Capitolul VIII

AERELE LUI JOE. COMANDANTUL LUI RESOLUTE.

ARSENALUL IUI KENNEDY. ULTIMELE PREGĂTIRI.

MASA DE ADIO. PLECAREA DIN 21 FEBRUARIE.

ŞEDINŢELE ŞTIINŢILICE ALE DOCTORULUI DUVEYRIER LIVINGSTONE. AMĂNUNTELE CĂLĂTORIEI AERIENE.

KENNEDY REDUS LA TĂCERE.

Pe la 10 februarie, pregătirile se apropiau de sfârşit; aerostatele, unul închis în celălalt, erau cu totul terminate. Fuseseră amândouă supuse unei puternice presiuni de aer; încercarea dovedi rezistenţa lor şi în acelaşi timp grija cu care fuseseră construite.

Joe nu mai putea de bucurie. Alerga întruna din Greek street la atelierele domnilor Mittchell, totdeauna ocupat, dar vesel, mândru că va participa Ia această călătorie şi dând cu plăcere amănunte celor care nu-l întrebau despre ea. Cred chiar că vrednicul băiat câştigase câteva jumătăţi de coroană cu prezentarea aerostatului, cu explicarea ideilor şi planurilor doctorului, sau îngăduind unora să-l zărească pe acesta printr-o fereastră întredeschisă, ori anunţându-i când ieşea de acasă ca să-l poată vedea pe stradă.

Faptul nu trebuie să ne supere, deoarece avea oarecare drepturi să speculeze admiraţia şi curiozitatea contemporanilor săi.

La 16 februarie Resolute îşi arunca ancora în faţa Greenwichului. Era un vas cu elice, de opt sute de tone, cu bune calităţi de plutire şi care fusese însărcinat să aprovizioneze ultima expediţie în regiunile polare a lui sir James Ross. Comandantul Pennet era mai mult un savant decât un militar, ceea ce nu-l împiedica însă să aibă la bord patru tunuri grele de marină. Ce-i drept, acestea nu făcuseră niciodată vreun rău cuiva, servind doar la producerea celor mai paşnice bubuituri din lume.

Cala vasului fusese pregătită pentru încărcarea aerostatului, care fu aşezat înăuntru cu multă băgare de seamă, în ziua de 18 februarie. Îl adăpostiră în fundul calei, spre a-l feri de accidente.

Nacela şi accesoriile ei, ancorele, frânghiile, proviziile de alimente, rezervoarele de apă ce trebuiau umplute la sosire, în sfârşit, totul fu încărcat aşa cum trebuia, sub supravegherea lui Fergusson.

Se mai îmbarcară zece tone de acid sulfuric şi zece tone de fier vechi pentru producerea hidrogenului. Cantitatea era mai mare decât se cuvenea, pentru a face faţă eventualelor pierderi.

Instalaţia care producea gazul, compusă din vreo treizeci de butoiaşe, fu pusă cu multă grijă în fundul calei.

Pregătirile se terminară în seara zilei de 18 februarie. Două cabine confortabile aşteptau pe doctor şi pe prietenul său Kennedy.

Acesta din urmă, jurându-se întruna că nu va pleca, sosi la bord cu un adevărat arsenal de vânătoare: două puşti excelente cu câte două ţevi şi o carabină dintre cele mai bune de la fabrica Purdey Moore şi Dickson din Edinburgh. Cu o asemenea armă, vânătorul putea trimite cu uşurinţă de Ia două mii de paşi un glonte în ochiul unei capre sălbatice. Pentru împrejurări neprevăzute mai luase cu el şi două revolvere Colt, care trăgeau şase gloanţe unul după altul. Cutia cu praf de puşcă, sacul cu cartuşe, alicele şi gloanţele, în cantităţi îndestulătoare, nu depăşeau greutatea hotărâtă de doctor.

Cei trei călători se instalară la bordul vasului în ziua de 19 februarie, primiţi cu onoruri de către căpitan şi ofiţeri. Doctorul păstra mereu o atitudine rezervată, preocupat numai şi numai de expediţia sa. Dick încerca să-şi ascundă emoţia, pe când Joe sărea în sus de bucurie, glumind şi râzând necontenit. El deveni imediat mucalitul echipajului, în mijlocul căruia i se păstrase un loc.

