Capitolul IX.

OCOLUL CAPULUI BUNEI SPERANŢE.

PUNTEA DIN FAŢĂ. CURSURI DE COSMOGRAFIE PREDATE DE PROFESORUL JOE. DESPRE DIRIJAREA BALOANELOR.

DESPRE CERCETAREA CURENŢILOR ATMOSFERICI.

EVRICA!

Şi într-adevăr, din ziua aceea până la sosirea lor la Zanzibar, Dick nu mai deschise gura, nu mai vorbi nici despre călătorie, nici despre altceva. Pur şi simplu, tăcu.

Revolute luneca repede spre Capul Bunei Speranţe. Timpul se menţinea frumos, cu toate că marea devenise mai agitată.

La 30 martie, după douăzeci şi şapte de zile de la plecarea din Londra, muntele Table se profila la orizont; oraşul Cap, aşezat la poalele unui amfiteatru de coline, putu fi zărit cu lunetele marine, şi curând Resolute aruncă ancora în port. Dar comandantul nu poposi acolo decât pentru a lua cărbuni; treaba dură o zi. A doua zi, vasul mergea spre sud, pentru a ocoli capul meridional al Africii şi a intra în canalul Mozambic.

Joe nu era la prima sa călătorie pe mare. Nu trecu mult şi se simţi pe bord ca la el acasă. Toată lumea îi iubea pentru sinceritatea şi buna sa dispoziţie. O mare parte din celebritatea doctorului se răsfrângea şi asupra lui.

Oamenii din echipaj îi ascultau ca pe un oracol, şi la urma urmei nu se înşela nici el mai mult ca oricare alt oracol.

În timp ce Fergusson îşi continua expunerea în cercul ofiţerilor, Joe trona pe puntea din faţă a vasului şi făcea istorie în felul său, după un procedeu întrebuinţat de altfel de cei mai mari istorici ai timpurilor.

Se discuta, bineînţeles, despre călătorii aeriene. Joe întâmpina greutăţi în a convinge spiritele îndărătnice să accepte o asemenea experienţă, dar odată acceptată, imaginaţia marinarilor, stimulată de născocirile lui Joe, nu mai cunoştea margini.

Strălucitul povestitor îşi convinsese auditoriul că după această călătorie vor mai face altele. Călătoria de acum nu era decât începutul unei lungi serii de acţiuni supraomeneşti.

— Vedeţi voi, dragii mei, după ce ai gustat acest fel de călătorie nu te mai poţi lipsi de ea, iar la viitoarea noastră expediţie, în loc să mergem orizontal, vom merge drept în sus, urcând fără încetare.

— Ei drăcie! Până-n Lună? Făcu unul dintre ascultători, uimit.

— Până-n Lună?! Ripostă Joe. Nu, pe legea mea, aşa ceva e prea obişnuit! Toată lumea poate ajunge în Lună. De altfel, acolo nu este apă şi trebuie să iei cu tine provizii enorme, iar dacă ţii să respiri, trebuie să iei chiar şi aer în sticluţe.

— Ei! Dar dacă găseşti acolo rachiu? Întrebă un marinar, mare iubitor de băutură.

— Să lăsăm asta, băiete. Nu-i vorba de Lună; ne vom plimba printre stelele acelea frumoase, pe planetele acelea încântătoare, despre care mi-a vorbit de atâtea ori doctorul Fergusson. Aşa că vom începe prin a vizita Saturnul…

— Acela care are un inel? Întrebă un subofiţer de administraţie.

— Da, un inel de căsătorie. Numai că nu se ştie ce s-a făcut cu nevastă-sa!

— Cum, o să mergeţi chiar aşa de sus? Glăsui un elev marinar, înmărmurit. Atunci doctorul tău este dracul în persoană!

— Dracul? E prea bun ca să fie drac.

— Dar după Saturn? Întrebă unul dintre ascultătorii cei mai nerăbdători.

— După Saturn? Vom vizita Jupiter, un ţinut ciudat, ştiţi, unde zilele au numai nouă ore şi jumătate – e bine acolo pentru leneşi – şi unde un an durează cât doisprezece ani, ceea ce este avantajos pentru cei care nu mai au de trăit decât şase luni; li se mai prelungeşte viaţa!

— Doisprezece ani? Stărui elevul de marină.

— Da, micuţule, aşa că dacă te-ai fi născut acolo, maică-ta te-ar fi alăptat şi astăzi, iar bătrânul de colo, care merge pe-al cincizecilea an, ar fi un copilaş de patru ani şi jumătate.

— De necrezut! Exclamă elevul de marină.

— Este adevărul adevărat! Făcu Joe cu convingere. Dar ce vreţi? Când continui să lâncezeşti în lumea asta, nu înveţi nimic, rămâi neştiutor ca un porc de mare. Veniţi puţin în Jupiter şi o să vedeţi! Dar trebuie să te ţii bine acolo, căci Jupiter are sateliţi nu prea comozi.

