Capitolul XII.

TRAVERSAREA STRÂMTORII. MRIMA.

PĂRERILE LUI DICK ŞI PROPUNERILE LUI JOE.

REŢETĂ DE CAFEA. UZARANTO.

NEFERICITUL MAIZAN. MUNTELE DURHUMI.

HĂRŢILE DOCTORULUI. O NOAPTE PE UN NOPAL.

Aerul era limpede şi vântul sufla potrivit. Victoria urcă aproape perpendicular până la înălţimea de o mie cinci sute de picioare, indicată de coloana barometrică printr-o presiune de aproximativ cincizeci de milimetri.

La această înălţime, un curent mai puternic împinse balonul spre sud-vest. Un spectacol măreţ se desfăşura înaintea ochilor celor trei călători!

Insula Zanzibar se vedea în întregime şi, datorită culorii ei mai închise, se distingea ca pe o vastă planisferă. Câmpurile luau înfăţişarea unor mostre de ţesături în diferite culori; pădurile şi crângurile apăreau ca nişte pete verzi. Locuitorii insulei parcă erau pitici.

Încetul cu încetul, uralele şi strigătele se stinseră în aer; numai bubuiturile tunurilor făceau să vibreze partea inferioară a aerostatului.

— Ce frumos e! Strigă Joe, rupând primul liniştea ce domnea în nacelă.

Nu i se răspunse. Doctorul era ocupat cu observarea variaţiilor barometrice şi luarea de note referitoare la diferite amănunte ale ascensiunii.

Kennedy nu se mai sătura privind vasta panoramă.

Razele fierbinţi ale soarelui ajutau funcţionarea încălzitorului, astfel că presiunea gazului crescu mai mult şi Victoria atinse repede înălţimea de două mii cinci sute de picioare. Resolute părea o simplă barcă, iar coasta de vest a Africii apărea ca un întins chenar de spumă.

— Nu spuneţi nimic? Întrebă Joe.

— Privim, răspunse doctorul, îndreptându-şi luneta spre continent.

— Cât despre mine, eu simt nevoia să vorbesc.

— N-ai decât, Joe. Vorbeşte cât îţi place.

Joe scoase un şir apreciabil de sunete onomatopeice. Exclamaţiile sale nu mai conteneau.

În timpul traversării canalului, doctorul socoti nimerit să rămână la aceeaşi înălţime; putea observa coasta pe o întindere mult mai mare. Între timp îşi arunca regulat privirea pe termometrul şi barometrul atârnat în interiorul cortului întredeschis. Un al doilea barometru, aşezat în afară, trebuia să-i servească noaptea în orele de veghe.

După două ore, Victoria, împinsă de vânt cu o viteză de peste opt mile, se apropia de coastă. Doctorul se hotărî să micşoreze înălţimea. Reduse flacăra arzătorului şi îndată balonul coborî la trei sute de picioare.

Se găseau deasupra acelei părţi de pe coasta orientală a Africii care poartă numele de Mrima. Şiruri de manglieni1 îi apărau ţărmurile; refluxul lăsa să li se zărească rădăcinile groase, roase de apele Oceanului Indian. Dunele, care formau o linie de-a lungul ţărmului, se întindeau până la orizont. Spre nord-vest se ridica piscul muntelui Nguru.

Victoria trecu prin apropierea unei aşezări omeneşti, pe care doctorul o recunoscu după hartă ca fiind satul Kaole. Întreaga populaţie, adunată laolaltă, scotea urlete de furie şi de teamă. Dar zadarnic aruncară săgeţi spre monstrul aerian care se legăna maiestuos în aer; acesta rămase neatins.

Vântul bătea acum spre sud, dar pe doctor nu-l mai nelinişti deloc direcţia aceasta; ea îi îngăduia, dimpotrivă, să urmeze calea arătată de căpitanii Burton şi Speke.

În sfârşit, Kennedy deveni tot atât de vorbăreţ ca şi Joe; schimbau între ei fraze admirative:

— Diligentele sunt un fleac! Spuse unul.

— Vapoarele nu fac două parale adăugă celălalt.

— Căile ferate nu-s bune de nimic! Ripostă Kennedy. Cu trenul traversezi ţările fără să Ie vezi!

— Cu balonul se schimbă socoteala! Reluă Joe. Nici nu simţim că mergem şi natura se osteneşte singură să se desfăşoare înaintea ochilor noştri!

— Ce spectacol! Ce minune! Ce extaz! Un vis într-un hamac!

— Ce-ar fi dacă am dejuna? Întrebă Joe, căruia aerul îi făcuse poftă de mâncare.

— Asta-i o idee, băiete!

— Oh, pregătirea dejunului nu va lua mult timp! Biscuiţi şi carne conservată.

— Şi cafea la discreţie, adăugă doctorul. Îţi dau voie să iei puţină căldură de la arzătorul meu; are mai multă decât îi trebuie, şi în felul acesta nu ne vom teme nici de incendiu.

— Ar fi îngrozitor! Răspunse Kennedy. Parcă am avea deasupra noastră o cutie cu praf de puşcă.

