Capitolul XI.

SOSIREA LA ZANZIBAR. CONSULUL ENGLEZ.

LOCUITORII NU VĂD CU OCHI BUNI CĂLĂTORIA CU AEROSTATUL. FĂCĂTORII DE PLOAIE.

UMFLAREA BALONULUI. PLECAREA DIN 18 APRILIE.

ULTIMUL ADIO. VICTORIA.

Un vânt mereu prielnic grăbise mersul vasului Resolute spre locul de destinaţie. Navigaţia în canalul Mozambicului fu neobişnuit de liniştită. Traversarea maritimă prevestea şi o bună traversare aeriană. Cu toţii aşteptau nerăbdători clipa sosirii şi voiau să dea o mână de ajutor la ultima revizuire a pregătirilor doctorului Fergusson. În sfârşit, vasul se apropie de localitatea Zanzibar, situată pe insula cu acelaşi nume, şi în ziua de 15 aprilie, la ora unsprezece dimineaţa, aruncă ancora în port.

Insula Zanzibar, stăpânită de imamul3 din Mascat, aliat al Franţei şi al Angliei, este cu siguranţă una din cele mai frumoase colonii. În port vin numeroase corăbii din ţinuturile învecinate.

De coasta africană o desparte numai un canal, care în partea cea mai lată nu depăşeşte treizeci de mile.

Pe insulă se face un comerţ intens, cu cauciuc, fildeş, dar mai ales cu „lemn de abanos”1, deoarece Zanzibarul este un mare târg de sclavi. Traficul se întinde dealtminteri pe toată coasta orientală a Africii, până sub latitudinile Nilului. Domnul G. Lejean a văzut făcându-se aici comerţ cu sclavi, chiar de către vase cu pavilion francez.

De îndată ce vasul Resolute aruncă ancora, consulul englez al Zanzibarului veni pe bord să se pună la dispoziţia doctorului, ale cărui proiecte le urmărise în ziarele europene timp de o lună de zile.

Până acum făcuse parte din tabăra cea mare a neîncrezătorilor.

— Mă îndoiam, spuse el, întinzându-i mâna lui Samuel Fergusson, acum însă nu mă mai îndoiesc.

Îşi puse locuinţa la dispoziţia doctorului, a lui Dick Kennedy şi, bineînţeles, a bravului Joe.

Prin bunăvoinţa lui, doctorul putu să citească diferite scrisori, pe care consulul le primise din partea căpitanului Speke. Acesta, împreună cu însoţitorii săi, suferise îngrozitor din cauza timpului rău şi a foamei, chiar înainte de a ajunge în ţinutul Ugogo. Înaintau foarte greu şi nu credeau că vor mai putea trimite aşa de curând ştiri.

— Iată primejdii şi lipsuri pe care noi vom şti să le evităm, spuse doctorul.

Bagajele celor trei călători fură transportate în casa consulului, între timp se făceau pregătiri pentru debarcarea balonului pe plaja din Zanzibar. În apropierea catargului de semnalizare se afla un turn uriaş, care putea fi un adăpost sigur împotriva vântului de răsărit. Această construcţie, semănând cu un butoi aşezat vertical, pe lângă care butia din Heidelberg ar fi părut un simplu butoiaş, era o fortificaţie, pe a cărei platformă vegheau beluci înarmaţi cu suliţe.

Dar iată că odată cu debarcarea aerostatului, consulul fu avertizat că populaţia insulei se va răzvrăti. Nimic nu-i mai primejdios decât o pasiune fanatică. Ştirea sosirii unui străin, care avea de gând să se ridice în aer, îi îndârji pe băştinaşi. Negrii, mult mai întărâtaţi decât arabii, văzură în acest proiect intenţii duşmănoase religiei lor. Îşi închipuiau că se pregătea ceva împotriva Soarelui şi a Lunii, aştrii veneraţi de populaţia africană, astfel că se hotărâră să se opună expediţiei nelegiuite.

