Capitolul XL.

TEMERILE DOCTORULUI FERGUSSON, DIRECŢIA PERMANENTĂ SPRE SUD. NORUL DE LĂCUSTE.

JENNE. SEGO. SCHIMBAREA VÂNTULUI.

REGRETELE LUI JOE.

Albia fluviului era împânzită de insule mari, printre care trecea un curent foarte repede. I'e una din ele se ridicau câteva colibe de păstori, dar, deoarece viteza Victoriei se mărea, era cu neputinţă să le determini poziţia exactă. Din nenorocire, balonul se îndrepta şi mai mult spre sud şi, în câteva clipe, depăşi lacul Debo.

Fergusson căută alţi curenţi atmosferici la diferite înălţimi, forţând chiar foarte mult dilataţia, dar în zadar. Renunţă la manevra care mărea pierderea gazului, presând în învelişul slăbit al aerostatului. Nu spusese nimic, deşi era foarte îngrijorat. Vântul neschimbat care-l purta spre partea meridională a Africii îi strica toate socotelile.

Nu mai ştia pe cine şi pe ce se poate bizui. Ce se va întâmpla cu ei în mijlocul barbarilor, care populau coastele Guineei, dacă nu vor putea ajunge pe teritoriul englez sau francez? Şi direcţia actuală a vântului îi purta spre regatul Dahomey, printre triburile cele mai sălbatice, la cheremul unui rege care sacrifica, în serbări publice, mii de victime omeneşti. Acolo ar fi fost pierduţi!

Pe de altă parte, balonul se uzase şi doctorul simţea că nu-l mai poate stăpâni. Totuşi, din pricină că timpul se schimbase puţin, nădăjduia că sfârşitui ploii va aduce o oarecare schimbare şi în curenţii atmosferici. Aşa încât nu-i fu pe plac când îl auzi pe Joe spunând:

— Hei! Dacă ţinem seama de norul care se apropie de noi, înseamnă că ploaia se va înteţi, şi de data asta se va transforma în potop.

— Încă un nor! Făcu Fergusson.

— Şi încă unul grozav! Răspunse Kennedy.

— Cum n-am mai văzut! Adăugă Joe.

— Staţi, nu vă grăbiţi, spuse doctorul, punând deoparte luneta. Nu este un nor.

— Dar ce este? Întrebă Joe.

— Este un stol!

— Un stol?

— De lăcuste.

— Asta-i acum, lăcuste!

— Miliarde de lăcuste care vor trece ca o trombă peste ţinut. Va fi vai de noi dacă se vor abate asupra balonului; învelişul va fi devastat.

— Nu cred că ar fi în stare de una ca asta!

— Aşteaptă puţin, Joe. În zece minute stolul va fi lângă noi şi te vei convinge cu ochii tăi.

Fergusson avea dreptate. Norul gros, opac, cu o întindere de câteva mile, venea cu un zgomot asurzitor, proiectând o umbră imensă pe pământ. Era o legiune numeroasă din acele lăcuste numite cosaşi. La o sută de paşi de Victoria, ele se năpustiră asupra unui ţinut înverzit. Peste un sfert de oră, lăcustele îşi reluară zborul şi călătorii putură să distingă de departe arborii şi tufişurile despuiate cu totul, de parcă ar fi fost cosite. Ai fi spus că o iarnă venită brusc transformase câmpia în pământul cel mai sterp.

— Ai văzut, Joe?

— Am văzut, domnule. E foarte curios, dar şi normal. Ce face în mic una, o fac în mare mii de lăcuste.

— Este o ploaie îngrozitoare, mai îngrozitoare decât grindina, prin devastările ei, spuse vânătorul.

— Şi este cu neputinţă să te fereşti de ea, glăsui Fergusson.

Câteodată, locuitorii incendiază pădurile şi chiar recolta, ca să oprească zborul insectelor, dar primele lor rânduri se aruncă în flăcări, le sting, şi restul trece cu uşurinţă mai departe. Din fericire, în aceste ţinuturi există şi o recompensă pentru pagubele pe care le aduc; indigenii le adună în cantitate mare şi le mănâncă, se spune, cu plăcere.

— Sunt racii aerului, din care regret că nu am putut gusta şi eu, ca să-mi dau seama! Spuse Joe.

