Capitolul XIV.

PĂDUREA DE ARBORI CARE DAU GUMĂ.

ANTILOPA ALBASTRĂ. SEMNALUL DE ADUNARE.

UN ASALT NEAŞTEPTAT. KANYEME.

O NOAPTE SUB CERUL LIBER. MABUNGURU.

JIHUE-LA-MKOA. PROVIZIE DE APĂ.

SOSIREA LA KAZCH.

Ţinutul sterp, uscat, cu un pământ argilos, crăpat de căldură, părea pustiu. Ici şi colo se zăreau câteva urme de caravane, de oseminte omeneşti înălbite, pe jumătate măcinate şi îngropate în praful lor. După o oră şi jumătate de mers, Dick şi Joe pătrunseră într-o pădure de arbori care dau gumă. Înaintau cu ochii la pândă şi cu degetul pe trăgaciul armei. Nu ştiau la ce se pot aştepta. Fără să fie un mare puşcaş, Joe mânuia cu îndemânare o armă de foc.

— Ce bine e să mergi pe jos, domnule Dick, şi totuşi, locul ăsta nu-i prea prielnic, spuse el, lovind bucăţile de cuarţ cu care era presărat terenul.

Kennedy îi făcu semn să tacă şi să se oprească. Trebuia să ştii cum să înlocuieşti lipsa câinilor şi, oricât de sprinten ar fi fost Joe, nu putea înlocui totuşi nasul unui ogar.

În albia unui torent, unde mai rămăseseră câteva băltoace, se adăpa o turmă de vreo zece antilope. Graţioasele animale, presimţind un pericol, păreau neliniştite; după fiecare înghiţitură îşi ridicau cu vioiciune capul gingaş, adulmecând aerul cu nările lor delicate, în direcţia vânătorilor.

În timp ce Joe stătea nemişcat, Kennedy ocoli câteva desişuri, puse puşca la ochi şi trase. Turma dispăru într-o clipă; numai o antilopă, lovită în umăr, se prăbuşi. Kennedy se aruncă asupra prăzii.

Era un blawe-bock, un animal minunat, de un albastru palid ce dădea în cenuşiu, cu pântecele şi partea dinăuntru a picioarelor albe ca zăpada.

— Bun vânat! Strigă vânătorul. E o specie foarte rară de antilopă şi sper să-i pot tăbăci pielea în aşa fel ca să se păstreze bine.

— Ce vă trece prin gând, domnule Dick?

— Chiar aşa! Priveşte ce păr splendid are!

— Dar doctorul Fergusson nu va îngădui niciodată o asemenea supraîncărcătură.

— Ai dreptate, Joe! Este, totuşi, regretabil să părăseşti un animal atât de frumos!

— N-o să-l părăsim cu totul, domnule Dick. Vom scoate din el toate foloasele nutritive pe care le poate da şi, dacă-mi îngăduiţi, mă voi achita de treaba asta tot aşa de bine ca şi preşedintele onorabilei corporaţii a măcelarilor Londrei.

— Cum doreşti, prietene. Ştii, totuşi, că, în calitate de vânător, mă pricep şi eu tot atât de bine să jupoi un vânat pe cât mă pricep să-l ucid.

— Sunt sigur de asta, domnule Dick, aşa că nu vă sfiiţi să faceţi o vatră din trei pietre aşezate una peste alta; lemne uscate avem destule şi în câteva minute voi şti să întrebuinţez cărbunii dumneavoastră.

— Numaidecât, glăsui Kennedy.

Improvizară vatra şi peste câteva secunde focul pâlpâia.

Joe scoase din trupul antilopei vreo douăsprezece costiţe şi muşchii cei mai fragezi, care se transformară curând în fripturi la grătar, foarte gustoase.

— Au să-i facă plăcere prietenului Samuel, spuse vânătorul.

— Ştiţi la ce mă gândesc, domnule Dick?

— Desigur că la friptura ta.

— Câtuşi de puţin. Mă gândesc la mutra pe care am face-o dacă n-am mai găsi aerostatul.

— Ce idee! Crezi că doctorul ne va părăsi?

