Capitolul III

PRIETENUL DOCTORULUI. ÎNCEPUTUL ACESTEI PRIETENII. DICK KENNEDY LA LONDRA.

O PROPUNERE NEAŞTEPTATĂ ŞI NELINIŞTITOARE.

PROVERB PUŢIN ÎNCURAJATOR.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE MARTIRII DIN AFRICA.

AVANTAJELE UNUI AEROSTAT. TAINA DOCTORULUI FERGUSSON.

Doctorul Fergusson avea un prieten. Nu unul care se asemăna cu el, un alter ego, căci nu poate exista prietenie între două fiinţe prea asemănătoare una cu alta.

Dar dacă aveau calităţi, aptitudini, temperamente deosebite, Dick Kennedy şi Samuel Fergusson aveau în schimb aceleaşi sentimente unul pentru altul, ceea ce nu-i stingherea deloc – ba dimpotrivă! Dick Kennedy era un scoţian în toată puterea cuvântului: deschis hotărât şi încăpăţânat. Locuia în oraşul Leith, aproape de Edinburgh o adevărată periferie a „Bătrânei afumate”1. Se ocupa uneori şi cu pescuitul, dar pretutindeni şi întotdeauna rămânea un vânător pasionat, ceea ce nu era deloc surprinzător la un fiu al Caledoniei, care colindase munţii din Highlands. Avea faima unui minunat ţintaş cu carabina; despica gloanţele, ochind tăişul unui cuţit înfipt în ţintă în două jumătăţi atât de egale, încât, cântărindu-le apoi, nu putea găsi o diferenţă prea mare între ele.

Fizionomia lui Kennedy o reamintea pe aceea a lui Halbert Glendinning, aşa cum o zugrăveşte Walter Scott în „Mănăstirea”, înălţimea sa depăşea şase picioare engleze2. Plin de graţie şi uşurinţă în mişcări, părea totuşi înzestrat cu o putere de uriaş. Avea un obraz ars de soare, ochii vii şi negri, o îndrăzneală firească şi era foarte hotărât. În sfârşit, în toată fiinţa sa era ceva bun şi zdravăn, care-i dădea acel vinoncoa, specific scoţianului.

Cei doi prieteni se cunoscuseră în India, pe vremea când aparţinuseră amândoi aceluiaşi regiment. În timp ce Dick vâna tigri şi elefanţi, Samuel aduna plante şi insecte; fiecare era îndemânatic în felul lui. Multe plante rare căzuseră în mâna doctorului, plante care pentru a fi culese cereau tot atâta osteneală cât pentru a obţine o pereche de colţi de fildeş. Între ei se născuse o prietenie de neclintit, împrejurările îi despărţeau câteodată, dar afecţiunea ii lega totdeauna.

De la întoarcerea lor în Anglia, fuseseră deseori despărţiţi din cauza expediţiilor îndepărtate ale doctorului, dar, la înapoiere, acesta se ducea regulat să stea câteva săptămâni cu prietenul său, scoţianul.

Dick evoca trecutul; Samuel pregătea viitorul. Unul privea înainte, celălalt înapoi, lucru care dovedeşte spiritul neliniştit al lui Fergusson şi calmul desăvârşit al lui Kennedy.

De la călătoria pe care o făcuse în Tibet trecuseră doi ani, în care timp doctorul nu mai pomenise nimic de vreo nouă explorare. Dick presupunea că instinctul de călător şi gustul pentru aventuri al prietenului său se potoliseră – şi era încântat. „Căci, gândea el, dacă nu se astâmpără, va sfârşi rău într-o zi sau alta. Oricât ai fi de obişnuit cu tot felul de oameni, călătoriile printre antropofagi şi animale sălbatice sunt totdeauna primejdioase”. Kennedy îl îndemnă deci pe Samuel să se potolească, deoarece făcuse destul pentru ştiinţă şi prea destul pentru câtă recunoştinţă pot să arate oamenii.