Consulul, pus în gardă, se sfătui cu doctorul Fergusson şi cu comandantul Pennet. Acesta nu voia să se lase intimidat de ameninţări, dar prietenul său îl potoli:

— Cu siguranţă că vom ieşi învingători; înşişi păzitorii imamului ne vor da la nevoie o mână de ajutor. Dar, dragul meu comandant, un accident poate avea loc pe neaşteptate; un atac prin surprindere ar putea pricinui balonului un rău de nereparat şi călătoria ar fi compromisă cu siguranţă; aşa că trebuie să lucrăm cu mare băgare de seamă.

— Dar ce e de făcut? Dacă debarcăm pe coasta Africii, vom întâmpina aceleaşi greutăţi! Ce-i de făcut?

— E foarte simplu, interveni consulul. Priviţi insulele acelea, de dincolo de port. Debarcaţi aerostatul pe una din ele, înconjuraţi-vă cu o gardă de marinari şi nu veţi mai avea riici un risc.

— Perfect! Încuviinţă doctorul. Aşa vom fi la largul nostru, pentru a ne desăvârşi pregătirile.

Comandantul fu de acord cu acest sfat.

Resolule se apropie de insula Kumbeni. În cursul dimineţii de 16 aprilie, balonul fu pus în siguranţă, în mijlocul unei poieni înconjurate de pădure deasă.

Au înfipt în pământ doi stâlpi, înalţi de câte optzeci de picioare, la o distanţă potrivită unul în faţa celuilalt. Un sistem de macarale, fixate în partea de sus a stâlpilor, îngăduia ca aerostatul dezumflat să fie înălţat cu ajutorul unui cablu transversal. Balonul interior fiind prins de vârful celui exterior putea fi ridicat odată cu el. Ţevile pentru introducerea hidrogenului au fost fixate la orificiile de umflare, aflate la baza fiecărui balon.

În ziua de 17 fu pusă în stare de funcţiune instalaţia de produs gaze. Aceasta era formată din treizeci de butoaie, în care, prin amestecul fierului vechi şi al acidului sulfuric cu o mare cantitate de apă, lua naştere hidrogenul. Gazul obţinut astfel se aduna într-un rezervor central încăpător, după ce în trecere era curăţat, iar de acolo se ducea în cele două aerostate prin ţevile respective. În felul acesta, în amândouă baloanele intra o cantitate de gaz perfect determinată.

Pentru această operaţie urma să se întrebuinţeze o mie opt sute şaptezeci de galoane de acid sulfuric, şaisprezece mii cincizeci de livre de fier1 şi nouă sute şaizeci şi şase de galoane de apă.

Operaţia începu în noaptea următoare, spre ora trei dimineaţa, şi dură aproape opt ore. A doua zi, aerostatul, acoperit de plasa sa, se legăna graţios deasupra nacelei, de marginile căreia atârnau o mulţime de saci plini cu pământ, cu scopul de a o ţine pe sol. Aparatul de dilatare fu urcat cu mare grijă la locul lui, şi ţevile care ieşeau din aerostat fură adaptate vasului cilindric.

Ancorele, frânghiile, instrumentele, pledurile de călătorie, cortul, alimentele, armele urmau să ia şi ele în nacelă locul ce le era destinat. Provizia de apă se aduse de la Zanzíbar. Cele două sute de livre de încărcătură fură repartizate în cincizeci de saci, aşezaţi pe fundul nacelei, dar la îndemâna călătorilor. Pregătirile se terminară pe la ora cinci seara. În jurul insulei vegheau neîncetat santinele, iar bărcile vasului Resolule brăzdau canalul.

Negrii continuau să-şi arate mânia prin strigăte, strâmbături şi sărituri. Vrăjitorii se agitau printre grupurile înfuriate, aţâţându-le; câţiva fanatici încercară să ajungă la insulă înot, dar fură îndepărtaţi cu uşurinţă.

