Capitolul XV.

KAZEH. TÂRGUL GĂLĂGIOS, APARIŢIA BALONULUI VICTORIA. WAGANGA. FIII FUNII. PLIMBAREA DOCTORULUI. POPULAŢIA. TEMBE REGAL. NEVESTELE SULTANULUI. O BEŢIE REGALĂ. JOE ADORAT. CUM SE DANSEAZĂ ÎN LUNĂ. ÎNTOARCEREA. DOUĂ LUNI PE FIRMAMENT. NESTATORNICIA MĂREŢIILOR DIVINE.

Kazeh, punct important din Africa centrală, nu este totuşi un oraş. La drept vorbind, în regiune nu există oraşe. Kazeh nu este decât o aşezare omenească, ascunsă în şase râpe imense. Sunt închise acolo căsuţe sărăcăcioase, colibe de sclavi, cu câte o curticică şi o grădiniţă cultivată cu grijă; ceapa, cartofii, vinetele, dovlecii şi ciupercile, cu un gust neîntrecut, cresc acolo de minune.

Unyamwezy este Ţara Lunii prin excelenţă, parcul roditor şi splendid al Africii. În centru se găseşte districtul Unyanembe, un ţinut minunat, unde trăiesc în trândăvie câteva familii de oameni.

Aceştia au făcut multă vreme negoţ cu gumă, fildeş, stambă şi sclavi în interiorul Africii şi în Arabia. Caravanele lor au străbătut regiunile ecuatoriale; ele pornesc şi acum în căutarea obiectelor de lux şi de plăcere pentru negustorii îmbogăţiţi, care duc în ţinutul acesta fermecător, între femei şi servitori, cea mai orizontală şi mai puţin agitată existenţă, stând mai tot timpul întinşi, râzând, fumând sau dormind.

În jurul acestor râpe se găsesc numeroase căsuţe sărăcăcioase de indigeni, apoi întinderi vaste, unde se ţin târgurile, câmpii de cânepă şi ciumăfaie, pomi frumoşi şi umbrare răcoroase. Acesta-i Kazehul.

Aci e locul de întâlnire al caravanelor: cele din miazăzi, cu sclavii şi încărcătura lor de fildeş; cele din apus aducând pentru triburile din regiunea Marilor Lacuri bumbac şi obiecte de sticlă.

În aceste târguri domneşte o permanentă agitaţie, un zgomot infernal, pe care-l fac strigătele hamalilor metişi, sunetul tobelor şi al trâmbiţelor, nechezatul catârilor, zbieretele măgarilor, cântecul femeilor, ţipetele copiilor şi loviturile bastonului din lemn de palmier ale jemadarului1, bătând măsura acestei simfonii pastorale.

Aci se expun în dezordine – şi se poate spune, într-o dezordine fermecătoare – stofe bătătoare la ochi, mărgele, colţi de rinocer, dinţi de rechin, miere, tutun şi bumbac. Aci se practică negoţurile cele mai ciudate, unde fiecare obiect nu are decât valoarea dorinţei pe care o trezeşte.

Dar iată că agitaţia, mişcarea, zgomotul încetară deodată.

Victoria tocmai apăruse în înălţimi, plutea maiestuos şi cobora, încetul cu încetul, pe o linie verticală.

Bărbaţi, femei, copii, sclavi, negustori arabi şi negri, toţi dispărură strecurându-se în „tembe” şi colibe.

— Dragul meu Samuel, spuse Kennedy, dacă vom produce asemenea efect, apoi ne va fi greu să stabilim relaţii comerciale cu oamenii aceştia.

— S-ar putea face totuşi, spuse Joe, o operaţie comercială foarte simplă şi anume: să coborâm încet şi să luăm mărfurile cele mai preţioase, fără să ne pese de negustori; ne-am îmbogăţi!

— Bine, bine! Replică doctorul. Acestor indigeni li s-a făcut frică în primul moment, dar nu vor întârzia să se întoarcă, fie din superstiţie, fie din curiozitate.