— Nu-i chiar aşa, răspunse Fergusson. Dacă hidrogenul totuşi s-ar aprinde, s-ar consuma încetul cu încetul şi am coborî pe pământ, ceea ce e drept că nu ne-ar conveni; dar nu te teme, aerostatul nostru este închis ermetic.

— Atunci să mâncăm, spuse Kennedy.

— Poftiţi, domnilor! Glăsui Joe. Iar eu, ospătându-mă odată cu dumneavoastră, voi face în acelaşi timp o cafea, despre care îmi veţi spune apoi cum v-a plăcut.

— Este adevărat, confirmă doctorul, că, printre alte mii de virtuţi, Joe are un talent deosebit în pregătirea acestei delicioase băuturi. O face dintr-un amestec al cărui secret n-a vrut să mi-l dezvăluie niciodată.

— Ei bine, domnule, deoarece suntem în plin aer, pot să vă încredinţez reţeta mea. Este pur şi simplu un amestec din părţi egale de moca, burbon şi rionunez.

Peste câteva clipe servi băutura în trei ceşti aburinde şi astfel încheiară un dejun substanţial, întregit de buna lor dispoziţie.

Regiunea se deosebea printr-o mare fertilitate. Sub bolta de verdeaţă se vedeau cărări înguste şi întortocheate. Balonul trecea pe deasupra unor lanuri de porumb şi orz, în plină dezvoltare. Ici şi colo se vedeau câmpii imense de orez, plantele distingându-se limpede, cu tulpinile lor drepte şi cu florile de culoarea purpurei.

În alte locuri se zăreau capre şi oi, închise în nişte cuşti mari, ridicate pe pari, desigur ca să fie apărate de leoparzi.

Ţipetele şi manifestările de uimire la vederea Victoriei se repetară în mai multe sate şi doctorul Fergusson se menţinea cu prudenţă la o înălţime potrivită, ca să nu fie nimerit de săgeţi. La amiază, privind harta, doctorul socoti că se găseau deasupra ţării Uzaramo.

Ţinutul era plin de cocotieri, bumbac şi de un soi de arbori care dau fructe asemănătoare pepenelui. Pe deasupra lor, Victoria părea că zburdă jucăuşă. Deoarece era vorba de Africa, lui Joe toată această vegetaţie i se părea foarte firească. Kennedy zărea iepuri şi prepeliţe, care păreau că nu aşteaptă decât un glonţ, dar, ţinând seama de neputinţa de a aduna vânatul, vânătoarea nu ar fi însemnat decât risipă de praf de puşcă.

Mergând cu o viteză de douăsprezece mile pe oră, aeronauţii ajunseră curând deasupra satului Tundă, la 38°20' longitudine.

— În locul acesta, spuse doctorul, Burton şi Speke au fost straşnic scuturaţi de friguri, încât la un moment dat au crezut că expediţia le era primejduită. Dar asta nu a fost tot, căci, îndată ce s-au îndepărtat puţin de coastă, oboseala şi lipsurile au început să se facă foarte simţite.

Într-adevăr, în acest ţinut malaria bântuie necontenit. Doctorul fu chiar nevoit să se urce mai sus, ca să scape de miasmele pământului umed, ale cărui emanaţii erau răscolite de un soare arzător. Pe alocuri se zărea o caravană odihnindu-se într-un „kraal”, aşteptând răcoarea serii ca să poată porni din nou la drum. Erau locuri întinse, înconjurate de garduri de mărăcini şi de desişuri, în care traficanţii se apără nu numai de fiare, ci şi de triburile prădalnice ale ţinutului.

La vederea Victoriei, indigenii fugeau risipindu-se. Kennedy ar fi dorit să-i privească mai de aproape, dar Samuel se împotrivi categoric.

— Şefii sunt înarmaţi cu flinte, spuse el, şi balonul nostru ar fi o ţintă prea uşoară pentru un glonţ.

— Oare o gaură de glonţ ne-ar pricinui prăbuşirea? Întrebă Joe.

— Nu imediat, dar curând această gaură s-ar transforma într-o ruptură mare, prin care s-ar scurge tot hidrogenul.

— În cazul acesta, trebuie să ne ţinem la o distanţă respectabilă. Oare ce gândesc ei văzându-ne plutind astfel în aer? Sunt sigur că au poftă să ne adore.

— N-au decât să ne adore, dar de la distanţă, remarcă doctorul. Uite, ţinutul îşi schimbă înfăţişarea. Satele sunt mai rare, manglienii nu se mai văd; la această latitudine, vegetaţia dispare.

Solul devine accidentat şi indică apropierea munţilor.

— Într-adevăr, spuse Kennedy, mi se pare că văd în partea aceea câteva înălţimi.

— Spre vest e lanţul munţilor Urizara; cred că acela e muntele Duthumi, în spatele căruia nădăjduiesc să ne adăpostim, ca să petrecem noaptea. Voi mări flacăra arzătorului. Suntem obligaţi să ne menţinem la o înălţime de cinci până la şase sute de picioare.