Atunci începură cu farmece şi descântece. Făcătorii de ploaie, care pretindeau că puteau comanda norilor, chemară în ajutor uraganele şi torentele de grindină. Pentru aceasta, după ce culeseră frunze din toate soiurile de copaci, le puseră să fiarbă pe un foc potrivit; apoi sacrificară un berbec, înfigându-i în inimă un ac lung. Dar, în ciuda ceremoniilor lor, cerul rămânea senin, astfel că se aleseră numai cu berbecul mort şi cu strâmbăturile lor zadarnice.

Ca urmare, se dedară unor orgii furioase, îmbătându-se cu „tembo”, o băutură foarte tare, preparată din suc de cocos, şi cu o bere peste măsură de ameţitoare, numită „togwa”. Cântecele lor, nu prea melodioase, dar ritmice, continuară până noaptea târziu.

Un ultim ospăţ îi reuni pe călători spre ora şase seara, la masa comandantului şi a ofiţerilor. Kennedy, pe care nimeni nu-l mai întreba nimic, murmura cuvinte de neînţeles, fără să-l piardă din ochi pe doctorul Fergusson.

Ospăţul fu însă trist. Apropierea clipei supreme Ie inspira tuturora gânduri grele. Ce le rezerva soarta îndrăzneţilor călători? Se vor mai găsi ei vreodată în mijlocul prietenilor, vor mai reveni oare la căminul lor? Dacă vor rămâne fără mijloace de transport, ce se va întâmpla cu ei printre populaţiile sălbatice, în ţinuturile neexplorate sau în mijlocul imenselor pustietăţi? Aceste gânduri, ţinute departe până atunci, începură să le frământe imaginaţia, aţâţând-o peste măsură. Doctorul Fergusson, mereu calm, mereu nepăsător, vorbea ba de una, ba de alta. Dar degeaba încerca să risipească tristeţea molipsitoare a comesenilor, căci nu izbutea.

Deoarece se temeau de oarecare demonstraţii potrivnice, doctorul şi însoţitorii săi se culcară la bordul vasului Resolute.

La ora şase dimineaţa părăsiră cabinele şi se îndreptară spre insula Kumbeni.

Balonul se legăna uşor în adierea vântului de răsărit.

Sacii cu pământ fură înlocuiţi cu douăzeci de marinari, care apucară zdravăn de frânghii. Comandantul Pennet şi ofiţerii săi erau prezenţi la această plecare solemnă.

În clipa aceea, Kennedy se îndreptă cu paşi siguri spre doctor, îi luă mâna şi-i spuse:

— Aşadar, Samuel, e sigur că pleci?

— Foarte sigur, dragul meu Dick.

— Recunoşti că am făcut tot ce-am putut ca să împiedic călătoria?

— Totul.

— Atunci conştiinţa mi-e împăcată din acest punct de vedere şi te însoţesc.

— Eram sigur! Răspunse doctorul, a cărui faţă trăda o vie emoţie.

Clipa despărţirii sosi. Comandantul şi ofiţerii săi îmbrăţişară din toată inima pe curajoşii lor prieteni, inclusiv pe vrednicul Joe, care era mândru şi bucuros. Fiecare din cei de faţă voia să dea mâna cu doctorul Fergusson.

La ora nouă, cei trei tovarăşi de drum se suiră în nacelă; doctorul aprinse arzătorul şi potrivi flacăra în aşa fel ca să producă o căldură rapidă. Balonul, care-şi păstra pe pământ un echilibru desăvârşit, după câteva minute se ridică. Marinarii începură să fileze frânghiile care ţineau balonul şi acesta se înălţă cam la douăzeci de picioare deasupra pământului. Doctorul stătea în picioare, între cei doi tovarăşi ai săi.

— Prieteni, strigă el descoperindu-se, să dăm navei noastre aeriene un nume care să-i aducă noroc. S-o botezăm Victoria.

Un „ura” puternic răsună în mijlocul insulei, în clipa aceea, forţa de ascensiune a aerostatului crescu uimitor de mult.

Fergusson, Kennedy şi Joe adresară un ultim adio prietenilor lor.

— Daţi drumul! Strigă doctorul.

Şi Victoria se ridică repede în aer, în timp ce tunurile grele de marină ale vasului Resolute bubuiau în cinstea ei.