Spre seară se arătă un ţinut mlăştinos; pădurile erau înlocuite de grupuri de copaci izolaţi. Pe malurile fluviului se distingeau câteva plantaţii de tutun şi mlaştini, în care creşteau nutreţuri grase.

Pe o insulă mare era aşezat oraşul Jenne cu cele două turnuri ale moscheii sale cu ziduri de lut. Aerul era îmbibat de mirosul îngrozitor ce se înălţa din milioanele de cuiburi de rândunele, aflate pe ziduri.

Printre case, se vedeau câteva vârfuri de baobabi, mimoze şi curmali. Chiar şi noaptea oraşul părea în plină activitate.

Jenne este într-adevăr o aşezare comercială care furnizează toate cele necesare oraşului Tembuctu. Bărcile, pe fluviu, caravanele, pe drumurile adumbrite, transportă până acolo felurite produse ale industriei locale.

— Mi-ar plăcea să coborâm în oraş dacă aceasta nu ne-ar întârzia din drum, spuse doctorul. Sunt desigur aici mulţi arabi care au călătorit în Franţa şi în Anglia şi cărora nu li s-ar părea ciudat mijlocul nostru de locomoţie. Dar nu ar fi prudent.

— Să lăsăm vizita pentru excursia următoare, spuse Joe, râzând.

— Dealtfel, dacă nu mă înşel, vântul are o tendinţă uşoară să sufle de la est. Nu trebuie să pierdem o asemenea ocazie.

Doctorul zvârli câteva obiecte nefolositoare; mai multe sticle goale şi o lădiţă cu carne, care nu mai putea fi consumată, izbutind astfel să menţină Victoria într-o zonă favorabilă proiectelor sale.

La patru dimineaţa, primele raze ale soarelui luminau Sego, capitala ţinutului Bambarra, uşor de recunoscut după cele patru oraşe care o compun, după moscheile sale, în stil maur. Dar nici locuitorii nu-i văzură pe călători, nici călătorii nu-i putură vedea pe locuitori; balonul zbura repede şi direct spre nord-vest. Doctorul se mai linişti puţin.

— Încă două zile în direcţia asta, cu viteza pe care o avem acum, şi vom ajunge la fluviul din Senegal.

— Şi vom fi într-o ţară prietenă? Întrebă vânătorul.

— Nu chiar, dar, dacă Victoria nu va mai putea să înainteze, la nevoie vom putea ajunge pe jos la aşezări locuite de francezi.

Dacă însă va putea să plutească mai multe sute de mile, vom ajunge la coasta occidentală, fără oboseală, temeri sau primejdii.

— Şi acesta ar fi sfârşitul călătoriei! Spuse Joe. Păcat! Dacă nu ar fi plăcerea de a povesti şi altora peripeţiile noastre, nu aş dori să mai coborâm pe pământ niciodată. Ce spuneţi: vom fi crezuţi?

— Cine ştie, dragul meu Joe? Călătoria noastră va rămâne, totuşi, un fapt netăgăduit de nimeni: mii de martori ne-au văzut plecând de la o coastă a Africii, mii de oameni ne vor vedea ajungând la cealaltă coastă.

— Într-adevăr, va fi greu să spună cineva că n-am străbătut Africa, răspunse Kennedy.

— Ah, domnule Samuel, glăsui Joe, oftând, regret mult pietrele mele de aur masiv. Ele ar fi dat multă greutate istorisirilor noastre şi crezământ sigur întâmplărilor. Dăruind câte un gram de aur fiecărui auditor, aş fi adunat în jurul meu o sumedenie de oameni care să mă asculte şi să mă admire!

Capitotul XLI.

APROPIEREA DE SENEGAL. VICTORIA COBOARĂ DIN CE ÎN CE. SE ARUNCĂ TOT FELUL DE LUCRURI.

PREOTUL EL-HADJI. DOMNII PASCAL, VINCENT ŞI LAMBERT. UN RIVAL AL LUI MAHOMED. MUNŢI GREU DE TRECUT. ARMELE IUI KENNEDY. MANEVRA LUI JOE. POPAS DEASUPRA UNEI PĂDURI.

La 27 mai, de la ora nouă dimineaţa, ţinutul prezenta un aspect nou: povârnişurile domoale se schimbaseră în coline, care prevesteau apropierea munţilor. Trebuiau să treacă peste lanţul muntos care desparte bazinul Nigerului de bazinul Senegalului şi care determină scurgerea apelor, fie în Golful Guineei, fie în micul golf de la Capul Verde.

