Capitolul IV

EXPLORĂRI AFRICANE. BARTH, RICHARDSON, OVERWEG, WERNE, BRUN-ROLLEF, PENEY, ANDREA DEBONO, MIANI, GUILLAUME LEJEAN, BRUCE, KRAPF ŞI REBMANN, MAIZAN, ROSCHER, BURTON ŞI SPEKE.

Calea aeriană pe care voia s-o urmeze doctorul Fergusson nu fusese aleasă la întâmplare. Punctul său de plecare fusese studiat în mod serios, şi nu fără temei se oprise la insula Zanzibar. Această insulă situată aproape de coasta orientală a Africii, se găsea la 6° latitudine sudică, adică la patru sute treizeci de mile geografice sub Ecuator.

De aci pornise ultima expediţie trimisă spre Marile Lacuri, ca să descopere izvoarele Nilului. Dar e bine să arătăm ce explorări spera doctorul Fergusson să lege între ele. Erau două mai însemnate: aceea a doctorului Barth, din 1849, şi aceea a locotenenţilor Burton şi Speke, din 1858. Doctorul Barth era un hamburghez care obţinuse pentru el şi compatriotul său, Overweg, îngăduinţa de a se alătura expediţiei englezului Richardson, însărcinat cu o misiune în Sudan.

Această ţară imensă se află între 15° şi 10° latitudine nordică; înseamnă că, pentru a ajunge acolo, trebuie să înaintezi mai mult de o mie cinci sute de mile în interiorul Africii. Până atunci, ţinutul nu fusese cunoscut decât de Denham, Clapperton şi Oudney, care-l străbătuseră între anii 1822-1824. Richardson, Barth şi Overweg, care ţineau mult să-şi desăvârşească investigaţiile, sosiseră la Tunis şi Tripoli, ca şi predecesorii lor, şi de acolo la Murzuk, capitala Fezzanului. Mai departe, părăsiră linia perpendiculară pe Ecuator şi-şi schimbară brusc direcţia înspre apus, spre Ghât, călăuziţi, nu fără greutate, de tuaregi. După ce fuseseră de nenumărate ori jefuiţi, insultaţi şi atacaţi, caravana lor ajunse în octombrie la marea oaza Asblen. Aici, doctorul Barth se despărţi de tovarăşii săi, făcu o excursie în oraşul Aghades şi se reîntâlni cu ei, spre a porni iar la drum la 12 decembrie. Expediţia ajunse în provincia Damerghu. Acolo, cei trei călători se despărţiră, şi Barth îşi urmă drumul spre Kano, unde izbuti să ajungă cu trudă, plătind tributuri foarte însemnate.

În ciuda unei febre puternice, el părăsi oraşul la 7 martie, însoţit de un singur servitor. Scopul principal al călătoriei sale era să descopere Lacul Ciad, de care-l despărţeau încă trei sute cincizeci de mile. Aşa că înainta spre est şi ajunse în oraşul Zuricolo, în Bornu, inima marelui imperiu central al Africii. Acolo află de moartea lui Richardson, răpus de oboseală şi de lipsuri, dar asta nu-l împiedică să meargă mai departe, şi astfel ajunse la Kuka – capitala ţinutului Bornu – aşezată pe marginea lacului. În sfârşit, după douăzeci şi una de zile, la 14 aprilie, adică după douăsprezece săptămâni şi jumătate de la părăsirea oraşului Tripoli, ajunse la Ngornu.

Îl regăsim la 29 martie 1851, alături de Overweg, plecând să viziteze regatul Adamaua de la sudul lacului şi ajungând până în oraşul Yola, aşezat ceva mai jos de 90° latitudine nordică. Este extrema limită sudică atinsă de acest îndrăzneţ călător.

În luna august se întoarse la Kuka; de acolo străbătu pe rând Mandara, Barghimi, Kanem şi atinse, ca extrem punct estic, oraşul Masena, aşezat la 17°20' longitudine estică1.

La 25 noiembrie 1852, după moartea lui Overweg, ultimul său tovarăş, porni spre apus, vizită Sockoto, traversă Nigerul şi sosi, în sfârşit, la Tembuctu, unde lâncezi timp de opt luni, îndurând insultele şeicului, suferinţe grele şi mizerie. Dar prezenţa unui creştin în oraş nu putea fi multă vreme îngăduită; fulanii2 ameninţau să-l asedieze. Doctorul părăsi oraşul la 17 martie 1854 şi se refugie la frontieră, unde trăi treizeci şi trei de zile, în cele mai crunte lipsuri. În noiembrie se întoarse la Kano; ajunse apoi din nou la Kuka, de unde, după patru luni de aşteptare, reluă drumul spre Denham; revăzu Tripoli spre sfârşitul lunii august a anului 1855 şi sosi la Londra, la 6 septembrie, singur, iară tovarăşii săi.

Aşa decursese îndrăzneaţă călătorie a lui Barth.

Doctorul Fergusson îşi notase cu grijă că el se oprise la 4° latitudine nordică şi 17° longitudine vestică.

