecte.

Domnul Cascabel nu se putu abţine să nu le arunce indienilor o privire plină de satisfacţie, în care se citea şi puţină sfidare, întorcându-se spre grupul mascat, părea că spune:

— Ei bine, faceţi şi voi aşa!

Invitaţia fu pricepută, de bună seamă, fiindcă – la un semn al lui tyhi – un alt indian, scoţându-şi masca, se desprinse de grup.

Era vrăjitorul Fir Fu. Şi el avea de apărat, o dată cu propria sa reputaţie, onoarea tribului.

Aşa că, luând unul după altul obiectele folosite de Jean, repetă pe rând exerciţiile rivalului său şi făcu să se încrucişeze prin aer cuţitele şi sticlele, discurile şi inelele, bilele şi bastoanele. Şi trebuie să mărturisim că totul îi reuşi la fel de elegant şi cu o precizie a mânilor care o egala pe a lui Jean Cascabel.

Obişnuit să nu-şi admire decât patronul şi familia acestuia, Cuişoară era de-a dreptul zăpăcit, – cu ochii cât cepele şi urechile cât propria sa pălărie. De data asta domnul Cascabel nu aplaudă decât din politeţe şi din vârful degetelor.

— Drace! murmură el. Merg bine, pieile astea roşii. Ca să vezi! Nişte inşi fără educaţie… Ei bine, o să le arătăm noi!

De fapt, era foarte descumpănit că dăduse peste concurenţi acolo unde se aştepta să găsească numai admiratori. Şi ce concurenţi? Simpli indigeni din Alaska, altfel zis nişte sălbatici! Amorul său propriu de artist era cât se poate de şifonat. Ce naiba! Ori era saltimbanc, ori nu!

— Haideţi, copii, la piramida umană, strigă cu o voce răsunătoare. Se repeziră cu toţii spre el, ca la un asalt. Se proptise zdravăn în pământ, cu picioarele depărtate, cu şoldurile pregătite, cu pieptul scos în afară. Pe umărul drept i se caţără Jean, sprinten, dându-i mâna lui Cuisoară, ajuns pe umărul stâng. Sandre i se urcase chiar pe cap, iar deasupra lui, Napoléone încununa edificiul, trimiţând sărutări mulţimii. Abia fusese construită piramida franceză, că altă piramidă, cea indigenă, se şi înălţa în faţa ei. Fără să-şi mai scoată măştile, grupul se aranjase nu în formaţie de cinci, ci de şapte, depăşind cu un etaj familia Cascabel. Piramidă contra piramidă!

Acum izbucniră strigăte şi urale, semn că indienii îşi aclamau triburile. Bătrâna Europă era învinsă de tânăra Americă – şi încă de care Americă? Cea a co-yuko-nilor, a neamurilor tanana şi tatanchok!

Ruşinat şi încurcat, domnul Cascabel făcu o mişcare greşită şi era cât pe ce să-şi răstoarne familia.

— Ah! Aşa deci, zise el după ce scăpă de povară.

— Calmează-te, prietene, îl sfătui domnul Serghei. Nu merită…

— Nu merită! Se vede că nu eşti artist, domnule Serghei!

Apoi, întorcându-se spre soţie, strigă:

— Hai, Cornelia, luptele libere! O să vedem care dintre sălbaticii ăştia va cuteza să se măsoare cu „învingătoarea din Chicago…

Doamna Cascabel nu se clinti.

— Ce-i, Cornelia?

— Nu, César!

— Nu vrei să lupţi cu maimuţele astea şi să salvezi onoarea familiei?

— Am s-o salvez, se mulţumi să spună Cornelia. Las' pe mine. Am o idee!

Iar când femeia aceea uluitoare avea o idee, era mai bine s-o laşi să şi-o pună în aplicare decât s-o contrazici. Şi ea fusese la fel de uimită ca şi soţul ei de reuşitele indienilor, aşa că poate le pregătea o farsă în stilul său propriu. într-adevăr, Cornelia reintrase în Belle-Roulotte, lăsându-şi soţul plin de nelinişte, oricâtă încredere ar fi avut în inteligenţa şi imaginaţia muierii lui. După două minute, doamna Cascabel reapăru şi înainta spre grupul de indieni care o aştepta.