— Nu, dar dacă i s-a desprins ancora?

— Cu neputinţă! De altfel, lui Samuel i-ar fi uşor să coboare din nou balonul; îl manevrează cu multă siguranţă.

— Dar dacă-l ia vântul şi nu se mai poate întoarce aici, la noi?

— Haide, Joe, destul cu presupunerile tale; nu sunt deloc plăcute!

— Ah, domnule Dick, tot ce se întâmplă pe lumea asta este firesc şi se poate întâmpla orice; aşa că trebuie să prevedem totul…

În clipa aceea răsună un foc de puşcă.

— Hei! Făcu Joe.

— E carabina mea! Îi cunosc detunătura!

— E semnalul!

— Ne ameninţă ceva!

— Poate pe el! Replică Joe.

Vânătorii strânseră în grabă friptura şi porniră înapoi, călăuzindu-se după urmele pe care le lăsase Kennedy. Desimea frunzişului îi împiedica să zărească aerostatul, de care însă nu puteau fi departe.

În clipa aceea răsună încă un foc de puşcă.

— Trebuie să ne grăbim! Spuse Joe.

— Hei, altă detunătură!

— Îmi face impresia unui atac.

— Hai mai repede!

Şi porniră, alergând din răsputeri. Când ajunseră la marginea pădurii, în prima clipă văzură Victoria la locul ei, cam la două mile de acolo, şi pe doctor în nacelă.

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Kennedy.

— Dumnezeule mare! Strigă Joe, a cărui ageră vedere ne este cunoscută.

— Uite, colo, o ceată de negri împresoară balonul, într-adevăr, vreo treizeci de inşi se îmbulzeau gesticulând, urlând, sărind împrejurul sicomorului. Câţiva, căţăraţi în copac, ajunseseră până la ramurile cele mai înalte. Pericolul părea de neînlăturat.

— Stăpânul meu e pierdut! Strigă Joe.

— Haide, Joe, păstrează-ţi sângele rece şi ocheşte bine!

— Viaţa a patru din năvălitori e în mâinile noastre. Înainte!

Străbătuseră o milă în fugă, când din nacelă se auzi un nou foc de puşcă. Glonţul nimeri o făptură care se căţărase pe funia ancorei. Un corp fără viaţă căzu din creangă în creangă şi rămase atârnat la vreo douăzeci de picioare deasupra pământului, cu braţele şi cu picioarele bălăbănindu-se în aer.

— Ia te uită! Făcu Joe, oprindu-se. Cu ce se mai ţine dihania asta de copac?!

— Ce ne priveşte? Răspunse Kennedy. Hai să fugim mai repede.

— Domnule Kennedy, strigă Joe izbucnind în râs, e o maimuţă! Nu sunt decât maimuţe.

— Mai bine maimuţe decât oameni, spuse Kennedy repezindu-se în mijlocul cetei care urla.

Era într-adevăr o colonie de cinocefali1, destul de periculoşi, sălbatici şi violenţi, îngrozitori la vedere, cu botul lor de câine.

Totuşi, după câteva focuri de armă, hoarda o luă la fugă, schimonosindu-se şi lăsând în urmă câteva victime.

Într-o clipă, Kennedy se agăţă de scară; Joe se caţără pe sicomor şi desfăcu ancora. Nacela coborî până la el, îngăduindu-i să se urce în ea fără greutate. După câteva minute, Victoria se ridica în aer şi se îndrepta spre est, dusă de un vânt potrivit.

— Straşnic asalt! Spuse Joe.

— Te credeam împresurat de indigeni!

— Din fericire, nu erau decât nişte maimuţe, răspunse doctorul. Dar, oricum, atacul acesta ar fi putut avea cele mai grave urmări. Dacă s-ar fi desprins ancora sub scuturăturile lor repetate, cine ştie unde m-ar fi dus vântul!

— Ce vă spuneam eu, domnule Kennedy?

— Ai avut dreptate, Joe, dar, cu toate că aveai dreptate în clipa aceea tu pregăteai friptura de antilopă, la a cărei vedere îmi lăsa gura apă.