Să vedem acum ce-au făcut locotenenţii Burton şi Speke în Africa Orientală.

Diferitele expediţii, care merseseră în susul Nilului, nu ajunseseră niciodată la misterioasele izvoare ale acestui fluviu. După relatările medicului german Ferdinand Werne, expediţia încercată în 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se oprise la Gondokoro, între paralelele nordice 4 şi 5.

În 1855, Brun-Rollet, originar din provincia Savoia, numit consul al Sardiniei în Sudanul oriental, în locul lui Vaudey care murise în chinuri, plecă din Karthum şi, sub numele de Yacub, negustor de gumă şi fildeş, ajunse la Belenia, dincolo de 4° latitudine nordică, şi se întoarse bolnav la Karthum, unde deceda în 1857.

Nici doctorul Peney, şeful serviciului medical egiptean, care ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, călătorind pe un mic vas cu aburi, şi care se întorsese să moară, sfârşit de oboseală, la Karthum, nici veneţianul Miani, care ajunsese la paralela a doua, ocolind cataractele de la sud de Gondokoro, nici negustorul maltez Andrea Debono, care pătrunsese şi mai mult pe Nil, nu putuseră depăşi această limită.

În 1859, Guillaume Lejean, însărcinat cu o misiune de către guvernul francez, se duse la Karthum prin Marea Roşie şi se îmbarcă pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de douăzeci şi unu de marinari şi douăzeci de soldaţi. Înfruntă mari primejdii printre negrii răzvrătiţi, dar nu putu depăşi nici el Gondokoro.

O expediţie condusă de d'Escayrac de Lauture încercă şi ea să ajungă la faimoasele izvoare…

Dar călătorii erau totdeauna opriţi de acest punct fatal.

Trimişii lui Neron atinseseră odinioară 9° latitudine; prin urmare, în optsprezece secole nu se câştigaseră decât 5° sau 6°, adică între trei sute şi trei suteşaizeci de mile geografice.

Mai mulţi călători încercaseră să ajungă la izvoarele Nilului, pornind de pe coasta orientală a Africii.

Între anii 1768 şi 1772, scoţianul Bruce plecă din portul abisinian Masuah, străbătu Tigru, vizită ruinele de la Axum, crezu că a dat peste izvoarele Nilului, acolo unde de fapt nu erau, şi nu ajunse la nici un rezultat serios.

În 1844, doctorul Krapf, misionar anglican, întemeie un aşezământ religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, şi descoperi, în tovărăşia preotului Rebmann, doi munţi la o depărtare de trei sute de mile de coastă; erau munţii Kenia şi Kilimandjaro, pe care domnii de Heuglin şi Thornton îi urcaseră, în parte, mai înainte.

În 1845, francezul Maizan debarcă singur la Bagamayo, în faţa Zanzibarului, şi ajunse la Deje-la-Mhora, unde şeful tribului îl omorî în chinurile cele mai groaznice.

În 1859, în luna august, tânărul călător Roscher, din Hamburg, porni cu o caravană de negustori arabi şi ajunse la lacul Nyassa, unde fu asasinat în timpul somnului.

În sfârşit, în 1857, locotenenţii Burton şi Speke, ofiţeri din armata Bengalului, fură trimişi de Societatea regală de geografie din Londra să exploreze Marile Lacuri africane; ei părăsiră Zanzibarul la 17 iulie şi o luară drept spre apus.

După patru luni de suferinţe nemaipomenite, după ce bagajele le fuseseră jefuite iar hamalii sugrumaţi, ajunseră la Kazeh, centru de întâlnire al negustorilor şi caravanelor; erau în inima Ţării Lunii. Acolo culeseră informaţii preţioase cu privire la obiceiurile, forma de guvernare, religia şi flora ţării. Apoi se îndreptară spre primul din Marile Lacuri, Tanganika, aşezat între 3° şi 8° latitudine sudică; ajunseră acolo la 14 februarie 1858 şi vizitară diferitele populaţii de pe maluri, în cea mai mare parte canibali.

Porniră din nou la 26 mai şi se întoarseră la Kazeh la 20 iunie. Burton, sfârşit de oboseală, zăcu acolo câteva luni. În acest timp Speke merse spre nord, străbătând peste trei sute de mile, până la lacul Ukereue, pe care-l zări la 3 august, fără să-l poată vedea mai mult decât o margine, la 2°30' latitudine.

Reveni la Kazeh la 25 august şi porni cu Burton spre Zanzibar, pe care-l revăzură în luna martie a anului următor. După aceea, cei doi îndrăzneţi exploratori se întoarseră în Anglia şi Societatea de geografie din Paris le decernă premiul său anual.

Doctorul Fergusson reţinu cu grijă faptul că ei nu trecuseră nici de 2° latitudine sudică, nici de 29° longitudine estică. Aşa că el trebuia să facă legătura între explorările lui Burton şi Speke şi cele ale doctorului Barth, ceea ce însemna că se obliga să străbată un ţinut mai mare de 12°.