XIV.

DE LA FORTUL YUKON LA PORT CLARENCE.

În seara acelei memorabile reprezentaţii, într-o discuţie la care asista toată familia, se hotărî ca plecarea să aibă loc a doua zi.

Evident că – după cum cugeta pe bună dreptate domnul Cascabel – dacă ar fi avut nevoie de angajaţi pentru trupă, greutatea consta doar în alegerea lor dintre indigenii aceia din Alaska. Oricât ar fi suferit amorul său propriu, trebui să recunoască faptul că indienii aveau minunate înclinaţii pentru acrobaţie. Ca gimnaşti, săritori, clovni, echilibrişti, jongleri, ar obţine succese frumoase în orice ţară din lume. Sigur că talentul le-ar trebui întreţinut prin muncă intensă; dar natura a făcut destul de mult pentru ei, creându-i viguroşi, supli, îndemânatici. Ar fi fost nedrept să nu admiţi că se arătaseră la înălţimea trupei Cascabel. Din fericire, ultimul cuvânt rămăsese al familiei, datorită prezenţei de spirit a „reginei femeilor electrice”.

E iarăşi adevărat că angajaţii fortului – nişte amărâţi ignoranţi în marea lor majoritate – fuseseră tot atât de surprinşi ca şi indienii de ceea ce se petrecea înaintea lor. Se conveni, însă, ca nici lor să nu li se dezvăluie secretul acelui fenomen, pentru ca nimic din faima Corneliei să nu se ştirbească. Se înţelege că a doua zi, când apărură în vizită ca de obicei, nu îndrăzneau să se apropie prea mult de stăpâna fulgerelor, care îi primi în schimb cu cel mai fermecător surâs. Îi strânseră mâna doar după vizibile ezitări. Acelaşi lucru se întâmplă cu tyhi şi cu vraciul, foarte interesaţi de un secret din care ar fi putut trage profit, -erescându-şi astfel prestigiul printre triburile indiene. Odată terminate pregătirile de plecare, domnul Cascabel şi ai săi îşi luară rămas bun – de la cei ce i-au primit – în dimineaţa de 6 august, iar atelajul, odihnit cum se cuvine, o apucă în direcţia vest, coborând în lungul malului drept al fluviului. Domnul Serghei şi Jean studiaseră cu multă atenţie harta. Puteau profita şi de îndrumările speciale ale tinerei indience. Kayette cunoştea cea mai departe dintre satele prin care urmau să treacă şi, după cum spunea ea, nici un curs de apă n-avea să le împiedice prea mult înaintarea.

De altfel, încă nu se punea problema să se abată de la valea Yukonului. Aveau să ţină mai întâi malul drept al fluviului până la postul Nelu, trecând prin satul Nuclakayette. Apoi, de la Nuclakayette până la fortul Noulato mai aveau de parcurs optzeci de leghe. Vehiculul urma să părăsească atunci Yukonul, tăind-o de-a dreptul spre vest. Timpul era încă bun, zilele calde, cu toate că în timpul nopţii temperatura scădea simţitor. Prin urmare, dacă nu apăreau întârzieri neprevăzute, domnul Cascabel era sigur că va ajunge la Port Clarence înainte ca iarna să le pună în cale obstacole de netrecut. Poate va fi de mirare că o asemenea călătorie se făcea în condiţii relativ uşoare. Dar, oare, ar trebui să se întâmple altfel într-o zonă de şesuri, când timpul rămâne bun, iar ziua lungă şi clima blânda îi favorizează pe călători? N-avea să mai fie aşa dincolo de strâmtoarea Bering, unde stepele siberiene se întind până la orizont, acoperite cât vezi cu ochii de zăpezile iernii, cu suprafaţa spulberată de rafalele vântului. Într-o seară, cum tocmai vorbeau despre pericolele aflate în faţă, încrezătorul Cascabel exclamă:

— Ei, o să ne descurcăm noi cumva!

— Sper că va fi aşa, răspunse domnul Serghei.

— Vă sfătuiesc însă ca, îndată ce puneţi piciorul pe ţărmul siberian, s-o luaţi neîntârziat spre sud-vest, ca să ajungeţi în ţinuturi unde Belle-Roulotte va suferi mai puţin din cauza frigului.

— Chiar asta avem de gând să facem, domnule Serghei, zise Jean.

— Şi va fi cu atât mai bine, prieteni, cu cât de siberieni n-aveţi de ce să vă temeţi, numai dacă nu cumva… vorba lui Cuişoară… v-aţi aventura printre triburile de pe coasta nordică. De fapt, marele vostru inamic o să fie frigul.

— Nu ne ia pe nepregătite, spuse domnul Cascabel.

— O să mărşăluim fără grijă, cu un singur regret, domnule Serghei: acela că nu ne continuăm drumul împreună.

— Da, o să ne pară tare rău, adăugă Jean.

Domnul Serghei îşi dădea seama cât de mult se ataşase de el familia aceea şi cât de aproape îi simţea la rândul său. Pe măsură ce zilele treceau în această intimitate, legăturile lor afective se întăreau tot mai mult. Despărţirea ar fi fost dureroasă, şi oare aveau să se mai întâlnească vreodată în viaţă, din moment ce soarta le prezisese existenţe atât de diferite? Mai mult, domnul Serghei urma s-o ia cu sine pe Kayette, dar observase simpatia lui Jean faţă de tânăra indiancă. Oare domnul Cascabel remarcase şi el sentimentul acela atât de puternic la fiul său? Era o întrebare la care domnul Serghei nu putea răspunde, în ce-o privea pe Cornelia, din timp ce minunata femeie nu adusese niciodată vorba despre asta, el găsi de cuviinţă că trebuia să păstreze aceeaşi rezervă. Cui i-ar fi folosit explicaţia? Pe fiica adoptivă a domnului Serghei o aştepta un alt viitor, iar sărmanul Jean îşi făcea speranţe ce nu se puteau împlini.

În fine, călătoria se desfăşura fără obstacole mari, fără prea multă oboseală. Aveau să ajungă la Port Clarence mai înainte ca strâmtoarea Bering să fi îngheţat, iar acolo urmau să facă un popas mai lung. Nu era nevoie, aşadar, ca oamenii şi caii să se ostenească din cale-afară.