La toate acestea, doctorul se mulţumea să nu răspundă nimic; rămânea gânditor, adâncit în calcule secrete; nopţile şi le petrecea făcând socoteli, ba chiar experienţe cu nişte, obiecte ciudate, despre care nimeni nu putea pricepe ce înfăţişează. Se simţea că o idee mare îi frământă mintea.

„Ce-l preocupă oare?” se întreba Kennedy, după ce prietenul său îl părăsise în luna ianuarie, pentru a se întoarce la Londra.

Răspunsul îl află într-o bună zi, citind un articol al ziarului Daily Telegraph.

— Doamne Dumnezeule! Strigă el. Nebunul! Smintitul! Să străbată Africa în balon! Asta mai lipsea! Iată dar ce punea la cale de doi ani încoace!

Înlocuiţi semnele de exclamaţie cu lovituri de pumni în cap

— Aplicate cu nădejde – şi veţi avea o idee despre îndeletnicirea la care se dedase bunul Dick, în timp ce vorbea astfel.

Când femeia sa de încredere, bătrâna Elspeth, vru să insinueze că ar putea fi o păcăleală, el îi răspunse:

— Aş! Ce, nu-mi cunosc eu omul? Nu seamănă asta cu o ispravă de-a lui? Auzi, să călătoreşti prin aer! Iată-l acum gelos şi pe vulturi! Nu, cu siguranţă că aşa ceva nu se va întâmpla! Am să-l împiedic! Hei, dacă l-am lăsa în voia lui, ar fi în stare să plece într-o bună zi şi în lună!

Chiar în aceeaşi seară, Kennedy, îngrijorat şi scos-din fire, luă trenul din gara General Railway, iar a doua zi sosi la Londra.

O trăsură îl lăsă peste trei sferturi de oră în faţa căsuţei doctorului din Soho Square, Greck Street. Noul venit străbătu peronul şi se anunţă prin cinci lovituri puternice în uşă. Îi deschise chiar Fergusson.

— Dick? Glăsui el, fără prea mare surprindere.

— Chiar eu! Răspunse repede Kennedy.

— Dar cum, scumpul meu Dick, tu la Londra, în timpul vânătorii de iarnă?!

— Da, eu la Londra.

— Şi ce treabă ai aici?

Să împiedic o nebunie fără seamăn.

— O nebunie? Întrebă doctorul.

— Este adevărat ce scrie în ziarul ăsta? Întrebă, la rândul său, Kennedy întinzându-i exemplarul din Daily Telegraph.

— Oh, de asta vorbeşti? Ziarele sunt foarte indiscrete. Dar stai jos, scumpul meu Dick.

— N-am să stau jos. Ai într-adevăr de gând să întreprinzi călătoria asta?

— Chiar aşa; pregătirile merg bine, şi eu…

— Unde sunt pregătirile astea ale tale, să le fac bucăţi? Unde sunt, ca să le sfărâm?

Vrednicul scoţian se înfuriase de-a binelea.

— Linişteşte-te, dragul meu Dick! Reluă doctorul. Îţi înţeleg enervarea. Eşti supărat pe mine pentru că nu ţi-am destăinuit nimic în legătură cu noile mele proiecte.

— El numeşte asta proiecte noi!

— Am fost foarte ocupat, continuă Samuel, fără să ia în seamă întreruperea. Am avut mult de lucru! Dar fii liniştit, n-aş fi plecat fără să-ţi scriu…

— Ei, ştii că mă faci să râd?

— Pentru că am intenţia să te iau cu mine.

Scoţianul făcu o săritură, pe care n-ar fi dispreţuit-o nici chiar o capră sălbatică.

— Aha, spuse el, aşadar vrei să ne închidă pe amândoi la spitalul Bedlam! 1

— M-am bazat pe sprijinul tău, dragul meu Dick, şi te-am ales pe tine, refuzând pe mulţi alţii.