Oamenii râdeau, dar îl credeau numai pe jumătate. Le vorbea despre Neptun, unde marinarii sunt bine primiţi şi de Marte, unde militarii ocupă un loc de frunte, ceea ce până la urmă devine plictisitor. Cât despre Mercur, nesuferită lume trăieşte acolo! Numai hoţi şi negustori, care se aseamănă atât de bine între ei, încât e greu să-i deosebeşti pe unii de ceilalţi. Şi, în sfârşit, le zugrăvi un tablou al lui Venus, cu adevărat încântător.

— Iar când ne vom întoarce din expediţie, spuse binevoitorul povestitor, vom fi decoraţi cu Crucea Sudului, care străluceşte sus la cheutoarea lui Dumnezeu.

— Şi-o vei câştiga pe bună dreptate! Spuseră marinarii. Aşa treceau, în convorbiri vesele, serile lungi pe puntea din faţă, în vreme ce expunerile instructive ale doctorului îşi urmau cursul. Se vorbea într-o zi despre dirijarea babanelor şi Fergusson fu rugat să-şi spună părerea în această privinţă.

— Nu cred, spunea el, că s-ar putea ajunge să se conducă baloanele. Cunosc toate sistemele încercate sau propuse; niciunul n-a izbutit, niciunul nu poate fi pus în practică. E de la sine înţeles că am fost obligat să mă ocup de această chestiune care are atâta importanţă pentru mine, dar n-am putut-o rezolva cu mijloacele puse la îndemână de mecanica actuală. Ar trebui să se descopere un motor cu o putere nemaipomenită, atât de uşor cât nu vă puteţi închipui, şi încă nici atunci nu ar putea învinge unii curenţi mai repezi. De altfel, până acum s-a încercat să se dirijeze mai curând nacela decât balonul, ceea ce e o greşeală.

— Totuşi, i se răspunse, este o mare asemănare între un aerostat şi o corabie care poate fi dirijată după voinţă.

— Ba nu! Răspunse Fergusson. Se aseamănă foarte puţin, sau deloc. Aerul este mult mai puţin dens decât apa în care corabia nu se scufundă decât în parte, în vreme ce aerostatul pluteşte cu totul în atmosferă şi rămâne nemişcat faţă de mediul înconjurător.

— Credeţi atunci că ştiinţa aerostaticii şi-a spus ultimul cuvânt?

— Nici pomeneală! Trebuie căutat altceva. De pildă, dacă un balon nu poate fi dirijat, măcar să fie menţinut în curenţii atmosferici prielnici. Pe măsură ce urci, ei devin mai uniformi şi au o direcţie statornică; nu mai sunt tulburaţi de văile şi de munţii care brăzdează suprafaţa globului. Ştiţi doar că aceasta e cauza principală a schimbării vânturilor şi a inegalităţii forţei lor. Or, după determinarea acestor cauze, balonul nu va avea decât să se plaseze în zona curenţilor care-i convin.

— Dar atunci, reluă comandantul Pennet, ca să te menţii în zona acestor curenţi va trebui să urci sau să cobori întruna; iată adevărata greutate, scumpul meu doctor!

— Şi de ce, scumpul meu comandant?

— Să ne înţelegem: socotesc că asta ar fi o greutate şi o piedică pentru călătoriile de lungă durată, dar nu pentru simplei plimbări aeriene.

— Şi motivul, vă rog?

— Pentru că nu urci decât cu condiţia să arunci lestul, nu cobori decât pierzând gazul. Cu aceste manevre îţi epuizezi repede proviziile de gaz şi încărcătura.

— Scumpul meu Pennet, aici e toată problema. Asta-i singura greutate pe care ştiinţa trebuie să caute s-o învingă. Nu-i vorba de a dirija baloanele, ci de a le face să coboare fără să dea drumul la gazul care reprezintă puterea, sângele şi sufletul lor, dacă se poate spune astfel.

— Ai dreptate, dragă doctore, dar problema n-a fost încă dezlegată: mijlocul nu a fost încă găsit până acum.

— Iartă-mă, dar a fost găsit.

— De cine?

— De mine.

— De dumneata?

— E de la sine înţeles că altminteri n-aş fi riscat traversarea Africii în balon. După douăzeci şi patru de ore, n-aş mai fi avut nici un pic de hidrogen!

— Dar nu ai pomenit nimic despre asta în Anglia!

— Nu. Nu ţineam să stârnesc o discuţie publică. Nu mi-ar fi fost de nici un folos. Am făcut în taină experienţe pregătitoare şi am fost mulţumit, aşa că nu aveam nevoie să aflu mai mult.

— Ei bine, dragul meu Fergusson, te putem întreba care-ţi este taina?

— Lat-o, domnilor! Sistemul meu e foarte simplu… Atenţia auditoriului era cât se poate de încordată. Doctorul îşi expuse invenţia în felul următor: