Capitolul XXXIX.

ŢARA DE IA COTUL NIGERULUI. PRIVELIŞTEA FANTASTICA A MUNŢILOR HOMBORI. KABRA.

TEMBUCTU. PLANUL DOCTORULUI BARTH.

DECADENŢĂ. CE SE VA MAI ÎNTÂMPLA.

Doctorul povesti tovarăşilor săi numeroase detalii asupra ţinutului pe care-l străbăteau în cursul acestei posomorâte zile de luni. Ţinutul, destul de puţin accidentat, nu punea nici o piedică înaintării lor. Singura grijă a doctorului era vântul blestemat dinspre nord-est, care, suflând cu violenţă, îi îndepărta de latitudinea la care se afla Tembuctu.

Nigerul, după ce curge spre nord până la acest oraş, coteşte apoi, dând naştere unei mari căderi de apă, şi se prăvăleşte, sub forma unui imens mănunchi luminat, în Oceanul Atlantic. În acest cot al Nigerului, ţinutul este foarte variat: în unele locuri foarte fertil, în altele foarte sterp. Câmpiilor necultivate le urmează câmpiile de porumb, care sunt apoi înlocuite cu terenuri întinse, acoperite cu dracilă. Toate speciile de păsări de apă: pelicani, lişiţe, pescăruşi trăiesc în cârduri numeroase pe marginile torentelor şi mlaştinilor.

Din când în când, se vedea câte o tabără de-a tuaregilor, adăpostiţi sub corturile lor de piele. În jurul micilor gospodării, femeile mulgeau cămilele sau fumau din pipe groase.

Pe la ora opt seara, Victoria înaintase cu peste două sute de mile spre vest şi călătorii fură martorii unui spectacol minunat: câteva raze de lună îşi făceau loc printr-o spărtură a norilor şi, alunecând prin ploaie, cădeau asupra lanţului muntos Hombori. Nimic mai straniu decât aceste creste de bazalt, care se profilau în siluete fantastice pe cerul întunecat, amintind ruinele unui oraş din Evul Mediu sau banchizele regiunilor arctice care apar în nopţile întunecoase în faţa călătorului uimit.

— O privelişte ca în „Misterele lui Udolphe”, spuse doctorul.

Anne Radcliff nu ar ii arătat aceşti munţi sub un aspect mai înspăimântător!

— Pe legea mea, răspunse Joe, n-aş vrea să mă plimb singur, seara, în această ţară a fantomelor. Dacă s-ar putea, aş lua cu mine peisajul acesta în Scoţia. S-ar potrivi foarte bine pe malurile lacului Lomond, şi turiştii s-ar îmbulzi să-l admire.

— Balonul nostru nu este atât de mare încât să-şi permită asemenea fantezie. Dar mi se pare că direcţia noastră se schimbă.

Ei bine, spiritele rele ale ţinutului sunt foarte binevoitoare cu noi: ne trimit un vânt din sud-est, care ne va readuce pe drumul bun.

Într-adevăr, Victoria îşi relua calea spre nord şi, în dimineaţa zilei de douăzeci, trecea pe deasupra unei reţele încurcate de canaluri, torente şi ape care deveneau afluenţi ai Nigerului. Multe din aceste canaluri, acoperite de o iarbă deasă, păreau câmpii bogate.

Doctorul regăsi aici drumul urmat de Barth, după ce acesta se îmbarcase pe fluviu, pentru a coborî până la Tembuctu. Lat de opt sute de stânjeni, Nigerul curgea între două maluri bogate în cruciferi şi tamarini. Turme de gazele zvelte îşi amestecau coarnele inelate cu ierburile uriaşe, unde aligatorii pândeau în tăcere.

Şiruri lungi de măgari şi cămile, încărcate cu mărfuri, treceau pe sub arborii minunaţi. La un cot al fluviului, apăru deodată o îngrămădire de case joase, aşezate în amfiteatru, pe ale căror terase şi acoperişuri era păstrat nutreţul cules din ţinutul înconjurător.

— E Kabra! Strigă doctorul cu bucurie. E portul Tembuctului.

Oraşul se află la o depărtare de cinci mile de aici.

— Aşadar, sunteţi mulţumit, domnule? Întrebă Joe.

— Încântat, băiete!

— Bine! Atunci torul este minunat!

Într-adevăr, pe la orele două, sub privirile călătorilor se desfăşura regiunea deşertului Tembuctu, care avusese odinioară, aidoma Romei şi Atenei, şcolile sale de savanţi şi catedrele sale de filosofie.

Fergusson urmări detaliile planului făcut de Barth şi se convinse de exactitatea lui.

Oraşul formează un triunghi vast, într-o imensă câmpie de nisip alb; unul din vârfurile triunghiului se îndreaptă spre nord şi pătrunde într-o margine a deşertului; de jur împrejurul lui nu se vede nici o vegetaţie, afară de câteva graminee, mimoze şi pomişori pitici.