Kennedy, din ce în ce mai uimit, încremenise.

— Dacă ai să mă asculţi zece minute, urmă liniştit doctorul, ai să-mi mulţumeşti.

— Vorbeşti serios?

— Foarte serios!

— Şi dacă nu vreau să te-nsoţesc?

— Ai să vrei!

— Dar, în sfârşit, dacă totuşi nu vreau?

— Voi pleca singur.

— Să ne aşezăm jos, spuse vânătorul, şi să vorbim fără patimă. Deoarece nu glumeşti, merită osteneala să stăm de vorbă.

— Dacă nu vezi vreo piedică, dragul meu Dick, să dejunăm şi în acelaşi timp să vorbim.

Prietenii se aşezară unul în faţa celuilalt, dinaintea unei măsuţe, pe care se aflau o mulţime de tartine şi un ceainic enorm.

— Dragul meu Samuel, spuse vânătorul, proiectul tău este nesăbuit; nu pare nici serios, nici cu putinţă de înfăptuit.

— Asta vom vedea numai după ce-l vom încerca.

— Păi tocmai asta nu trebuie: să faci încercarea.

— De ce, mă rog?

— Dar primejdiile, dar piedicile de tot felul?

— Piedicile, răspunse serios Fergusson, sunt făcute pentru a fi învinse, cât despre primejdii, cine se poate lăuda că le ocoleşte? În viaţă totul e primejdie; cine ştie, poate că e foarte primejdios să te aşezi la masă sau să-ţi pui pălăria pe cap! Dealtfel, e bine să socoteşti că ceea ce trebuie să şi se întâmple s-a şi întâmplat şi să vezi în viitor prezentul, căci viitorul nu-i decât un prezent ceva mai îndepărtat.

— Ei asta-i! Exclamă Kennedy ridicând din umeri. Ai rămas acelaşi fatalist.

— Acelaşi, dar în înţelesul bun al cuvântului. Să nu ne preocupăm deci de ce ne rezervă soarta şi să nu uităm înţeleptul nostru proverb englezesc: „Omul născut să fie spânzurat n-o să se înece niciodată”.

Nu se putea obiecta nimic acestui raţionament, ceea ce nu-l opri totuşi pe Kennedy să reia o serie de argumente uşor de închipuit, dar prea lungi pentru a fi redate aici.

— Dar, în sfârşit, spuse el după o oră de discuţii, dacă vrei neapărat să străbaţi Africa, dacă aceasta este necesar pentru fericirea ta, de ce n-o faci pe căile obişnuite?

— De ce? Răspunse doctorul, însufleţindu-se. Pentru că toate încercările de până acum au dat greş. Pentru că de la Mungo-Park, asasinat pe Niger, până la Vogel, dispărut în Wadai, de la Oudney, mort la Marmur, şi Clapperton, mort la Sackatu, până la francezul Maizan, tăiat în bucăţi, de la maiorul Laing, ucis de tuaregi, până la Roscher din Hamburg, masacrat la începutul anului 1860 – pe lista martirilor africani au fost înscrise numeroase victime! Pentru că nu e cu putinţă să lupţi împotriva elementelor naturii, a foamei, a secetei, a frigurilor, împotriva animalelor sălbatice şi uneori chiar împotriva populaţiilor băştinaşe. Când o anumită acţiune nu poate fi făcută într-un fel, trebuie întreprinsă în altul! În sfârşit, pentru că acolo unde nu poţi trece de-a dreptul, trebuie să treci pe de lături sau pe deasupra!

— Uşor de spus!

— Ei bine, reluă doctorul cu foarte mult sânge rece, de ce aş avea să mă tem? Ai să recunoşti că mi-am luat toate măsurile în aşa fel, încât să nu fiu îngrijorat de putinţa unei prăbuşiri a balonului meu. Dacă totuşi voi fi înşelat, mă voi pomeni pe pământ şi atunci mă voi afla în condiţiunile obişnuite ale tuturor exploratorilor dinaintea mea. Dar balonul meu nu mă va dezamăgi; nici nu trebuie să ne gândim la aşa ceva.