Cu toate acestea, oricând putea să apară un accident neprevăzut. Un cal rănit ori bolnav, o roată stricată ar fi reprezentat o serioasă încurcătură pentru Bel-le-Roulotte. Era bine, fără îndoială, să fie cât se poate de prevăzători.

În primele trei zile, traseul ţinu cursul fluviului, care se îndrepta spre vest. Când Yukonul începu, însă, s-o cotească spre sud, apreciară că trebuiau să se menţină pe linia paralelei şaizeci şi cinci (latitudinea oraşului Trondheim din Norvegia.) În locul pomenit, fluviul era foarte sinuos, iar valea se îngusta simţitor între nişte dealuri mai joase, trecute pe hartă cu numele de „metereze”, din cauza formei de bastion pe care o aveau.

Nu le fu prea uşor să iasă din labirintul acela şi îşi luară toate măsurile de siguranţă pentru ca vehiculul să nu se accidenteze, în trecătorile prea abrupte îl descărcară parţial, puseră umărul la roţi, şi asta cu atât mai mult cu cât „se părea că nu prea erau rotari prin regiune”, cum spunea domnul Cascabel.

Mai avură de trecut şi câteva pâraie, între care Nocolocargout, Shetehaut, Klakencot. Din fericire, apele lor nu erau prea adânci în acel anotimp şi vadurile puteau fi găsite cu uşurinţă.

Indienii erau puţini, mai deloc în aceste părţi ale provinciei, odinioară cutreierate de triburi aparţinând Oamenilor de Mijloc, acum aproape dispărute. Din când în când trecea câte o familie aflată în drum spre ţărmul sud-vestic, pentru pescuitul de toamnă. Alteori întâlneau vânzători de blănuri, venind dinspre vărsarea Yukonului şi îndreptându-se spre diferite posturi ale Companiei ruso-americane. Se uitau miraţi la vehiculul pictat în culori vii şi la cei pe care îi transporta. Apoi, după o urare de drum bun, îşi continuau mersul spre est. La 13 august Belle-Koulotte sosi în satul Nuclakayette, la o sută douăzeci de leghe distanţă de fortul Yukon. La drept vorbind, localitatea nu e decât o factorie destinată comerţului cu blănuri, iar angajaţii sunt exclusiv ruşi. Veniţi din diverse puncte ale Rusiei asiatice şi de pe litoralul Alaskăi, ei îşi dau interesul să facă acolo concurenţă cumpărătorilor de la Compania golfului Hudson. Prin urinare, Nuclakayette e un punct de achiziţie unde indigenii îşi duc blănurile adunate în timpul iernii.

Îndepărtat de fluviu, ca să evite numeroasele lui coturi, domnul Cascabel ajunsese iarăşi la el în dreptul acelui sat, situat într-un loc foarte plăcut, între nişte dealuri scunde, înveselite de verdele copacilor.

Câteva colibe de lemn se grupau în jurul palisadei ce apăra fortul. Prin lunca înverzită murmurau pârâiaşe. Două sau trei bărci erau trase la malul Yukonului. Totul producea plăcere ochiului şi invita la popas. Cât despre indieni, cei din împrejurimi făceau parte din neamul tanana, tipul cel mai frumos, cum am mai spus, din Alaska septentrională. Oricât de îmbietor era locul, Belle-Roulotte nu rămase acolo decât douăzeci şi patru de ore. Atâta considerară că le ajungea cailor, de altfel destul de menajaţi. Domnul Cascabel intenţiona să accepte o oprire de mai lungă durată la Noulato, fort mai important şi mai bine aprovizionat, unde aveau toate şansele să facă diverse cumpărături necesare călătoriei prin Siberia.

E inutil să mai spunem că domnul Serghei şi Jean, uneori însoţiţi de Sandre, nu scăpau ocazia să vâneze din mers. Găseau şi pe acolo vânat mare, elani şi reni gonind peste câmpie şi căutând adăpostul pădurii, ori al pâlcurilor de copaci frecvent întâlnite în zonă. În locurile mlăştinoase, gâştele şi raţele sălbatice, becaţele şi alte zburătoare constituiau şi ele prăzi apreciate. Vânătorii izbutiră să împuşte până şi câteva perechi de bâtlani, în general mai puţin apreciaţi din punct de vedere culinar.

Şi totuşi, după cum spunea Kayette, bâtlanul este destul de preţuit de indieni – mai ales când n-au altceva de pus în gură. Făcură încercarea la prânzul din 13 august. Cu tot talentul Corneliei – şi se ştie cât de bine gătea – carnea rămânea seacă şi tare. Nu fu acceptată fără proteste decât de Wagram şi Marengo, care se ospătară cu ea, până la ultimul os.

E -adevărat că, în perioade de foamete, indigenii se mulţumesc cu bufniţe, cu şoimi şi chiar cu jderi. Dar numai pentru că n-au încotro, trebuie să recunoaştem. În 14 august, Belle-Roulotte trebui să se strecoare prin şerpuiturile unei trecători mai înguste, printre nişte dealuri destul de abrupte, aflate în lungul fluviului. De data asta defileul era atât de povârnit, cu atâtea praguri, de parcă ar fi fost albia surpată a unui torent, în ciuda măsurilor de prevedere, accidentul se produse totuşi. Din fericire, nu se rupse vreo roată, ci una dintre hulube. Aşa că reparaţia nu dură prea mult şi câteva capete de funie fură suficiente ca să se îndrepte stricăciunile.

După ce trecură de satul Suquongilla, situat pe o parte a fluviului, şi de Newicargout, sat aşezat pe partea cealaltă, chiar pe râul cu acelaşi nume, nu mai întâmpinară greutăţi. Dealurile se terminaseră. Un platou larg se întindea cât vedeai cu ochii. Trei sau patru râuleţe îl brăzdau cu albiile lor complet secate în anotimpul acela cu ploi rare. Însă în perioada furtunilor şi a zăpezilor, ar fi fost imposibil să înaintezi pe acolo. Pe când traversau una din văile unde apa avea abia un picior adâncime, domnul Cascabel observă un dig care o zăgăzuia.

