Capitolul VI

UN SERVITOR CIUDAT.

EL VEDE CU OCHII LIBERI SATELIŢII LUI JUPITER.

DICK SE IA LA HARŢA CU JOE.

ÎNDOIALĂ ŞI CREDINŢĂ. CÂNTĂRITUL. JOE WILSON PRIMEŞTE O JUMĂTATE DE COROANĂ.

Doctorul Fergusson avea un servitor, Joe, înzestrat cu o fire minunată. Avea o încredere absolută în calităţile stăpânului său şi-i purta un devotament iară margini; îi ghicea dinainte dorinţele şi întotdeauna i le îndeplinea în chip desăvârşit. Un Caleb2, care nu era niciodată morocănos ci, dimpotrivă, întotdeauna vesel. Oricât ai fi căutat, n-ai fi putut găsi unul mai nimerit decât el. Fergusson i se încredinţase cu totul în privinţa amănuntelor vieţii sale, şi nu greşise. Nespus de cinstit era acest Joe! Un om care-ţi comandă masa întocmai cum ai face-o tu, care-ţi face bagajele şi nu-ţi uită nici ciorapii, nici cămăşile, care-ţi ţine cheile, îţi cunoaşte secretele şi nu abuzează de ele!

Dar ce nu însemna doctorul pentru cinstitul Joe! Cu cât respect şi cu câtă încredere accepta hotărârile lui! Tot ce gândea doctorul era bine; tot ce spunea era cugetat; tot ce dorea se putea face; tot ce întreprindea era cu putinţă de îndeplinit; tot ce înfăptuia era minunat. Dacă l-aţi fi tăiat pe Joe în bucăţi, ceea ce sunt sigur că n-aţi fi fost în stare să faceţi, tot nu şi-ar fi schimbat părerea despre stăpânul său.

Aşa încât, atunci când doctorul plănui să străbată Africa pe calea aerului, pentru Joe totul fu limpede; nu mai existau piedici.

Din clipa în care Fergusson se hotărâse să plece, era neîndoielnic că avea să-l ia şi pe credinciosul său ajutor; acest băiat de treabă ştia asta perfect de bine, cu toate că nu i-o spusese nimeni.

Dealtfel, avea să-i aducă doctorului cele mai mari foloase, datorită inteligenţei şi minunatei sale agilităţi. Dacă ar fi trebuit să se numească un profesor de gimnastică pentru maimuţele din Grădina zoologică – şi aşa destul de sprintene – cu siguranţă că Joe ar fi obţinut postul. Pentru el era o jucărie să sară, să se caţăre, să alerge şi să facă tot felul de năzdrăvănii.

Dacă Fergusson era şeful, iar Kennedy mâna sa dreaptă, Joe avea să le execute dispoziţiile. El îşi însoţise şi până atunci stăpânul în mai multe călătorii şi-şi însuşise oarecare cunoştinţe ştiinţifice.

Dar mai mult se distingea prin blândeţe şi printr-un optimism încântător.

Totul i se părea uşor, logic, firesc, şi ca urmare nu simţea nevoia să-se plângă de ceva sau să bombănească. Printre alte calităţi se mai bucura de o vedere nespus de bună. El şi cu Moestlin, profesorul lui Kepler1, posedau rara facultate de a vedea fără ochelari sateliţii Iui Jupiter şi de a putea număra în grupul Pleiadelor paisprezece stele, ultimele fiind de mărimea a noua. Se putea folosi fără greş de ochii săi în orice împrejurare, ceea ce nu însemna ca devenise un îngâmfat.

Ţinând seama de încrederea pe care o avea Joe în doctor, nu trebuie să ne mire nesfârşitele discuţii dintre Kennedy şi vrednicul slujitor al acestuia.

Unul se îndoia, celălalt credea. Unul era prudenţa clarvăzătoare, celălalt încrederea fără margini. Astfel, doctorul se găsea între îndoială şi credinţă. Dar trebuie să spun că nu-i păsa nici de una, nici de alta.

— Ei bine, domnule Kennedy? Spunea Joe.

— Ei bine, băiete?

— Iată că se apropie momentul. Se pare că ne îmbarcăm pentru plecarea în lună.

— Vrei să spui Ţara Lunii, care nu-l tot atât de departe, dar, fii pe pace, drumul e la fel de primejdios.

— Primejdios cu un om ca doctorul Fergusson?

— N-aş vrea să-ţi spulber iluziile, dragul meu Joe, dar ce pune el la cale e pur şi simplu isprava unui smintit: nu va pleca.

— Nu va pleca? Atunci nu i-aţi văzut balonul la atelierul domnilor Mittchel din Borough1.

— Nici n-o să mă duc să-l văd.

— Pierdeţi un spectacol frumos, domnule! Ce lucru minunat! Ce linie frumoasă! Ce nacelă încântătoare! Ce bine ne vom simţi în ea!

— Aşadar, te gândeşti serios să-l însoţeşti pe doctor?