Apoi, adresându-se principalului funcţionar al fortului, îl rugă să repete indienilor ce spunea ea.

Şi iată ce traduse acesta, cuvânt cu cuvânt, în limbajul vorbit în provincia Alaska:

— Indieni şi indience, în exerciţiile de forţă şi de îndemânare aţi dovedit talente ce merită o răsplată, iar eu vă aduc răsplata aceasta.

Linişte totală şi atenţie sporită în adunare.

— Îmi vedeţi mânile, reluă Cornelia.

— Au fost strânse de nenumărate ori de cele mai de seamă persoane din lumea veche, îmi vedeţi obrajii? Deseori i-au sărutat cei mai puternici suverani ai Europei! Ei bine, aceste mâni şi aceşti obraji vă aparţin! Indieni din America, veniţi să le luaţi, veniţi să-i sărutaţi!

Şi vă pot garanta că indigenii nu aşteptară deloc să se lase rugaţi. Când ar mai fi avut ocazia să sărute mânile unei femei atât de superbe?

Unul dintre ei, un tanana chipeş, înainta şi apucă mâna întinsă de Cornelia… Ce strigăt scoase, în urma unei scuturături ce-l făcu să se răsucească de nenumărate ori!

— Ah, Cornelia, exclamă domnul Cascabel.

— Am priceput şi te admir!

În timpul acesta, domnul Serghei, Jean, Sandre, Napoléone şi Cuişoară râdeau de se prăpădeau de festa pe care extraordinara femeie le-o juca localnicilor.

— Altul la rând, zise ea cu braţele întinse spre asistenţă. Altul la rând!

Acum indienii ezitau, gândindu-se la vreun fenomen supranatural. Totuşi, şeful lor, tyhi, se decise. Se duse încet spre Cornelia, se opri la doi paşi de impunătoarea ei persoană, însă o privi cu un aer cât se poate de neliniştit.

— Hai, bătrâne, îi strigă domnul Cascabel.

— Haide, un pic de curaj! Sărut-o pe doamna!

Nu-i chiar aşa de greu, ba e chiar plăcut.

Întinzând mâna, tyhi se mulţumi să atingă doar degetul frumoasei europene. Altă scuturătură, apoi urletele şefului, gata-gata să cadă pe spate, şi adâncă stupefacţie în public. Dacă te zguduia în aşa hal numai când atingeai mâna doamnei Cascabel, ce s-ar mai fi întâmplat în caz că te hotărai s-o săruţi pe femeia aceea nemaipomenită, ai cărei obraji „primiseră sărutul celor mai puternici suverani din Europa.”

Ei bine, se găsi totuşi un curajos dispus să accepte riscul. Era vrăjitorul Fir Fu. El se credea pesemne la adăpost de orice farmece. Aşa că veni şi se postă în faţa Corneliei. Apoi se învârti o dată în jurul ei şi, încurajat de îndemnurile indigenilor, o luă în braţe, sărutând-o apăsat pe faţă.

De astă dată urmă o serie întreagă de tumbe. Jonglerul se preschimbase subit în acrobat! După două salturi pe cât de periculoase, pe atât de involuntare, ateriza în mijlocul grupului său, zăpăcit.

Ca să producă un astfel de efect asupra vrăjitorului şi a celorlalţi indigeni, Cornelia nu trebuise decât să apese pe butonul unei mici pile electrice pe care o avea în buzunar. Da!

O mică pilă portabilă, pentru rolul „femeii electrice.

— Ah, femeie… Femeie! exclamă soţul ei strângând-o în braţe fără să i se întâmple nimic, în faţa indienilor năuciţi. Eşti aşa de descurcăreaţă… aşa de…

— Descurcăreaţă şi electrică, adăugă domnul Serghei.

Într-adevăr, ce altceva puteau crede indienii decât că femeia aceea ieşită din comun era în stare să se joace cu trăsnetul după bunul ei plac? Abia îi atingeai mâna şi te fulgera, în mod precis, nu putea fi altcineva decât soaţa Marelui Spirit, care binevoise să coboare pe pământ şi să se căsătorească, a doua oară, cu domnul Cascabel!