— Ei, zise el, – dacă au făcut aici un dig, puteau foarte bine să facă şi un pod. Ar fi fost mai folositor când cresc apele.

— Cu siguranţă, tată, răspunse Jean.

— Numai că inginerii care au construit digul ăsta nar fi fost în stare să construiască un pod.

— Şi de ce, mă rog?

— Fiindcă sunt nişte ingineri cu patru picioare: sunt castori.

Jean nu se înşela şi aveai de ce să admiri munca acelor animale active, care au grijă săşi clădească digul ţinând seama de curent şi să-i dea înălţimea în raport cu nivelul cel mai scăzut al râului. Până şi înclinarea digului fusese calculată în aşa fel încât construcţia să reziste mai bine la presiunea apei.

— Şi totuşi, exclamă Sandre, – castorii ăştia nu s-au dus la şcoală, să înveţe…

— Nici n-aveau nevoie, răspunse domnul Serghei. La ce-ţi foloseşte ştiinţa, care mai greşeşte uneori, când ai instinctul ce nu greşeşte niciodată! Castorii fac digul ăsta, băiete, aşa cum furnicile îşi fac furnicarul, cum păianjenii îşi ţes pânza, cum albinele îşi aşază mierea în faguri, în sfârşit, aşa cum copacii şi arbuştii produc fructe şi flori. Nici o ezitare în ce-i priveşte şi, de asemenea, nici un progres. De altfel, progresul e inutil în acest gen de lucrări. Castorul de azi construieşte cu aceeaşi perfecţiune ca primul castor apărut pe glob. A tinde spre perfecţiune nu ţine de animale, e ceva propriu omului şi numai el se poate înălţa din progres în progres, în domeniul artelor, al industriei, al ştiinţelor. Prin urmare, să admirăm fără rezerve minunatul instinct al animalelor, care le ajută să facă asemenea lucruri. Dar lucrurile acestea nu le putem considera decât nişte opere ale naturii.

— Aşa este, domnule Serghei, spuse Jean, – şi vă înţeleg prea bine observaţia. Aici se află deosebirea între instinct şi raţiune, în fond, raţiunea e superioară instinctului, chiar dacă uneori ne-ar putea înşela…

— Incontestabil, amice, răspunse domnul Serghei.

— Dar, dacă descoperim mereu greşelile şi le reparăm, asta înseamnă că suntem pe calea progresului.

— În orice caz, eu repet ce-am spus, vorbi Sandre.

— Animalele nu trebuie să meargă la şcoală.

— De acord, însă oamenii rămân şi ei nişte animale dacă nu se duc la şcoală, aprecie domnul Serghei.

— Bine, bine, spuse Cornelia – mereu practică atunci când era vorba de lucruri ţinând de gospodărie.

— Oare castorii se mâncă?

— Sigur că da, răspunse Kayette.

— Eu chiar am citit undeva că, la acest animal, coada e excelentă, adăugă Jean. Nu putură verifica informaţia, deoarece nu erau castori în râu, ori, dacă erau, nu se dădeau prinşi.

Ieşind din albia lui Milocargout, Belle-Roulotte trecu prin satul Sacherteloutain, în plin ţinut al indienilor co-yukon. Sfătuiţi de Kayette, trebuiră să-şi ia unele măsuri de prevedere în relaţiile cu aceşti indigeni, datorită înclinaţiilor lor înnăscute pentru furt. Cum ei se îngrămădeau în jurul vehiculului, avură grijă să nu-i lase să pătrundă în interior. De altfel, nişte frumoase podoabe de sticlă, oferite cu dărnicie principalilor şefi ai tribului, avură un efect salutar, încât o scoaseră la capăt fără neplăceri. Itinerarul devenea de-acum dificil, întinzându-se în lungul bazei accidentate a meterezelor. N-aveau cum să le evite însă, decât aventurându-se într-o regiune mai muntoasă.

Deplasarea pierdu din viteză, acum, când le-ar fi convenit să nu întârzie prea mult. Temperatura începea să scadă, dacă nu ziua, cel puţin noaptea – lucru firesc în acea parte a anului, ţinând seama de faptul că regiunea se afla doar cu câteva grade sub cercul polar. Familia Cascabel ajunsese într-un loc unde fluvial face o cotitură brusca, luând-o spre nord. Trebuiră să urce până la confluenţa cu Co-Yukonul, care-şi trimite apele prin două braţe şerpuitoare. Căutară aproape o zi întreagă până să găsească un vad, recunoscut cu destulă greutate de Kayette, căci nivelul apei crescuse.

Odată trecut afluentul, Belle-Roulotte îşi reluă drumul spre sud şi coborî, printr-un ţinut destul de accidentat, până la fortul Noulato.

— De o mare importanţă comercială, acest post aparţine Companiei ruso-americane. Este cea mai nordică factorie instalată în vestul Americii. Măsurătorile lui Frederic Whimper i-au stabilit poziţia la 64° 42' Latitudine şi 155° 36' longitudine. În această parte a provinciei Alaska, era greu să crezi că te afli pe o paralelă atât de ridicată. Indiscutabil, solul este mult mai fertil decât în împrejurimile fortului Yukon. Peste tot copaci înalţi, peste tot prerii cu iarbă verde, ca să nu mai vorbim de terenurile vaste care ar putea fi cultivate cu folos, întrucât pământul argilos e acoperit cu un strat gros de humus, în plus, apă există din abundenţă în braţele râului Noulato – care curge spre sud-vest – şi în reţeaua de pâraie şi văioage întinse spre nord-est. Cu toate acestea, producţia vegetală se limitează la câţiva arbuşti cu fructe sălbatice, lăsaţi la voia întâmplării.

Fortul Noulato este organizat astfel: în jurul clădirilor, palisade apărate de două turnuri, dincolo de care indienii n-au voie să treacă în timpul nopţii, şi nici ziua, dacă sunt în număr mare; în interiorul incintei, barăci, hangare, prăvălii din panouri, având la ferestre băşică de focă în loc de geamuri. După cum se vede, posturile din nordul îndepărtat al Americii sunt cât se poate de primitive.