Văzut din zbor, Tembuctu părea o îngrămădire de bile şi zaruri, aruncate la întâmplare. Străzile, foarte înguste, erau mărginite de case numai cu parter, construite din cărămidă uscată la soare şi din colibe de paie şi trestie, unele conice, altele prismatice. Pe terasele lor stăteau tolăniţi câţiva locuitori în îmbrăcămintea lor strălucitoare, cu lancea sau puşca în mână; cât despre femei, nu se vedea niciuna la această oră.

— Se spune că femeile acestui ţinut sunt frumoase, glăsui doctorul… Priviţi cele trei turnuri ale celor trei moschei, care au mai rămas. Oraşul a decăzut, nu mai are splendoarea de odinioară, în vârful triunghiului se ridică moscheia Sankora, cu galeriile sale susţinute de arcade, într-un stil destul de curat. Puţin mai departe, în apropierea cartierului Sane-Gungu, se află moscheia Sidi-Yahia şi câteva case cu două etaje. Să nu căutaţi nici palate, nici monumente. Şeicul este un simplu negustor, iar reşedinţa sa regală este tejgheaua.

— Mi se pare că se văd metereze pe jumătate dărâmate, spuse Kennedy.

— Au fost distruse de fulani, în 1826. Atunci oraşul era cu o treime mai mare decât acum, căci Tembuctu din secoiul al Xl-lea, obiect al lăcomiei generale, a aparţinut succesiv tuaregilor, sonrayenilor, marocanilor şi fulanilor. Astăzi, acest mare centru al civilizaţiei, unde un savant ca Ahmed-Baba avea în secolul al XVI-lea o bibliotecă de o mie şase sute de manuscrise, nu este altceva decât un depozit comercial al Africii centrale.

Localitatea părea într-adevăr lăsată pradă nepăsării, cuprinsă de paragina atât de molipsitoare a oraşelor care dispar. Dărâmături uriaşe se adunau la periferie şi, împreună cu movilele din piaţă, formau singurele accidente de teren.

Trecerea Victoriei stârni oarecare mişcare; se bătu toba. Dar ultimul savant din aceste locuri abia o fi avut timp să observe noul fenomen, şi balonul, împins de vântul deşertului, reluă calea cursului şerpuitor al fluviului. În curând, Tembuctu nu mai era decât o amintire din călătorie.

— Acum vântul poate să ne conducă unde vrea, spuse doctorul.

— Numai de ne-ar duce spre vest! Răspunse Kennedy.

— Chiar de ar fi să revenim la Zanzíbar pe acelaşi drum şi să traversăm oceanul până în America, tot nu m-aş teme, spuse Joe.

— Ar trebui ca mai întâi să fie cu putinţă, Joe.

— Şi ce ne lipseşte pentru asta?

— Hidrogenul, băiete! Forţa de ascensiune a balonului se micşorează văzând cu ochii, de aceea va trebui să-l cruţăm mult, ca să ne poată duce până la ţărm. Voi fi nevoit să mai arunc din lest; suntem prea grei. Lată ce înseamnă să nu faci nimic! Să stai toată ziua întins ca un leneş în hamacul tău! Te îngraşi şi atârni mai greu. Călătoria noastră este o călătorie pentru leneşi; la întoarcere, toată lumea ne va găsi îngrozitor de graşi.

— Nu te grăbi. Aşteaptă sfârşitul! Răspunse vânătorul. Ştii tu oare ce ne mai rezervă călătoria? Suntem încă departe de capătul ei. Samuel, în care punct crezi că vom atinge ţărmul Africii?

— Mi-e foarte greu să-ţi răspund, Dick. Suntem în voia vântului, care este foarte schimbător, dar, în sfârşit, mă voi socoti fericit dacă ajungem la Sierra Leone şi la Portendick; în anumite părţi ale acelor ţinuturi vom întâlni prieteni.

— Şi va fi o plăcere să le strângem mâna. Dar cel puţin mergem în direcţia dorită?

— Nu prea, Dick, nu prea. Priveşte acul busolei; înaintăm spre sud şi urcăm spre izvoarele Nilului.

— O ocazie minunată de a le descoperi, dacă nu ar fi cunoscute, spuse Joe. Nu s-ar putea, la nevoie, să găsim altele?

— Nu, Joe, dar fii liniştit. Sper să nu ajungem până acolo.

La căderea nopţii, doctorul aruncă ultimii saci de lest şi Victoria se înălţă. Cu toate că arzătorul funcţiona cu toată presiunea, abia putea menţine în aer balonul, care se găsea la şaizeci de mile spre sud de Tembuctu. A doua zi se treziră pe malurile Nigerului, nu departe de lacul Debo.