— Eu? Dar am să-l însoţesc oriunde va dori! Replică Joe cu convingere. Asta ar mai lipsi, să-l las să plece singur, după ce am cutreierat toată lumea împreună! Dar cine să-l sprijine când va fi obosit? Cine să-i întindă o mână viguroasă, ca să sară peste o prăpastie? Cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte? Nu, domnule Dick. Joe va fi totdeauna la postul său, aproape de doctor. Dar ce spun eu? Alături de doctorul Fergusson.

— Eşti un băiat de treabă!

— Dealtfel, veniţi şi dumneavoastră cu noi, reluă Joe.

— Fără îndoială, făcu Kennedy, adică vă însoţesc ca să-l împiedic pe Samuel până-n ultima clipă să comită o asemenea nebunie, îl voi urma chiar până la Zanzibar, pentru ca, acolo, mâna unui prieten să poată opri de a-şi duce la îndeplinire planul său nebunesc.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Kennedy, însă nu-l veţi opri deloc. Doctorul Fergusson nu e un zăpăcit. Se gândeşte mult până să întreprindă ceva, dar când s-a hotărât nici dracul nu-l mai poate face să renunţe.

— O să vedem!

— Nu vă amăgiţi cu nădejdea asta. Dealtfel, important e că mergeţi cu noi. Pentru un vânător ca dumneavoastră, Africa e un ţinut minunat Aşa că, oricum n-o să vă pară rău de călătoria ce-o veţi face.

— Nu, cu siguranjă că n-am să regret, mai ales dacă încăpăţânatul ăsta îşi va da în sfârşit seama de realitate.

— Fiindcă veni vorba, spuse Joe, ştiţi că astăzi ne cântărim?

— Cum aşa, „ne cântărim”?

— Fără îndoială! Doctorul Fergusson, dumneavoastră şi eu toţi trei ne vom cântări.

— Ca jocheii?

— Ca jocheii! Dar să nu vă neliniştiţi, nu veţi fi nevoit să slăbiţi dacă veţi fi prea greu. O să vă ia cum sunteţi.

— Nu mă voi cântări! Spuse scoţianul cu tărie.

— Dar, domnule, se pare că e nevoie de asta pentru buna funcţionare a aparatului său.

— Ei bine! O să meargă şi altfel!

— Asta-i acum! Şi dacă nu ne vom putea ridica în aer din cauza lipsei unor calcule precise?

— Ei zău! Dar nici nu doresc altceva!

— Se poate, domnule Kennedy! Domnul doctor vine îndată să ne ia.

— Nu voi merge!

— N-o să-i faceţi una ca asta.

— Ba am să i-o fac.

— Bine! Spuse Joe, râzând. Vorbiţi aşa pentru că nu-i el aici, dar când o să vă spună direct: „Dick, trebuie să-ţi cunosc în mod exact greutatea”, vă veţi supune fără îndoială.

În această clipă, doctorul intră în cabinetul său de lucru, unde avea loc convorbirea, şi îl privi pe Kennedy, care nu se simţea în largul său.

— Dick, îi spuse, vino împreună cu Joe; trebuie să ştiu cât cântăriţi fiecare.

— Dar…

— Poţi să rămâi cu pălăria în cap. Vino! Şi Kennedy îl urmă.

Se duseră cu toţii la atelierul domnilor Mittchell, unde se pregătise unul din cântarele acelea, zise „romane”. Doctorul trebuia neapărat să cunoască greutatea însoţitorilor săi, pentru a stabili echilibrul aerostatului. Aşa că-l puse pe Dick să se urce pe platforma cântarului. Fără să i se împotrivească, acesta spuse cu jumătate de glas:

— Bine, bine! Asta nu mă obligă la nimic.

— O sută cincizeci şi trei de livre1, constată doctorul, înscriind cifra în carnetul său.

— Sunt prea greu?

— Aş de unde, domnule Kennedy! Răspunse Joe. De altfel, eu sunt uşor, aşa că se va compensa.

Şi Joe trecu plin de atâta entuziasm în locul vânătorului, încât, în grabă, fu gata să răstoarne cântarul, luă poziţia în care el, Joe, îl maimuţărea pe Ahilc de la intrarea în Hyde-Park, şi arăta minunat chiar fără scut.

— O sută douăzeci de livre, înscrise doctorul.

— Ei, ei! Făcu Joe cu un zâmbet de satisfacţie. De ce zâmbea, nici el n-ar fi putut spune.

— Acum e rândul meu, spuse Fergusson, înscriind în dreptul său o sută treizeci şi cinci de livre. Toţi trei, adăugă apoi, nu cântărim mai mult de patru sute de livre.

— Domnule doctor, reluă Joe, dacă expediţia dumneavoastră ar cere-o, aş putea foarte bine să postesc, ca să slăbesc vreo douăzeci de livre.

— Nu-i nevoie, băiete, răspunse doctorul. Poţi să mănânci cât pofteşti: iată o jumătate de coroană, ca să te ospătezi şi să bei după voia inimii.