Domnul Cascabel şi ai săi fură primiţi cu simpatie, în locurile acelea pierdute ale noului continent, lipsite de orice fel de legături regulate, sosirea unor vizitatori înseamnă mai mult decât o simplă distracţie: un adevărat prilej de bucurie. Oaspeţii sunt întotdeauna bineveniţi, împreună cu ştirile aduse de departe.

Fortul Noulato era locuit de vreo douăzeci de angajaţi, de origine rusă şi americană. Toţi aceştia se grăbiră să pună la dispoziţia familiei Cascabel lucrurile de care avea nevoie. Aprovizionaţi periodic prin grija companiei, ei mai găsesc şi alte resurse în anotimpul frumos, fie vânând elani sau reni, fie pescuind în apele Yukonului. Anumite specii de peşte abundă, în special „nalima”, destinată mai cu seamă alimentaţiei cânilor, dar al cărei ficat este foarte apreciat de cei ce obişnuiesc s-o mânce. Se înţelege că locuitorii din Noulato fură surprinşi de apariţia vehiculului şi, chiar mai mult, de planul domnului Cascabel de a se întoarce în Europa prin Siberia, Într-adevăr, trebuie să fii francez ca să nu te temi de nimic! În ce priveşte prima parte a călătoriei, cea care trebuia să se termine la Port Clarence, dădură asigurări că se putea încheia fără nici o dificultate, trupa urmând să ajungă acolo mai înainte ca primele valuri de frig să se reverse peste pământurile Alaskăi.

La sfatul domnului Serghei, hotărâră să cumpere nişte obiecte necesare drumului prin stepă, înainte de orice, aveau nevoie de ochelari pentru zăpadă, absolut indispensabili când străbaţi, iarna, întinderile întroienite. În schimbul câtorva podoabe de sticlă, primiră de la indieni o duzină. Erau nişte ochelari ciopliţi din lemn, fără lentile, dar care acoperă bine ochiul, lăsând doar o deschizătură îngustă pe unde să te uiţi. Asta îţi ajunge ca să te orientezi cât de cât şi te apără de oftalmiile produse inevitabil de lumina reflectată pe zăpadă. Cu toţii încercară ochelarii aceia, constatând că nu avea să le fie prea greu să se obişnuiască până la urmă cu ei.

După dispozitivul ce apără ochii, trebuiră să se gândească la încălţăminte, căci nu te poţi plimba cu ghete sau cu pantofi prin stepele bântuite de intemperiile siberiene. De la magazinul din Noulato cumpărară mai multe perechi de cizme din piele de focă – nu există unele mai potrivite pentru drumurile lungi, făcute pe sol îngheţat, iar unse cu un strat de grăsime devin impermeabile.

Asta îl determină pe domnul Cascabel să facă, sentenţios, o observaţie foarte justă:

— Întotdeauna e bine să te îmbraci ca animalele din ţinuturile prin care treci. Şi întrucât Siberia e patria focilor, să ne îmbrăcăm ca focile.

— Foci cu ochelari, exclamă Sandre, aprobat întru totul de tatăl său. Familia Cascabel rămase două zile la fortul Noulato, timp suficient pentru odihna dârzului atelaj. Cu toţii erau nerăbdători să ajungă la Port Clarence. Belle-Roulotte o porni la drum în ziua de 21 august, La răsăritul soarelui, începând din punctul acela, părăsi definitiv malul drept al marelui fluviu.

Yukonul se răsucea dintr-o dată spre sud-vest, îndreptându-se spre golful Norton, unde se vărsa. Dacă ei ar fi mers mai departe de-a lungul fluviului, drumul li s-ar fi prelungit fără nici un folos, căci gura de vărsare se află mai jos de strâmtoarea Bering. De acolo ar fi trebuit să urce spre Port Clarence pe lângă un ţărm presărat cu fiorduri, golfuri şi golfuleţe, unde Gladiator şi Vermout s-ar fi ostenit inutil.

Frigul se simţea deja mai tare. Chiar dacă razele soarelui, căzute cât se poate de oblic, dădeau încă lumină suficientă, ele încălzeau, în schimb, destul de puţin. Nori groşi, adunaţi într-o perdea cenuşie, ameninţau cu zăpadă. Vânatul mic era tot mai rar, iar păsările migratoare începeau să plece spre sud, în căutarea unor locuri mai bune pentru iernat.

Până acum – lucru de care puteau fi foarte mândri domnul Cascabel şi ai săi – nu prea resimţiseră oboseala drumului. De bună seamă că se bucurau de o sănătate de fier, datorată în mod evident vieţii lor nomade, obişnuinţei de a se deprinde cu orice climă, constituţiei solide pe care o dau exerciţiile fizice. Aveau, prin urmare, motive să spere că vor ajunge teferi şi nevătămaţi la Port Clarence.

Şi chiar aşa se întâmplă la data de 5 septembrie, după ce străbătuseră cinci sute de leghe de la Sitka şi aproape o mie o sută de la Sacramento – adică o mie şase sute de leghe parcurse în şapte luni prin vestul Americii.

XV.

PORT CLARENCE.

Port Clarence este portul cel mai avansat spre nord-vest pe care îl are America de Nord la strâmtoarea Bering. Situat la miazăzi de capul Prinţul de Wales, se adânceşte în acea parte a ţărmului unde se conturează nasul profilului omenesc reprezentat de coasta Alaskăi. Portul are un excelent loc de ancorare, foarte apreciat de navigatori şi mai ales de balenierele care îşi caută norocul prin mările arctice.

Belle-Roulotte făcuse camp în vecinătatea mării, la gura unui mic râu, sub nişte stânci înalte, încununate de un pâlc de mesteceni subţiri. Acolo urmau să facă popasul cel mai lung din toată călătoria. Acolo mica trupă avea să aştepte mult – o aşteptare forţată, impusă de strâmtoare, a cărei suprafaţă nu era încă îngheţată în acea perioadă a anului. Inutil să adăugăm că vehiculul n-ar fi putut trece la bordul ambarcaţiunilor ce deservesc Port Clarence, nişte simple vase pescăreşti de tonaj foarte mic. Trebuiau să-şi menţină planul de a ajunge pe coasta asiatică atunci când marea urma să se preschimbe într-un imens câmp de gheaţă.