— Cred şi eu, răspunse doctorul, carnea de antilopă e delicioasă.

— Puteţi s-o gustaţi, domnule, masa e servită.

— Pe legea mea, spuse vânătorul, friptura asta are o aromă care nu-i deloc de dispreţuit.

— Exact! Am să mă hrănesc cu antilopă până la sfârşitul zilelor mele, răspunse Joe cu gura plină; şi am s-o însoţesc cu un pahar de grog, ca să meargă mai uşor.

Joe pregăti băutura care fu sorbită cu evlavie.

— Până aci totul a mers destul de bine, spuse el.

— Ba foarte bine! Ripostă Kennedy.

— Spuneţi, domnule Dick, regretaţi că ne-aţi însoţit?

— Aş fi vrut să-l văd pe cel care m-ar fi împiedicat s-o fac! Răspunse vânătorul cu o expresie hotărâtă.

Acestea se petreceau cam pe la ora patru după-amiază. Victoria întâlni un curent mult mai rapid; balonul se înălţă uşor şi, în curând, coloana barometrică indica o înălţime de o mie cinci sute de picioare deasupra nivelului mării.

Ca să-l menţină aşa, doctorul fu obligat să dea hidrogenului o puternică stare de dilatare; arzătorul funcţiona fără încetare.

Pe la ora şapte, Victoria plutea deasupra bazinului Kanyeme.

Doctorul recunoscu de îndată vastul ţinut desţelenit, întins pe o suprafaţă de zece mile, cu satele sale pierdute în mijlocul baobabilor şi al arborilor ce dau fructe numite „papaia”. Aici se află reşedinţa unuia dintre sultanii ţării Ugogo, a cărei civilizaţie este mai puţin înapoiată, unde omul îşi vinde mai rar un membru al familiei. Dar oamenii şi animalele trăiesc laolaltă, în colibe rotunde, construite fără lemn şi care seamănă cu nişte clăi de fân.

După Kanyeme, terenul deveni sterp şi pietros; dar după o oră, la o oarecare distanţă de Mdaburu, într-o depresiune roditoare, vegetaţia deveni din nou abundentă. Vântul se potoli, ziua era pe sfârşite şi atmosfera părea adormită. Doctorul căută zadarnic la diferite înălţimi un curent prielnic.

Văzând calmul naturii, se hotărî să petreacă noaptea în aer şi, pentru mai multă siguranţă, se ridică la vreo mie de picioare înălţime. Noaptea se lăsă tăcută şi minunat înstelată.

Dick şi Joe se întinseră în culcuşul lor liniştit şi adormiră adânc, în timp ce doctorul veghea. La miezul nopţii îl înlocui scoţianul.

— Dacă intervine cel mai mic incident, să mă trezeşti, îi spuse Fergusson. Şi mai ales nu pierde din ochi barometrul. Pentru noi, el este busola!

Noaptea fu rece; temperatura scăzuse cu 27° în comparaţie cu cea din timpul zilei. Odată cu întunericul începu şi concertul nocturn al animalelor, pe care setea şi foamea le scoteau din vizuinele lor; răsuna orăcăitul ca de soprană al broaştei or, însoţit de schelălăind şacalilor, în timp ce basul impunător al leilor susţinea acordurile acestei orchestre vii.

Dimineaţa când îşi reluă postul, doctorul consultă busola şi-şi dădu seama că vântul îşi schimbase direcţia în timpul nopţii. În aproximativ două ore, Victoria se abătuse cu treizeci de mile spre nord-est. Trecu pe deasupra regiunii Mabunguru, ţinut pietros, presărat cu blocuri lucitoare de sienit şi plin de stânci prăvălite pretutindeni. Mase conice, asemănătoare stâncilor din Karnak, acopereau întinderea, ca nişte monumente druidice; ici şi colo se vedeau înălbite numeroase schelete de bivoli şi elefanţi; arbori erau puţini, excepţie făcând partea de est, unde se găseau păduri întinse, la adăpostul cărora se vedeau câteva sate.