— Ba, dimpotrivă, trebuie să ne gândim şi la asta!

— Ba nu, dragul meu Dick! Am de gând să nu mă despart de el; până ce nu voi ajunge pe coasta apuseană a Africii. Cu balonul ăsta totul e cu putinţă. Fără el, mă pasc primejdiile şi obstacolele obişnuite unei asemenea expediţii; cu el, însă, n-am să mă tem nici de căldură, nici de puhoaiele de apă, nici de furtuni, nici de simun1, nici de climatul nesănătos, nici de animalele sălbatice, nici de oameni! Dacă mi-e prea cald, urc, dacă mi-e frig, cobor; depăşesc munţii, trec pe deasupra prăpăstiilor, a fluviilor, stăpânesc furtunile, trec peste torente, ca o pasăre! Merg fără să obosesc, mă opresc, fără să am nevoie de odihnă! Plutesc deasupra unor cetăţi noi. Zbor cu iuţeala uraganului, când la înălţimi ameţitoare, când la o sută de picioare de la pământ, şi harta africană se desfăşoară dinaintea ochilor mei pe marele atlas al lumii!

Bunul Kennedy începea să se simtă emoţionat; spectacolul evocat îl ameţea. Se uită la Samuel cu admiraţie şi cu teamă. Se şi simţea legănat în spaţiu.

— Stai! Spuse el. Stai puţin, dragul meu Samuel! Ai găsit mijlocul cu ajutorul căruia să poţi conduce balonul?

— Câtuşi de puţin. Asta-i o utopie.

— Atunci vei merge…

— Unde mă va duce Providenţa! Totuşi e sigur că de la răsărit la apus.

— Şi cum asta?

— Pentru că mă voi folosi de vânturile alizee, a căror direcţie este constantă.

— Ah, într-adevăr! Spuse Kennedy gânditor. Vânturile alizee… da, bineînţeles… la nevoie se poate… e ceva.

— Ceva? Nu, bunul meu prieten, asta e totul! Guvernul englez mi-a pus la dispoziţie un vapor; de asemenea, am stabilit ca trei-patru vase de navigaţie să supravegheze coasta occidentală în timpul când se presupune că voi sosi… Peste trei luni, cel mai târziu, voi fi la Zanzibar, unde voi umfla balonul şi de acolo ne vom avânta…

— Adică şi eu?! Exclamă Dick.

— Mai ai vreo obiecţie de făcut? Vorbeşte, prietene Kennedy!

— O obiecţie? Aş avea o mie, dar, până una, alta, spune-mi, te rog, numai atât: dacă ai de gând să cercetezi ţinutul, dacă nădăjduieşti că ai să te poţi urca şi coborî după voinţă, n-ai să poţi face treaba aceasta fără să pierzi hidrogenul din balon; până acum nu s-a găsit alt procedeu şi tocmai asta a împiedicat totdeauna lungile peregrinări prin atmosferă.

— Dragul meu Dick, nu-ţi voi spune decât un singur lucru: nu voi pierde nici un atom de hidrogen, nici măcar o moleculă.

— Şi vei coborî când vei dori?

— Voi coborî când voi dori.

— În ce fel?

— Ăsta-i secretul meu, prietene Dick. Ai încredere în mine, iar deviza mea să fie şi a ta: „Excelsior”.

— Să fie „Excelsior”! Răspunse vânătorul, care nu ştia o boabă latineşte.

Dar era încă foarte hotărât să se opună prin toate mijloacele posibile plecării prietenului său. Aşa încât se purtă ca şi cum s-ar fi învoit şi se mulţumi să-l observe. Cât despre Samuel, plecă de îndată să supravegheze pregătirile de călătorie.