— Credeţi?

— Vom vedea numaidecât. Dar e prudent să nu ne apropiem prea mult. Victoria nu este un balon blindat, aşa că nu se poate apăra nici împotriva unui glonţ, nici a unei săgeţi.

— Crezi, deci, dragul meu Samuel, că ai să intri în tratative cu africanii?

— Dacă e cu putinţă, de ce nu? Răspunse doctorul. Trebuie să se găsească în Kazeh negustori arabi mai instruiţi, mai puţin sălbatici. Mi-amintesc că domnii Burton şi Speke n-au avut decât cuvinte de laudă pentru ospitalitatea locuitorilor oraşului. Aşa că putem încerca.

Apropiindu-se pe nesimţite de pământ, Victoria îşi prinse una din ancore de vârful unui copac din apropierea locului unde se ţinea târgul.

În clipa aceea, toată populaţia scoase cu băgare de seamă capul din vizuini. Câţiva „waganga”, care puteau fi recunoscuţi după insignele lor făcute din scoici conice, înaintară cu îndrăzneală. Erau vrăjitorii locului. Purtau la cingătoare tigve mici, negre, unse cu grăsime, şi alte diferite obiecte de magie, de o murdărie, de altfel, foarte impunătoare.

Încetul cu încetul, populaţia se strânse pe lângă ei; femeile şi copiii îi înconjurară. Toboşarii se întreceau unii pe alţii, scoţând din tobele lor zgomote asurzitoare. Mulţimea prinse să-şi plesnească palmele una de alta, întinzându-le apoi spre cer.

— E felul lor de a se ruga, spuse doctorul Fergusson. Dacă nu mă-nşel, suntem sortiţi să jucăm un rol mare.

— Atunci, domnule, jucaţi-l!

— Chiar tu, vrednicul meu Joe, ai să devii, poate, un zeu.

— Ei, domnule, asta nu mă nelinişteşte deloc! Şi apoi, tămâia nu-mi displace.

În clipa aceea, unul dintre vrăjitori, un „mayanga”, făcu un gest şi vuietul se stinse lăsând loc unei tăceri adânci. Vrăjitorul le spuse călătorilor câteva cuvinte, dar într-o limbă necunoscută.

Neînţelegându-le, doctorul Fergusson rosti la întâmplare ceva în arabă, şi îndată i se răspunse în aceeaşi limbă. Oratorul ţinu o cuvântare lungă, plictisitoare, foarte înflorită şi foarte ascultată.

Curând, doctorul îşi dădu seama că Victoria era luată pur şi simplu drept Luna în persoană, care binevoise să se apropie de oraş, cu cei trei Iii ai săi, cinste ce n-avea să fie niciodată uitată de locuitorii acestui Pământ pe care-l îndrăgeşte Soarele.

Doctorul răspunse cu mare demnitate că Luna îşi făcea la fiecare o mie de ani călătoria ei prin toate colţurile Pământului, deoarece simţea nevoia a se arăta mai de aproape celor ce-o adorau, aşa încât îi rugă să nu se simtă stingheriţi, ci să se folosească de divina ei prezenţă, pentru a-i aduce la cunoştinţă nevoile şi dorinţele lor.

Vrăjitorul răspunse, la rândul său, că sultanul „mwani”, bolnav de câţiva ani, avea nevoie de ajutorul Cerului şi-i invită pe oamenii Lunii să meargă la el.

Doctorul transmise invitaţia tovarăşilor săi.

— Şi ai de gând să te duci? Întrebă vânătorul.

— Fără îndoială. Oamenii aceştia mi se par binevoitori. Atmosfera e calmă; vântul nici măcar nu adie! N-avem de ce ne teme pentru Victoria.

— Dar ce-ai să faci?