Pe la ora şapte apăru, ca o uriaşă carapace, o stâncă rotundă cu un diametru de aproape două mile.

— Suntem pe drumul cel bun, spuse doctorul Fergusson. Iată Jihue-la-Mkoa, unde ne vom opri puţin. Voi reînnoi provizia de apă necesară arzătorului; să încercăm să ne agăţăm de ceva.

— Nu prea sunt arbori, răspunse vânătorul.

— Totuşi să încercăm. Joe, aruncă ancorele!

Pierzându-şi puţin câte puţin din forţa sa de ascensiune, balonul se apropie de pământ. Ancorele căzură; una din ele se înţepeni într-o crăpătură de stâncă şi Victoria rămase nemişcată.

Nu trebuie să ne închipuim că doctorul ar fi putut stinge cu totul arzătorul în timpul acestor popasuri. Echilibrul balonului fusese calculat la nivelul mării; or, ţinutul se ridica tot mai mult, atingând o înălţime de şase până la şapte sute de picioare. Tendinţa balonului aici era să coboare chiar mai jos de sol, aşa că trebuia susţinut printr-o anumită dilatare a gazului. Numai în cazul în care, lipsind vântul, doctorul ar fi lăsat nacela pe pământ, aerostatul, uşurat de greutatea ei considerabilă, s-ar fi susţinut în aer, fără ajutorul arzătorului.

Hărţile indicau bălţi imense pe povârnişul de apus al masivului Jihue-la-Mkoa. Joe porni într-acolo, singur, cu un butoiaş cam de zece galoane; găsi fără greutate locul indicat, nu departe de un sat pustiu, îşi luă provizia de apă şi se întoarse în mai puţin de trei sferturi de oră. Nu văzuse nimic neobişnuit, afară doar de nişte uriaşe capcane pentru elefanţi; ba chiar fusese cât p-aci să cadă într-una din ele, în care zăcea un schelet pe jumătate măcinat.

Din această excursie aduse un fel de moşmoane, pe care maimuţele le mâncau cu lăcomie. Doctorul recunoscu fructul arborelui „Mbambu”, foarte abundent pe partea apuseană a masivului Jihuela-Mkoa.

Fergusson îl aşteptase pe Joe cu oarecare nerăbdare, deoarece un popas oricât de scurt, pe acest pământ neospitalier, îi inspira totdeauna teamă. Apa fu înlocuită fără greutate, deoarece nacela coborâse până aproape de pământ. Apoi Joe smulse ancora şi se urcă sprinten alături de stăpânul său. Acesta aţâţă numaidecât flacăra şi Victoria se înălţă din nou în văzduh.

Se găseau la vreo sută de mile de Kazeh, importantă aşezare din interiorul Africii, la care, mulţumită unui curent de sud-est, puteau nădăjdui să ajungă în timpul zilei. Mergeau cu o viteză de paisprezece mile pe oră. La această viteză, dirijarea aerostatului devenea destul de grea; nu se puteau urca prea sus, fără să dilate foarte mult gazul, deoarece însăşi înălţimea mijlocie a ţinutului era de trei mii de picioare. Or, pe cât era posibil, doctorul prefera să nu forţeze dilatarea. Aşa că urmară cu multă îndemânare şerpuirile unui defileu destul de anevoios şi trecură prin apropierea satelor Themvo şi Tura-Wels. Acesta din urmă face parte din Unyamwezy, ţinut minunat, în care arborii ating cele mai mari dimensiuni; dintre toţi, cactuşii sunt cei mai înalţi.

În jurui orei două, pe o vreme minunată şi sub un soare arzător, care făcea să dispară cel mai neînsemnat curent de aer, Victoria plutea deasupra oraşului Kazeh, situat la o depărtare de trei sute cincizeci de mile de coastă.

— Am plecat din Zanzibar la ora nouă dimineaţa, spuse doctorul Fergusson consultându-şi notele, şi după două zile de călătorie am străbătut aproape cinci sute de mile geografice. Căpitanilor Burton şi Speke le-au trebuit patru luni şi jumătate ca să facă acelaşi drum!