— Straşnică idee aţi avut, domnule! Spuse Joe. Operaţia nu este nici grea şi nici obositoare; întorci un robinet şi gata.

— Iată-ne mai la largul nostru spuse vânătorul după ce balonul se mai ridicase. Strălucirea soarelui în nisipul roşcat devenea de nesuportat.

— Ce arbori minunaţi! Strigă Joe. Nu e nevoie nici de o duzină ca să faci o pădure.

— Sunt baobabi, răspunse doctorul Fergusson. Ia uitaţi-vă, se vede unul al cărui trunchi are o circumferinţă de vreo sută de picioare. Poate că tocmai aici, sub acest copac, a pierit Maizan în 1845, căci ne aflăm deasupra satului Deje la Mhora unde s-a aventurat fără însoţitori. A fost prins de căpetenia acestui ţinut, legat de baobab, şi negrul acesta sălbatic l-a tăiat încetul cu încetul. Bietul Maizan n-avea decât 25 de ani!

— Şi Franţa n-a răzbunat o asemenea crimă? Întrebă Kennedy.

— Franţa a reclamat. Saidul din Zanzibâr a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să pună mâna pe ucigaş, dar n-a izbutit.

— Atunci să nu ne oprim! Spuse Joe. Dacă sunteţi de aceeaşi părere, să urcăm repede, domnule.

— Cu mare plăcere, Joe, cu atât mai mult cu cât înaintea noastră se ridică muntele Duthumi. Dacă socotelile mele sunt exacte, îl vom depăşi înainte de ora şapte seara.

— Nu vom călători noaptea? Întrebă vânătorul.

— Nu, pe cât ne va fi cu putinţă, deşi, luând unele precauţiuni şi păstrând atenţia mărită, nu ar fi primejdios, dar nu-i de ajuns să traversezi Africa; trebuie s-o şi vezi.

— Până acum n-avem de ce să ne plângem, domnule. În locul unui pustiu, găsim ţinutul cel mai fertil şi cel mai cultivat din lume! Să mai dai crezare geografilor!

— S-aşteptăm, Joe, s-aşteptăm. Vom vedea mai târziu.

Pe la şase şi jumătate seara, Victoria se găsea în faţa muntelui Duthumi. Ca să-I treacă, trebui să se înalţe la mai mult de trei mii de picioare, iar pentru aceasta doctorul nu avu decât să ridice temperatura cu 18°1. Se putea spune într-adevăr că-şi manevra balonul cu mâna. Kennedy îi indica obstacolele ce trebuiau trecute, şi Victoria zbura prin aer pe deasupra piscurilor.

La orele opt, balonul coborî pe coasta opusă, mai puţin prăpăstioasă decât cealaltă. Fură aruncate ancorele şi una din ele, întâlnind ramurile unui copac enorm, se prinse cu putere de ele, Joe coborî pe frânghie şi o înţepeni cu cea mai mare grijă. I se întinse apoi scara de mătase şi el reveni sus.

Aerostatul rămase aproape nemişcat, la adăpost de vânturile de răsărit. Călătorii îşi pregătiră cina şi, înfometaţi de plimbarea aeriană, făcură un mare gol în proviziile lor.

— Cât am parcurs azi? Întrebă Kennedy, înghiţind nişte bucăţi îngrijorător de mari.

Doctorul determină latitudinea şi longitudinea locului, cu ajutorul Lunii, şi consultă admirabila hartă care-i servea de călăuză; făcea parte din atlasul „Die neusten Entdeckungen în Afrika”2, publicat la Gotha de prietenul său, savantul Petermann, care i-l trimisese. Atlasul urma să-i servească doctorului în tot timpul călătoriei, deoarece cuprindea itinerarul Iui Burton şi Speke spre Marile Lacuri, Sudanul, după doctorul Barfh, Senegalul de jos, după Guillaume Lejean, şi delta Nigerului, după doctorul Baikie. Fergusson mai luase şi o lucrare, care întrunea toate cunoştinţele cu privire la Nil, intitulată: „The sources of the Nile, being a general survey of the basin of that river and of its head stream, with the history of the Nilotic discovery by Charles Beke, Th. D.”3.

Mai avea cu el şi admirabilele hărţi publicate în „Buletinele Societăţii de geografie din Londra”. Astfel, nici un punct din ţinuturile descoperite nu putea să-i scape.

Fixându-şi poziţia pe hartă, văzu că se găsea la 2° latitudine şi la o sută douăzeci de mile spre vest.

Kennedy îi atrase atenţia că mergeau spre sud. Dar direcţia aceasta îi convenea doctorului, care voia, pe cât îi era cu putinţă, să recunoască urmele lăsate de înaintaşii săi.

Garda de noapte şi-o împărţiră în trei schimburi, aşa ca fiecare să vegheze pe rând asupra celorlalţi doi. Doctorul era în schimbul întâi, de la ora nouă, Kennedy de Ia miezul nopţii şi Joe de la ora trei dimineaţa.

Înveliţi în pleduri, aceştia doi din urmă se întinseră sub cort şi dormiră liniştiţi, în timp ce doctorul Fergusson veghea asupra lor.