Această parte a Africii, până Ia Senegal, este socotită ca foarte periculoasă. Doctorul Fergusson o ştia din povestirile înaintaşilor săi, care suferiseră multe lipsuri şi trecuseră prin multe primejdii printre negrii sălbatici. Climatul nesuferit ucisese pe cei mai mulţi dintre tovarăşii lui Mungo-Park. Fergusson se hotărî ca, sub nici un motiv, să nu aterizeze în aceste ţinuturi neospitaliere.

Dar nu se puteau odihni o clipă. Victoria cobora simţitor.

Trebuiră să arunce o serie de obiecte, mai mult sau mai puţin utile, mai ales în momentul când erau nevoiţi să treacă peste vreun pisc, şi asta se repetă de mai multe ori pe un parcurs de peste o sută douăzeci de mile. Obosiseră urcând şi coborând; dar balonul, această nouă stâncă lui Sisif pierdea mereu din înălţime. Aerostatul, umflat prea puţin, se lungise, şi vântul forma buzunare largi în învelişul slăbit. Kennedy nu se putu opri de a remarca:

— Nu cumva balonul are o spărtură?

— Nu, răspunse doctorul, dar gutaperca s-a stricat de tot, sau s-a topit din cauza căldurii, şi hidrogenul se scurge prin mătase.

— Cum am putea să împiedicăm pierderea asta?

— E cu neputinţă. Nu ne rămâne decât să uşurăm balonul, să aruncăm tot ce putem arunca.

— Dar ce anume? Răspunse vânătorul, privind nacela destul de goală.

— Să ne debarasăm de cort, a cărui greutate este considerabilă.

Joe, căruia i se adresa acest ordin, se urcă deasupra cercului care unea corzile plasei, izbuti să desprindă uşor perdelele groase ale cortului şi le aruncă peste bord.

— Asta va face fericit un trib întreg de negri, spuse el. Se vor îmbrăca un milion de indigeni, deoarece sunt foarte modeşti în materie de îmbrăcăminte.

Balonul se ridicase puţin, dar nu mult după aceea văzură limpede că se apropiau iarăşi de pământ.

— Să coborâm, spuse Kennedy, şi să vedem ce se poate face cu învelişul.

— Îţi repet, Dick, nu avem nici o posibilitate de a-l repara.

— Atunci ce vom face?

— Vom sacrifica tot ce nu ne este absolut trebuitor. Vreau să ocolim cu orice preţ aceste regiuni; pădurile peste care trecem acum nu sunt nici ele mai sigure.

— Sunt locuite de lei, hiene? Întrebă Joe cu dispreţ.

— Nu, băiete, pe aici trăiesc oamenii cei mai cruzi din Africa!

— De unde ştiţi?

— De la călătorii care au fost înaintea noastră. Apoi francezii, care stăpânesc Senegalul, au avut legături cu populaţia locului, în timpul cât colonelul Faidherbe a fost guvernator, i s-au făcut legături şi cu triburile din interiorul ţinutului. Ofiţeri, cum sunt domnii Pascal, Vincent, Lambert, au adus din expediţiile lor documente preţioase. Ei au explorat ţinuturile de la cotul Senegalului, unde războiul şi jaful n-au lăsat decât ruine.

— Dar ce s-a întâmplat?

— În 1854 un preot senegalez, numit El-Hadji, dându-se drept purtătorul de cuvânt al lui Mahomed, a împins triburile să se războiască cu necredincioşii, adică cu europenii. Acest El-Hadji a adus nenorocire şi distrugere în toate ţinuturile dintre fluviul Senegal şi afluentul său Falemé. Trei hoarde de fanatici conduşi de el răscoleau ţinutul fără să cruţe nici măcar un sat sau vreo colibă, jefuind şi măcelărind oamenii. Au înaintat până în valea Nigerului, pe lângă oraşul Sego, care a fost mult timp în primejdie. În 1857, au urcat înspre nord şi au asediat fortul Medina, ridicat de francezi pe malul fluviului. Fortul a fost apărat de Paul Holl, care a rezistat eroic mai multe luni, fără hrană, aproape fără arme, până a sosit colonelul Faidherbe în ajutor. Atunci El-Hadji şi banda lui au trecut din nou Senegalul şi au ajuns la Kaarta, unde au continuat jaful şi măcelul. Acesta e ţinutul în care s-a refugiat cu bandiţii şi vă garantez că nu va fi o plăcere să cădem în mâinile lor.