— Fii liniştit, dragul meu Dick! O voi scoate la capăt folosind puţinele mele cunoştinţe medicale! Apoi, adresându-se mulţimii: Lunii fiindu-i milă de suveranul scump al fiilor Unyamwezy, ne-a însărcinat să-l vindecăm. Să se pregătească pentru a ne primi. Zgomotele, cântecele, demonstraţiile se dublară şi întregul furnicar de capete negre se puse din nou în mişcare.

— Acum, prieteni, spuse doctorul Fergusson, trebuie să prevedem totul. S-ar putea ca, la un moment dat, să fim obligaţi s-o ştergem la iuţeală, aşa că Dick va rămâne în nacelă, pentru a se menţine, cu ajutorul arzătorului, o suficientă forţă de ascensiune. Ancora este înfiptă bine; n-avem de ce ne teme. Eu voi coborî pe pământ. Joe mă va însoţi; numai că va rămâne la picioarele scării.

— Cum, ai să te duci singur? Întrebă Kennedy.

— Domnule Samuel, strigă Joe, nu vreţi să vă urmez până la capăt?

— Nu, voi merge singur. Aceşti oameni de treabă îşi închipuie că marea lor zeiţă, Luna, a venit să le facă o vizită, aşa că sunt protejat de superstiţie; n-aveţi nici o teamă şi rămâne fiecare la postul pe care vi l-am hotărât.

— Dacă tu o doreşti… răspunse vânătorul.

— Ai grijă de dilatarea gazului.

— Am înţeles.

Strigătele indigenilor se înteţiră. Cereau cu energie intervenţia cerească.

— Uite! Uite! Spuse Joe. Mi se par cam poruncitori cu buna lor Lună şi cu fiii ei divini…

Doctorul, luându-şi cu el farmacia, cobori pe pământ, precedat de Joe.

Acesta, grav şi demn, cum se cuvenea, se aşeză la capătul scării, cu picioarele încrucişate, după obiceiul arab, şi o parte din mulţime îl încercui cu respect.

În acest timp, doctorul Fergusson, condus în sunetul instrumentelor, escortat de dansuri religioase, înainta încet spre „tembe”-ul regal, aşezat destul de departe de oraş. Era aproape ora trei şi soarele împrăştia raze fierbinţi. Nu putea să strălucească mai puţin într-o asemenea împrejurare.

Doctorul păşea demn; „waganga” îl înconjurau şi ţineau în frâu mulţimea. În curând le ieşi înainte fiul natural al sultanului, un tânăr destul de bine făcut, care, potrivit obiceiului ţării, era singurul moştenitor al bogăţiilor tatălui său, înlăturând astfel pe copiii legitimi. El se prosternă în faţa fiului Lunii. Acesta îl ridică binevoitor.

Peste trei sferturi de oră, procesiunea entuziastă, trecând pe cărări umbroase şi prin măreţia vegetaţiei tropicale, ajunse la palatul sultanului, un fel de clădire pătrată, numită „ititenya”, aşezată pe povârnişul unei coline. În afară, casa avea un fel de pridvor, cu acoperişul de coceni sprijinit pe nişte stâlpi de lemn, care aveau pretenţia de a fi sculptaţi. Zidurile erau împodobite cu linii lungi de argilă roşcată, care încercau să reproducă figuri de oameni şi de şerpi. Acoperişul casei nu se sprijinea chiar pe ziduri, aşa că aerul putea pătrunde înăuntru în voie. De altminteri, ferestre nu existau, ci numai o deschizătură care ar fi vrut să se numească uşă.

Doctorul Fergusson fu primit cu mari onoruri de către gazdă şi de favoriţi, oameni frumoşi, puternici, sănătoşi. Părul lor, despărţit într-un mare număr de codiţe, le cădea pe umeri. Tatuaje negre şi albastre le brăzdau obrajii de la tâmple până la gură. Urechile lor lăbărţate suportau nişte discuri dc lemn şi nişte plăci făcute din copal1. Erau îmbrăcaţi cu o pânză pictată în culori foarte vii.

Soldaţii erau înarmaţi cu suliţe, arcuri, săgeţi otrăvite, săbii scurte cu un singur tăiş, cu „sime”, paloşe lungi cu dinţi ca de ferăstrău, şi cu mici toporişte.