Nu aveau de ce să regrete că făceau o lungă haltă înainte de a se lansa în a doua parte a călătoriei lor, cea în care se puteau aştepta să înceapă cu adevărat dificultăţile – lupta cu frigul, cu furtunile de zăpadă – cel puţin până când Belle-Roulotte va ajunge în ţinuturile mai suportabile din Siberia meridională. Până atunci, însă, rămâneau câteva săptămâni, poate chiar luni foarte grele, aşa că se puteau felicita pentru timpul avut la dispoziţie spre a-şi sfârşi pregătirile în vederea unui drum atât de greu. Într-adevăr, dacă anumite obiecte le cumpăraseră de la indieni din fortul Noulato, mai era nevoie şi de altele, pe care domnul Cascabel avea de gând să le achiziţioneze fie de la negustori, fie de la indigenii din Port Clarence.

Personalul său fu, aşadar, cât se poate de încântat când i se dădu cunoscuta poruncă:

— Pe loc… repaus!

Ordinul acela, întotdeauna bine primit în timpul marşurilor ori manevrelor militare, fu urmat imediat de altul, strigat din toate puterile de tânărul Sandre:

— Rupeţi rândurile!

Şi puteţi fi siguri că rândurile au fost rupte.

Cum e uşor de închipuit, la sosirea ei în Port Clarence, Belle-Roulotte nu trecuse deloc neobservată. O astfel de maşinărie ambulantă nu se aventurase niciodată atât de departe, ajungând să atingă înseşi marginile cele mai nordice ale Americii. Uimiţi, localnicii vedeau pentru prima oară nişte saltimbanci francezi.

La Port Clarence, în afara obişnuitei sale populaţii de eschimoşi şi negustori, se aflau atunci şi câţiva funcţionari ruşi. Erau cei care, după anexarea Alaskăi la Statele Unite, primiseră dispoziţie să treacă strâmtoarea şi să se ducă fie în peninsula Ciukotsk, pe coasta asiatică, fie la Petropavlovsk, în Kamceatka. Aceşti agenţi se alăturară mulţimii ca să întâmpine familia Cascabel, şi trebuie spus că primirea făcută de eschimoşi fu deosebit de cordială.

Erau aceiaşi eschimoşi pe care, cu doisprezece ani mai târziu, avea să-i găsească pe acele meleaguri celebrul navigator Nordenskjold, în timpul cutezătoarei sale expediţii soldate cu descoperirea trecerii din nord-vest. Pe atunci unii dintre indigeni erau înarmaţi cu pistoale şi puşti cu tragere rapidă, primele daruri ale civilizaţiei americane. Întrucât anotimpul cald abia se termina, locuitorii din Port Clarence nu-şi reocupaseră locuinţele de iarnă. Trăiau în mici corturi drăguţe, făcute din pânză groasă de bumbac, împestriţată cu culori vii şi întărită cu împletituri vegetale, înăuntru aveau o grămadă de ustensile meşterite din nuci de cocos.

Văzându-le pentru prima dată, Cuişoară exclamă:

— Aha, înseamnă că prin pădurile din Eschimosia cresc cocotieri.

— Asta numai dacă, răspunse domnul Serghei, – dacă nu cumva nucile sunt aduse din insulele Pacificului, în schimbul altor mărfuri, de balenierele care vin la Port Clarence.

Domnul Serghei avea dreptate. Relaţiile dintre americani şi indigeni erau bine angajate încă de pe atunci. Schimburile realizate între ei nu erau fără avantaj pentru dezvoltarea neamului eschimoşilor.

Ajunşi aici, trebuie să spunem, că, aşa cum se va vedea mai târziu, nu există nici o asemănare, ca fizionomie ori obiceiuri, între eschimoşii de origine americană şi indigenii din Siberia asiatică. Triburile din Alaska nici măcar no pricep limba vorbită în vestul strâmtorii Bering. Dar, cum amestecă în vorbă cuvinte englezeşti şi ruseşti, nu le este prea greu să se înţeleagă între ei.

Încă din primele zile trecute de la instalare, familia Cascabel îşi propuse să intre în legătură cu indigenii răspândiţi pe lângă Port Clarence. Fiind primită cu toată ospitalitatea în corturile acelor oameni cumsecade, le deschise şi ea, fără să stea pe gânduri, uşa casei sale pe roţi, lucru pe care nimeni nu trebui să-l regrete.

Eschimoşii sunt, de altminteri, mult mai civilizaţi decât se crede în general. Lumea şi-i închipuie ca pe nişte foci dintr-o specie vorbitoare, un fel de amfibii cu chip omenesc, judecându-i după hainele pe care obişnuiesc să le poarte, mai ales iarna. Nu e deloc aşa, iar la Port Clarence reprezentanţii rasei lor nu sunt respingători la înfăţişare şi îţi face plăcere să-i vizitezi. Unii respectă moda până într-atâta, încât se îmbracă aproape ca europenii. Cea mai mare parte dintre ei poartă haine din piele de ren sau de focă, aşanumitul „pask din blană de marmotă, şi au cochetăria de a-şi tatua faţa, aplicându-i nişte desene cu linii fine pe bărbie. Bărbaţii au barba scurtă şi rară; în colţurile buzelor, străpunse de trei găuri executate cu artă, îşi atârnă incluse de os sculptat, iar cartilajul nasului le este împodobit şi el cu asemenea ornamente.

În sfârşit, eschimoşii veniţi să prezinte omagii familiei Cascabel nu aveau deloc acea înfăţişare dizgraţioasă pe care o întâlneşti adesea la samoiezi sau la alţi indigeni de pe litoralul asiatic. Fetele purtau şiraguri de perle în urechi, iar pe braţe brăţări din fier ori din aramă, destul de fin lucrate.