— N-o să ne lăsăm prinşi, spuse Joc, chiar de-ar fi să aruncăm şi pantofii din picioare ca Victoria să se poată înălţa.

— Nu suntem departe de fluviu, dar prevăd că balonul nostru n-o să poată zbura peste el, spuse doctorul.

Dacă am ajunge măcar până la mal, tot ar fi bine, vorbi Dick.

— O să încercăm, îi răspunse doctorul, dar un lucru mă îngrijorează.

— Ce anume?

— Vom avea de trecut munţii şi va fi greu, deoarece nu pot mări puterea ascensională a aerostatului, chiar de-aş face cea mai mare căldură cu putinţă.

— Atunci să aşteptăm şi o să vedem!

— Biata Victoria, suspină Joe, m-am legat de balonul ăsta ca un marinar de corabia lui şi-mi va fi greu să-l părăsesc. E drept că nu mai e ca la început, dar nu trebuie să-l vorbim de rău! Ne-a folosit din plin şi o să mi se rupă inima să-l las.

— Fii liniştit, Joe, n-o să-I părăsim, fie că vrem, fie că nu. Ne va servi până în ultima clipă până ce va fi la capătul puterilor, îi mai cer încă 24 de ore.

— Bietul balon e pe ducă, spuse Joe uitându-se la aerostat.

— Samuel, dacă nu mă înşel, uite la orizont munţii despre care vorbeai, spuse Kennedy.

— Într-adevăr! Răspunse doctorul, examinându-i cu luneta. Mi se par foarte înalţi şi va fi foarte greu să trecem peste ei.

— Nu am putea să-i evităm?

— Nu cred, Dick. Uite ce spaţiu imens ocupă! Aproape jumătate din orizont. Parcă s-ar strânge în jurul nostru; sunt şi la stânga, şi la dreapta noastră.

— Trebuie neapărat să trecem peste ei.

Aceste obstacole primejdioase păreau să se apropie cu mare repeziciune, sau, mai bine-zis, vântul puternic precipita aerostatul spre piscurile lor ascuţite. Da, trebuiau cu orice preţ să se ridice, altfel se ciocneau de ei.

— Să golim rezervorul de apă, spuse Fergusson. Să păstrăm provizii numai pentru o zi!

— Poftim! Făcu Joe, îndeplinind poruncile.

— Balonul s-a ridicat? Întrebă Kennedy.

— Puţin; cam cincizeci de picioare, răspunse doctorul, cu ochii la barometru. Dar nu este de ajuns.

Într-adevăr, vârfurile înalte ale munţilor veneau spre călători, ca şi cum s-ar fi aruncat asupra lor. Balonul era departe de a fi deasupra lor; ar fi trebuit să se mai înalţe cu cinci sute de picioare pentru a-i domina. Provizia de apă a încălzitorului fu aruncată de asemenea peste bord; nu păstrară decât câţiva litri, dar nici asta nu fu de ajuns.

— Totuşi trebuie să trecem, spuse doctorul.

— Să aruncăm rezervoarele, tot sunt goale, propuse Kennedy.

— Aruncă-le!

— Poftim! Făcu Joe. E trist că ne descompunem bucată cu bucată.

— Joe, te rog să nu repeţi dovada de devotament de rândul trecut! Jură-mi că, orice s-ar întâmpla, nu ne vei părăsi.

— Fiţi liniştit, domnule, nu ne vom mai despărţi. Victoria câştigase o înălţime de încă aproape douăzeci de stânjeni, dar munţii erau mai înalţi. În faţa lor se ridica un adevărat perete prăpăstios, care întrecea cu două sute de picioare înălţimea balonului.

— Dacă nu izbutim să-l depăşim în zece minute, nacela noastră se va sfărâma de stânci, spuse doctorul.

— Ce este de făcut, domnule Samuel? Întrebă Joe.

— Păstrează numai provizia de pemmican şi aruncă toată carnea, care atârnă greu.

Balonul, uşurat cu cincizeci de livre, se ridică simţitor, dar asta nu ajuta la nimic, dacă nu se înălţa deasupra şirului muntos.