Doctorul pătrunse în palat. În ciuda bolii sultanului, tărăboiul, care era îngrozitor, deveni şi mai mare. Oaspetele observă deasupra uşii nişte cozi de iepure şi nişte coarne de zebră, atârnate în chip de talisman. Fu primit de ceata nevestelor maiestăţii sale, în acordurile armonioase ale „upatu”-ului, un fel de ţimbal făcut din fundul unei oale de aramă, şi în bubuitul „hilindo”-ului, o tobă înaltă de vreo cinci picioare, scobită dintr-un trunchi de arbore, în care doi oameni loveau din răsputeri.

Cele mai multe dintre femei păreau foarte frumoase şi râdeau, punând tabac şi „thang” în pipe mari, negre; păreau bine făcute sub rochiile lor lungi, purtate cu graţie, peste care erau încinse cu un fel de fustiţe scurte din fibre de palmier.

Şase dintre ele manifestau aceeaşi veselie, cu toate că stăteau deoparte, fiind destinate unui chin groaznic. La moartea sultanului urmau să fie îngropate de vii alături de el, ca să-l distreze în singurătatea veşniciei.

După ce cuprinse dintr-o privire întregul tablou, doctorul Fergusson se apropie de patul de lemn al suveranului. Văzu acolo un bărbat de vreo patruzeci de ani, abrutizat cu desăvârşire de orgii de tot felul şi pentru care nu se mai putea face nimic. Boala, care se prelungea de ani de zile, nu era decât o beţie permanentă. Beţivul regal îşi pierduse aproape cunoştinţa şi tot amoniacul din lume nu l-ar mai fi putut pune pe picioare.

În timpul acestei vizite solemne, favoriţii şi femeile stăteau aplecaţi, cu genunchii îndoiţi.

Cu ajutorul câtorva picături dintr-un întăritor violent, doctorul însufleţi o clipă trupul abrutizat: sultanul făcu o mişcare, după ce de câteva ceasuri nu mai dăduse nici un semn de viaţă. Mulţimea începu să manifesteze în cinstea doctorului, dar acesta, plictisit, împinse în lături pe admiratorii săi şi ieşi din palat, îndreptându-se spre Victoria. Era ora şase seara.

Joe aştepta între timp, liniştit, la capătul de jos al scării, pe când mulţimea îi aducea cele mai felurite şi impresionante omagii.

El Ie primea ca un adevărat fiu al Lunii. Pentru un zeu, avea aerul unui om destul de cumsecade, modest, prietenos chiar cu tinerele africane care nu se mai saturau contemplându-l. De altfel, Joe le ţinea discursuri binevoitoare.

— Adoraţi-mă, domnişoarelor, adoraţi-mă, le spunea el. Deşi fiu de zeiţă, sunt un drac de treabă!

I se aduseră darurile menite să îmbuneze divinităţile şi pe care indigenii le depuneau de obicei în nişte colibe numite „mzimu”, venerate de toţi: spice de orz şi o băutură numită „pombe”.

Joe se crezu obligat să guste din acest soi de bere tare, dar cerul gurii sale, deşi obişnuit cu gin şi whisky, nu-i putu suporta tăria.

Se strâmbă îngrozitor, ceea ce mulţimea luă drept un surâs binevoitor. Fetele cântară în cor o melodie tărăgănată şi executară un dans grav în jurul lui.

— Ah, dansaţi! Spuse el. N-am să mă las mai prejos decât voi! Vă voi arăta şi eu un dans din ţara mea.

Şi începu un dans repede şi vesel, mişcând din picioare, din genunchi, din mâini, făcând strâmbături ciudate, în chipuri de necrezut, dând astfel oamenilor o curioasă imagine a felului cum dansează zeii în Lună. Africanii începură deodată să-i imite gesturile şi săriturile. Nu pierdeau nici o mişcare, nu uitau nici o atitudine; luase naştere o harababură şi o agitaţie care nu se pot exprima prin cuvinte.