În ziua de 20 februarie, Societatea regală de geografie dădu un mare banchet de adio în onoarea doctorului Fergusson şi a lui Kennedy. Comandantul Pennet şi ofiţerii săi luară de asemeni parte la acest ospăţ însufleţit, care prilejui nenumărate toasturi măgulitoare. Se închină atât de mult în sănătatea comesenilor, încât ai fi zis că fiecare va avea asigurată o existenţă de centenar. Sir Francis M… prezida, cu o emoţie reţinută şi plină de demnitate.

Spre surprinderea sa, Dick Kennedy avu în mare măsură parte de aceste felicitări. După ce se bău pentru îndrăzneţul Fergusson, gloria Angliei, trebui să se bea şi pentru „nu mai puţin curajosul Kennedy, cutezătorul său tovarăş„, Dick se înroşi ca focul, ceea ce fu luat drept modestie, şi aplauzele se dublară făcându-l pe Dick să roşească şi mai mult. În timpul desertului sosi un mesaj din partea reginei care îi saluta pe cei doi călători şi le ura succes în încercarea lor. Acest fapt îi obligă la noi toasturi în cinstea „preagraţioasei sale maiestăţi.”

Comesenii se împrăştiară la miezul nopţii, după ce se despărţiră într-un chip mişcător, strângându-şi mâinile cu căldură.

Bărcile vasului Resolute aşteptau la podul Westminster. Comandantul luă loc într-una din ele, însoţit de pasagerii şi ofiţerii săi, şi curentul Tamisei îi duse repede spre Greenwich.

La ora unu, pe bord dormeau toţi.

A doua zi, 21 februarie, la ora trei dimineaţa, cuptoarele duduiau. La ora cinci, Resolute ridică ancora şi, împinsă de elice, se îndreptă cu viteză spre gurile Tamisei.

Nu mai e nevoie să spunem că toate convorbirile de pe bord se refereau numai şi numai la expediţia doctorului Fergusson. Fie că-l vedeai, fie că-l auzeai, doctorul îţi inspira o încredere atât de mare, încât foarte curând nimeni, în afară de scoţian, nu se mai îndoia de succesul călătoriei.

În timpul drumului, în orele libere, doctorul ţinea corpului ofiţeresc un adevărat curs de geografie. Tinerii ofiţeri se interesau amănunţit de descoperirile făcute în Africa în ultimii patruzeci de ani. Fergusson le povesti despre explorările lui Barth, Burton, Speke, Grant, le zugrăvi ţinutul asaltat acum din toate părţile de investigaţiile ştiinţifice.

În nord, tânărul Duveyrier explora Sahara şi aducea la Paris pe şefii tuaregi. Se pregăteau, datorită sugestiei guvernului francez, două expediţii care, coborând din nord şi îndreptându-se spre apus, trebuiau să se încrucişeze. La sud, neobositul Livingstone înainta mereu spre Ecuator şi, din martie 1862, pătrundea, în tovărăşia lui Mackensie, în susul râului Rovoonia. Cu siguranţă că secolul al XLX-lea n-avea să treacă fără ca Africa să-şi fi dezvăluit tainele, ascunse de şase mii de ani.

Interesul auditorilor crescu şi mai mult când doctorul le povesti amănuntele pregătirilor sale de călătorie. Voiră să-i verifice calculele şi el luă bucuros parte la discuţie.

Mai toţi se mirau de cantitatea relativ mică de alimente pe care şi-o luase şeful expediţiei. Într-o zi, unul din ofiţeri îi ceru doctorului lămuriri în această privinţă.

— Vă surprinde? Întrebă Fergusson.

— Fără îndoială.