Mai trebuie spus că erau oameni cinstiţi, de bună credinţă în tranzacţii, cu toate că se tocmesc şi se milogesc cam mult. Dar ar însemna să dai dovadă de prea multă severitate dacă i-ai învinui pentru un asemenea defect pe cei din regiunile arctice. Între ei domneşte cea mai deplină egalitate. N-au nici măcar şefi de clan. Din punctul de vedere al religiei, sunt păgâni. Venerează, în chip de divinităţi, nişte stâlpi cu figuri sculptate şi vopsite în roşu, reprezentând felurite păsări cu aripi larg întinse în evantai. Au obiceiuri curate, un foarte pronunţat simţ al familiei, respect pentru părinţi, iubire pentru copii, şi îşi cinstesc morţii, ale căror cadavre expuse în aer liber sunt înveşmântate în haine de sărbătoare, avându-şi armele şi caiacul alături.

Familiei Cascabel îi plăceau mult plimbările făcute zilnic în împrejurimile aşezării. Adesea vizitau o veche fabrică de ulei, construită de americani şi care mai funcţiona pe vremea aceea.

Ţinutul nu este lipsit de arbori, nici solul de.vegetaţie, spre deosebire de peninsula Ciukotsk, aflată de partea cealaltă a strâmtorii. Asta din cauză că în lungul coastei noului continent urcă un curent cald, venit din zona înfierbântată a Pacificului, pe când de-a lungul ţărmului siberian coboară un curent rece, format în bazinul mărilor boreale. Se înţelege că domnul Cascabel nu avea de gând să dea spectacole pentru indigenii din Port Clarence. Reţinerile lui erau bine întemeiate. Gândiţi-vă ce-ar fi însemnat să găsească şi printre ei acrobaţi, jongleri, clovni la fel de pricepuţi ca indienii de la fortul Yukon!

Era mai bine să nu rişte să compromită încă o dată reputaţia familiei. În aşteptare, zilele se scurgeau, dar repausul era, de fapt, mai mare decât ar fi avut nevoie, pentru odihnă, mica trupă. Cu siguranţă, după o săptămână de popas la Port Clarence, erau în stare cu toţii să înfrunte greutăţile unei călătorii pe pământ siberian. Dar Belle-Roulotte nu putea trece încă strâmtoarea. La sfârşitul lunii septembrie, şi la acea latitudine, chiar dacă temperatura medie coborâse sub zero grade, braţul de mare ce separă Asia de America nu era încă îngheţat. Nenumăratele sloiuri de gheaţă, formate în larg, în nordul bazinului Bering, urcau iarăşi spre miazănoapte, de-a lungul peninsulei Alaska, purtate de curentul venit din Pacific. Trebuiau să aştepte ca sloiurile să devină mai rezistente, să se adune grămadă, într-un imens câmp de gheaţă, neclintit şi „carosabil” pe distanţa dintre cele două continente.

Era limpede că, pe un strat de gheaţă ajuns atât de solid încât să poată permite trecerea unui convoi de artilerie, Belle-Roulotte şi personalul ei n-ar fi întâmpinat nici-un risc. De altfel, în partea cea mai îngustă, adică între capul Prinţul de Wales, cu ceva mai sus de Port Clarence, şi micul port Numana, situat pe coasta siberiană, strâmtoarea nu avea decât vreo douăzeci de leghe.

— Fir-ar să fie! exclamă într-o zi domnul Cascabel. Destul de rău că americanii n-au construit aici un pod.

— Un pod de douăzeci de leghe, se miră Sandre.

— De ce nu, zise Jean. S-ar putea sprijini, în mijlocul strâmtorii, pe insula Diomede.

— N-ar fi imposibil, aprecie domnul. Serghei. Şi ne putem gândi că într-o bună zi podul acela se va face, ca tot ce stă în puterile inteligenţei umane.

— Există unele propuneri pentru un pod peste strâmtoarea Calais, observă Jean.

— Ai dreptate, prietene, răspunse domnul Serghei. Să recunoaştem, totuşi, că un pod peste strâmtoarea Bering n-ar fi la fel de util ca unul construit între Calais şi Dover, în mod sigur nu şi-ar justifica cheltuielile!

— Dacă nu le-ar folosi călătorilor în general, cel puţin ne-ar prinde bine nouă, spuse Cornelia.

— Cred şi eu! vorbi domnul Cascabel. Însă, două treimi din an, acest pod există. E un pod de gheaţă, tot atât de rezistent ca orice pod din piatră ori din fier. Mama Natură îl reface mereu, după fiecare dezgheţ. Şi ea nici măcar mi ne cere taxă. Cu obiceiul său de a vedea întotdeauna partea bună a lucrurilor, domnul Cascabel spunea adevărul. De ce să faci un pod care ar costa milioane, când poţi aştepta momentul favorabil atât pentru trecerea pietonilor, cât şi pentru cea a vehiculelor?

Oricum, momentul nu mai putea să întârzie mult. Era nevoie de puţină răbdare. În jur de 7 octombrie, deveni cert că iarna se stabilise definitiv la acea latitudine ridicată. Ningea mereu. Dispăruse orice urmă de vegetaţie. Despuiaţi de frunze, copacii rari de pe ţărm erau încărcaţi de promoroacă. Nu se mai vedeau plantele acelea scunde, specifice ţinuturilor boreale, cu specii atât de apropiate de cele din Scandinavia. Şi nici lihaceele ce alcătuiesc în mare măsură ierbarul florei arctice. Cu toate că sloiurile mai rătăceau prin strâmtoare, mânate de curentul rapid, suprafaţa şi grosimea lor erau în creştere. Aşa cum o temperatură ridicată sudează două metale, ajungea un ger cumplit ca să sudeze sloiurile într-un câmp de gheaţă. Se puteau aştepta la asta de la o zi la alta.