Situaţia era îngrozitoare. Victoria înainta cu o mare viteză. Simţeau că se vor sfărâma; desigur că lovitura avea să fie groaznică. Doctorul privi împrejurul lui, prin nacelă.

— Dick, fii gata ca la nevoie să-ţi sacrifici armele!

— Să-mi sacrific armele?! Exclamă vânătorul tulburat.

— Prietene, dacă ţi-o voi cere, înseamnă că va fi necesar.

— Samuei! Samuel!

— Armele, proviziile de gloanţe şi praful de puşcă ne pot costa viaţa!

— Ne apropiem! Strigă Joe. Ne apropiem!

— Zece stânjeni! Muntele întrecea Victoria cu încă zece stânjeni.

Joe luă păturile şi le aruncă. Zvârli şi câţiva saci cu gloanţe şi cu praf de puşcă, fără să-i mai spună lui Kennedy.

Balonul se înălţă, depăşi vârful primejdios şi partea lui superioară fu luminată deodată de razele soarelui. Dar, din păcate, nacela rămânea mai jos de înălţimea unui al doilea pisc, de care ameninţa să se sfărâme inevitabil.

— Kennedy, Kennedy, strigă doctorul, aruncă armele, de nu, suntem pierduţi!

— Aşteptaţi, domnule Dick, aşteptaţi! Strigă Joe. Kennedy se întoarse şi îl văzu dispărând peste bord.

— Joe, Joe! Strigă el înspăimântat.

— Nenorocitul! Exclamă doctorul.

Piscul munţilor era în acest loc lat de aproape douăzeci de picioare, iar mai departe cobora într-o pantă domoală. Nacela ajunse la nivelul acestui platou destul de uniform, aproape târându-se pe un teren acoperit cu pietre ascuţite, care scârţâiau la trecerea ei.

— Trecem! Trecem! Am trecut! Strigă o voce care-l făcu pe Fergusson să tresară.

Joe, agăţat cu mâinile de marginea de jos a nacelei, alerga pe creastă, uşurând astfel balonul de greutatea sa. Dar era silit să se ţină cu putere, căci putea să-l scape. Când ajunse pe panta cealaltă a muntelui şi în faţă se deschise prăpastia, Joe se ridică în mâini cu o mişcare hotărâtă şi, agăţându-se de frânghiile balonului, veni lângă tovarăşii săi.

— N-a fost prea greu, spuse el.

— Curajosul meu Joe! Prietene! Exclamă doctorul cu bucurie.

— Ah, am făcut-o nu pentru dumneavoastră, ci pentru puşca domnului Dick! Îi datoram asta de la întâmplarea cu arabul. Îmi place să-mi plătesc datoriile şi acum suntem achitaţi! Şi întinzându-i vânătorului arma lui preferată, adăugă: Aş fi regretat mult să vă văd fără ea.

Kennedy îi strânse mâna cu putere, fără să poată spune ceva.

Victoria trebuia să coboare, ceea ce îi era foarte uşor. Balonul se găsi curând la două sute de picioare de sol şi rămase în echilibru… Terenul părea foarte accidentat; prezenta numeroase ridicături, greu de ocolit în cursul nopţii cu un balon care nu putea fi dirijat.

Seara se lăsa repede şi doctorul se hotărî să se oprească până a doua zi, deşi nu o dorea.

— Vom căuta un loc prielnic pentru a poposi, spuse el.

— Ah, răspunse Kennedy, te-ai hotărât în sfârşit!

— Da, m-am gândit mult la planul pe care-l vom îndeplini; mai avem timp, deoarece este abia ora şase seara. Aruncă ancorele, Joe!

Joe îi îndeplini porunca şi cele două ancore atârnau acum dedesubtul nacelei.

— Văd păduri nesfârşite, spuse doctorul. Când vom ajunge deasupra lor, ne vom agăţa de un arbore. Pentru nimic în lume nu vom consimţi să coborâm pe pământ.

— Am putea să coborâm? Întrebă Joe.

— La ce bun! Vă repet că ar fi periculos să ne despărţim. De altfel, am nevoie de ajutorul vostru pentru o muncă anevoioasă.

Victoria, care ajunsese deasupra întinsei păduri, se opri brusc: ancorele se fixaseră. Spre seară, vântul scăzu şi balonul rămase aproape nemişcat deasupra unei păduri de sicomori, adevărat ocean de verdeaţă.