— Dar ce durată presupuneţi că va avea călătoria mea? Luni întregi? E o mare greşeală. Dacă s-ar prelungi, am fi pierduţi; nu ne-am mai întoarce niciodată. Trebuie să ştiţi că nu sunt mai mult de trei mii cinci sute, să spunem patru mii de mile de la Zanzibar până la coasta Senegalului. Or, străbătând câte două supte patruzeci de mile în douăsprezece orc, ceea ce nu este nici măcar viteza trenurilor noastre, ne-ar ajunge şapte zile ca să traversăm Africa.

— Dar atunci n-aţi puteai vedea nimic, n-aţi face nici observaţii geografice, nici cerceta ţinutul cu de-amănuntul.

— Dar, răspunse doctorul, dacă-mi stăpânesc balonul, dacă mă urc şi cobor după voinţă, mă voi putea opri oricând şi oriunde mi se va părea potrivit, mai ales când voi fi ameninţat să fiu târât, de curenţi prea violenţi.

— Şi desigur că-i veţi întâlni, spuse comandantul Pennet. Unele uragane fac mai mult de două sute patruzeci de mile pe oră.

— Vedeţi? Replică doctorul. Cu o asemenea viteză s-ar putea traversa Africa în douăsprezece ore. În zori am pleca de la Zanzibar, iar seara am merge la culcare la Saint-Louis.

— Dar, întrebă un ofiţer, poate înainta un balon cu o asemenea viteză?

— Asta s-a mai văzut, răspunse Fergusson.

— Şi a rezistat?

— Perfect. Era pe vremea încoronării lui Napoleon, în 1804. Aeronautul Garnerin lansă din Paris, la ora unsprezece seara, un balon care purta următoarea inscripţie în litere de aur: „Paris, 25 Brumar, anul XIII, încoronarea împăratului de către S. S. Pius VII”. A doua zi dimineaţa, la ora cinci, locuitorii Romei vedeau planând balonul pe deasupra Vaticanului, străbătând câmpia romană şi căzând în lacul Bracciano. Aşa că, domnilor, un balon poate rezista unor asemenea viteze.

— Un balon, da, dar un om? Îndrăzni să spună Kennedy.

— Desigur că şi un om! Căci un balon este totdeauna nemişcat în raport cu aerul care-l înconjoară, nu el merge, ci masa de aer. Dacă ai aprinde o lumânare în nacelă, flacăra ei n-ar pâlpâi. Un aeronaut, care s-ar fi ridicat cu balonul lui Garnerin, n-ar fi avut de suferit în nici un caz de pe urma acestei viteze. De altfel, eu nu ţin să experimentez o asemenea viteză şi dacă mă voi putea agăţa în timpul nopţii de vreun arbore sau de vreun accident al terenului, o voi face fără îndoială. Tocmai de aceea luăm cu noi provizii pentru două luni şi, pe deasupra, nimic nu-l va putea împiedica pe îndemânaticul nostru vânător să ne aducă vânat din abundenţă, atunci când vom coborî.

— Ah, domnule Kennedy, ce minunate isprăvi o să faceţi acolo! Spuse un tânăr elev de marină, privindu-l cu invidie pe scoţian.

— Fără să mai ţinem seamă, urmă altul, că plăcerea va fi dublată de o mare glorie.

— Domnilor, răspunse vânătorul… sunt foarte măgulit… de complimentele dumneavoastră… dar nu am pentru ce să le primesc…

— Cum? Se auzi din toate părţile. Ai de gând să nu pleci?

— Nu voi pleca.

— Nu-l vei însoţi pe doctorul Fergusson?

— Nu numai că nu-l voi însoţi, dar nu mă găsesc aci decât pentru a-l opri în ultimul moment.

Toate privirile se îndreptară spre doctor.

— Nu-l luaţi în seamă, răspunse acesta liniştit. E o problemă pe care nu trebuie s-o discutaţi cu el. De fapt, el ştie foarte bine că va merge.

— Pe sfântul Patrick! Strigă Kennedy. Iau ca martor…

— Nu mai lua pe nimeni ca martor, prietene Dick. Eşti măsurat şi cântărit, şi tu şi praful tău de puşcă, şi puştile şi gloanţele, aşa că să nu mai vorbim despre asta.