Şi chiar dacă familia Cascabel pândea cu nerăbdare clipa când strâmtoarea putea fi trecută, permiţându-i astfel să plece din Port Clarence, chiar dacă era o bucurie să pună în sfârşit piciorul pe vechiul continent, bucuria aceea rămânea umbrită de amărăciune. Se apropia clipa despărţirii.'Ei aveau să părăsească Alaska, fără îndoială, însă domnul Serghei rămânea acolo, fiindcă nu-şi manifestase dorinţa de a merge mai departe, spre vest. Iar după trecerea iernii, avea să-şi reia excursiile prin acea parte.a Americii pe care dorea s-o exploreze până la capăt, vizitând teritoriile situate la nord de Yukon şi dincolo de munţi.

Despărţirea era grea, atât pentru unii, cât şi pentru alţii, căci se legaseră nu numai prin simpatie, ci şi printr-o amiciţie foarte strânsă.

Cel mai trist dintre toţi era, aşa cum bănuiţi, Jean. Nu uita nici o clipă că domnul Serghei urma s-o ia cu el pe Kayette. Şi oare nu era în interesul tinerei indience să-şi încredinţeze noului său tată viitorul? Iar pentru asta cine putea fi mai potrivit decât domnul Serghei? El o adoptase, avea s-o ducă în Europa, s-o instruiască, să-i asigure o situaţie pe care ea n-ar putea s-o câştige niciodată într-o familie de bieţi saltimbanci. Cu asemenea avantaje alături, mai putea sta pe gânduri? De bună seamă că nu, iar Jean era cel dintâi care s-o recunoască. Şi totuşi, era atât de îndurerat, încât îşi trăda tristeţea din ce în ce mai mare. Cum să se poată stăpâni? Era cumplit să se despartă de Kayette, să n-o mai vadă poate niciodată, ea fiind atât de departe de el, şi cu trupul şi cu gândul, atunci când va face parte din familia domnului Serghei; să piardă plăcuta obişnuinţă de a sta amândoi de vorbă, de a lucra împreună, de a fi mereu unul lângă altul. Pe de altă parte, dacă Jean era atât de nefericit, tatăl şi mama lui, fratele şi sora, profund ataşaţi de Kayette, nu se puteau obişnui cu ideea de a se despărţi de ea sau de domnul Serghei. Ce n-ar fi dat domnul Cascabel ca domnul Serghei să-i însoţească până la capătul călătoriei! Ar mai fi petrecut câteva luni împreună, după aceea, rămânea de văzut.

S-a mai spus că această familie le era tare simpatică locuitorilor din Port Clarence. Nu fără îngrijorare vedeau apropiindu-se momentul când ea îşi va începe aventura prin stepă, expunându-se unor reale pericole. Dar, dacă îi simpatizau pe francezi, care veneau de foarte departe şi plecau foarte departe, câţiva dintre ruşii de curând apăruţi în strâmtoare erau înclinaţi să stea cu ochii pe trupă, şi îndeosebi pe domnul Serghei, din cu totul alte motive.

Să nu uităm că la Port Clarence se aflau atunci unii dintre funcţionarii pe care anexarea Alaskăi îi obliga să se retragă pe pământ siberian.

Printre aceşti agenţi, doi fuseseră însărcinaţi ca o misiune cu totul specială în teritoriile americane aflate sub administraţie rusă. Trebuiau să-i supravegheze pe refugiaţii politici care primiseră azil în Noua Britanie, însă mai puteau fi tentaţi să treacă frontiera dinspre Alaska. Aşa că un rus însoţind o familie de saltimbanci în calitate de oaspete, acest domn Serghei care se oprea exact la frontiera cu imperiul ţarului, li se păruse cam suspect. Prin urmare, nu-l scăpau din vedere, cu prudenţă însă, pentru ca lucrul să nu se observe. Domnul Serghei n-avea habar că devenise obiectul unor asemenea bănuieli. Şi pe el îl frământa doar gândul apropiatei despărţiri. Oare ezita între reluarea excursiior lui prin vestul Americii şi renunţarea la un asemenea plan, cu scopul de a-şi urma noii prieteni în Europa? Era greu de spus. Văzându-l preocupat, domnul Cascabel se hotărî să provoace o discuţie pe această temă.

În seara de 11 octombrie, după cină, îi spuse domnului Serghei ca şi cum ar fi fost vorba de ceva nou:

— Apropo, domnule Serghei, ştii că plecăm curând spre ţara dumitale?

— Fără îndoială, prieteni. E lucru stabilit.

— Da! Mergem în Rusia şi o să trecem chiar prin Perm, unde locuieşte tatăl dumitale, dacă nu mă înşel…

— Să nu credeţi că nu-mi pare rău că plecaţi sau că nu vă invidiez!

— Domnule Serghei, interveni Cornelia, aveţi de gând să mai rămâneţi mult în America?

— Mult? Nu prea ştiu…

— Iar când vă întoarceţi în Europa, pe ce drum o s-o luaţi?

— Prin Far West. Cercetările mele mă vor scoate, în mod sigur spre New York, iar de acolo o să mă îmbarc, împreună cu Kayette…

— Cu Kayette! şopti Jean, uitându-se la tânăra indiană, care îşi ţinea privirile plecate. Urmară câteva clipe de tăcere. Apoi domnul Cascabel reluă cu voce şovăitoare:

— Domnule Serghei, îndrăznesc să fac o propunere. Ah! Ştiu prea bine că o să fie greu de trecut peste Siberia aceea nesfârşită. Dar, în fine, cu curaj şi voinţă…

— Prietene, spuse domnul Serghei, te rog să mă crezi că nici primejdiile, nici greutăţile nu mă sperie şi le-aş împărţi cu dragă inimă cu voi, dacă…

— De ce n-am merge mai departe împreună? întrebă Cornelia.

— Ce minunat ar fi! adăugă Sandre.

— Iar eu chiar că v-aş săruta dacă spuneţi da! strigă Napoléone. Jean şi Kayette nu scoaseră o vorbă, însă inimile lor băteau cu putere,

— Dragul meu Cascabel, zise domnul Serghei după câteva momente de cugetare. Aş vrea să, discut ceva cu dumneata şi cu soţia dumitale.

— La ordin! Şi chiar acum…

— Nu acum, mâne! spuse domnul Serghei.

Cu acestea, se duseră cu toţii la culcare, plini de nelinişte şi în acelaşi timp foarte intrigaţi.

Oare ce voia să le spună domnul Serghei? Se hotărâse să-şi schimbe planurile, ori dorea numai să asigure familiei Cascabel cele mai bune condiţii de călătorie, oferindu-le nişte bani?

În orice caz, nici Jean şi nici Kayette nu închiseră ochii toată noaptea. Discuţia avu loc a doua zi dimineaţa. Domnul Serghei îi rugase pe soţii Cascabel să-l însoţească la o oarecare distanţă de locul de campare, şi nu fiindcă n-ar fi avut încredere în copii, ci de teamă să nu-i audă indigenii ori altcineva dintre cei ce se plimbau pe acolo. Ceea ce urma să le spună era, de bună seamă, important şi secret. O luară tustrei pe lângă plajă, în direcţia fabricii de ulei, şi începură să discute.

— Prieteni, zise domnul Serghei, ascultaţi-mă şi gândiţi-vă bine înainte de a răspunde propunerii pe care am să v-o fac. Nu mă îndoiesc de bunele voastre intenţii şi mi-aţi dovedit cât de mare vă este devotamentul. Dar, înainte de a lua o ultimă hotărâre, trebuie să ştiţi cine sunt…

— Cine eşti? Eşti un om cumsecade, zău aşa! exclamă domnul Cascabel.

— Un om cumsecade, fie! accepta domnul Serghei. Însă un om cumsecade care nu vrea să adauge, prin prezenţa sa, încă o pericol celor multe ce vă aşteaptă în călătoria prin Siberia.

— Prezenţa dumitale… e un pericol, domnule Serghei, întrebă Cornelia.

— Da, pentru că sunt contele Serghei Narkin. Un proscris politic. Şi domnul Serghei îşi istorisi, pe scurt, povestea.

Contele Serghei Narkin aparţinea unei familii bogate din gubernia Perm. Pasionat de ştiinţe şi de descoperiri geografice, aşa cum spusese, îşi petrecuse anii tinereţii în călătorii făcute prin toate părţile lumii.

Din nefericire, nu se mulţumise doar cu cutezătoarele sale campanii, care i-ar fi putut aduce o adevărată celebritate. Intră în politică şi, în anul 1857, fu descoperit într-o societate secretă, unde ajunsese datorită unor cunoştinţe. Pe scurt, membrii acelei societăţi fură arestaţi, judecaţi cu toată înverşunarea specifică administraţiei ruseşti şi, cei mai mulţi dintre ei, deportaţi pe viaţă în Siberia.

Printre conspiratori se afla şi contele Serghei Narkin. Trebui să plece la la Iakutsk, locul stabilit pentru detenţia sa, părăsindu-şi singura rudă rămasă din toată familia: pe tatăl său, prinţul Vasili Narkin, acum octogenar, care locuia pe domeniul său de la Valska, lângă Perm.

După cinci ani petrecuţi la Iakutsk, condamnatul izbuti să fugă şi ajunse la Ohotsk, pe ţărmul mării cu acelaşi nume. Acolo se îmbarcă pe o navă ce tocmai pleca şi ajunse întrunul din porturile Californiei. Aşa trăi contele Serghei Narkin, timp de şapte ani, fie în Statele Unite, fie în Noua Britanic, încercând mereu să se apropie de Alaska, unde avea de, gând să se întoarcă îndată ce provincia va fi devenit americană. Da, speranţa lui secretă era să revină în Europa prin Siberia – exact ce plănuise şi ce făcea domnul Cascabel. Vă puteţi închipui ce simţise când aflase că oamenii aceia, salvatorii săi de la moarte, intenţionau să treacă strâmtoarea Bering ca să ajungă în Asia. Se înţelege că dorinţa lui cea mai arzătoare era să-i însoţească. Dar i-af fi putut expune represaliilor guvernului rus. Ce s-ar fi întâmplat dacă se descoperea că ei înlesniseră întoarcerea unui proscris politic în imperiul rus? Şi totuşi, tatăl său era foarte bătrân, dorea să-l revadă…

— Vino cu noi, domnule Serghei, insistă Cornelia.

— Vă riscaţi libertatea, prieteni, poate chiar viaţa, dacă se află…

— Ce contează, domnule Serghei! exclamă domnul Cascabel. Toţi avem un cont deschis acolo sus, nu-i aşa? Ei bine, să ne dăm osteneala să vârâm în el cât mai multe acţiuni bune! Asta o să le echilibreze pe cele rele…

— Dragul meu Cascabel, gândeşte-te bine!

— De altfel, n-o să fii recunoscut, domnule Serghei. Cei ca noi sunt descurcăreţi şi… să mă mănânce lupii dacă nu-i duc de nas pe toţi poliţaii din poliţia rusă!

— Totuşi… spuse domnul Serghei.

— Şi uite, dacă trebuie, o să te îmbraci în haine de saltimbanc, de nu cumva ţi-o fi ruşine…

— O, prietene!

— Cui o să-i treacă vreodată prin minte că un conte Narkin face parte din personalul trupei Cascabel?!

— Bine, prieteni, primesc. Primesc şi vă mulţumesc!

— Bun, bun! făcu domnul Cascabel. Ah, mulţumirile! Oare crezi cumva că noi o facem pentru mulţumiri? Prin urmare, domnule conte Narkin…

— Nu-mi spuneţi conte Narkin! Pentru toată lumea trebuie să rămân domnul Serghei. Chiar şi pentru copiii voştri.

— Adevărat. Nu e bine să se afle… Ne-am înţeles, mergem împreună, domnule Serghei. Iar eu, César Cascabel, făgăduiesc să te conduc la Perm sau, dacă nu, să n-am parte de nume – ceea ce ar însemna, să recunoaştem, o pierdere ireparabilă pentru artă!

De ce primire avu parte domnul Serghei, întors la Belle-Roulotte, unde Jean, Kayette, Sandre, Napoléone şi Cuişoară aflară că urma să-i însoţească până în Europa, se poate ghici cu uşurinţă, aşa că nu mai e cazul să insistăm.