În toiul veseliei, Joc îl zări pe doctor. Acesta se întorcea în mare grabă, înconjurat de mulţimea care urla şi mergea alandala.

Vrăjitorii şi şefii păreau foarte înfierbântaţi: îl înconjurau ameninţători.

Ciudată schimbare! Ce se întâmplase? Sucombase cumva sultanul în mâinile neîndemânatice ale medicului ceresc?

De la postul său, Kennedy văzu primejdia, fără să-i înţeleagă cauza. Balonul, împins puternic de dilataţia gazului, trăgea de frânghia care-l ţinea, nerăbdător să se ridice în aer.

Doctorul ajunse la picioarele scării. O teamă superstiţioasă mai reţinea încă mulţimea şi o împiedica să se dedea la violenţe împotriva persoanei lui. Urcă repede treptele şi Joe îl urmă sprinten.

— Nu-i nici o clipă de pierdut, îi spuse Fergusson. Nu încerca să desprinzi ancora! Voi tăia funia! Urmează-mă!

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Joe, urcându-se în nacelă.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Kennedy, ţinând în mână carabina.

— Priviţi! Răspunse doctorul, arătând spre orizont.

— Ei bine? Întrebă vânătorul.

— Ei bine, uite luna!

Într-adevăr, luna se înălţa roşie şi splendidă ca un glob de foc pe un cer albastru. Ea era, desigur. Ea şi Victoria. Ori existau două luni, ori străinii se dovedeau a fi nişte înşelători, nişte zei mincinoşi. Acestea erau gândurile fireşti ale mulţimii. De aci şi schimbarea în purtarea ei.

Joe nu-şi putu stăpâni un hohot de râs.

Populaţia din Kazeh, înţelegând că-i scapă prada, scotea urlete prelungi. Ţintiră balonul cu arcuri şi flinte.

Dar unul dintre vrăjitori făcu un semn şi armele se aplecară.

Vrăjitorul se caţără în copac, cu intenţia de a apuca funia ancorei şi a trage aparatul pe pământ.

Joe se repezi cu o toporişca în mână.

— Să tai? Întrebă el.

— Aşteaptă, răspunse doctorul.

— Dar negrul ăsta?

— Poate că ne vom salva ancora şi ţin s-o salvez. De tăiat vom putea s-o tăiem în orice moment.

Vrăjitorul, ajuns în copac, rupse crengile şi izbuti să desprindă ancora. Dar, trasă cu putere de aerostat, aceasta îl prinse de picioare. Vrăjitorul porni spre împărăţiile atmosferice, călare pe ancoră, ca pe un cal înaripat. Mulţimea rămase încremenită văzând că unul dintre „waganga” se înălţa la cer.

— Ura! Strigă Joe, în timp ce Victoria urca repede datorită forţei de ascensiune ce-o mâna.

— Se ţine bine, spuse Kennedy. Un mic voiaj nu-i face rău.

— O să-l dăm deodată peste cap? Întrebă Joe. Doctorul glăsui:

— Ar fi o ruşine! Îl vom aşeza uşurel pe pământ şi cred că, după o asemenea aventură, puterea lui de magician va creşte neobişnuit în ochii contemporanilor săi.

— Sunt în stare să facă din el un zeu, strigă Joe.

Victoria ajunsese la o înălţime de aproximativ o mie de picioare. Negrul se ţinea agăţat de funie. Tăcea şi ochii îi erau încremeniţi, în ei se citea groaza amestecată cu mirarea.

Un vânt uşor de la apus împingea balonul afară din oraş.

Peste o jumătate de oră, văzând un ţinut pustiu, doctorul micşoră flacăra arzătorului şi se apropie de pământ. La douăzeci de picioare de sol, negrul luă la iuţeală o hotărâre: îşi dădu drumul, căzu în picioare şi începu să fugă spre Kazeh, în timp ce, uşurată deodată, Victoria urcă spre cer.