Capitolul XLII.

ÎNTRECERE DE GENEROZITATE. ULTIMUL SACRIFICIU.

APARATUL DE DILATAŢIE. ÎNDEMÂNAREA IUI JOE.

MIEZUL NOPŢII. STRAJA DOCTORULUI. STRAJA IUI KENNEDY; EL ADOARME. INCENDIUL. URLETELE, ÎN AFARĂ DE PERICOL.

Doctorul Fergusson începu prin a-şi stabili poziţia, orientându-se după stele. Se găseau la douăzeci şi cinci de mile de Senegal.

— Tot ce putem face, spuse el, după ce-şi însemnase locul pe hartă, este să depăşim fluviul; dar cum nu există nici pod, nici vreo barcă, trebuie să-l trecem neapărat cu balonul. Pentru asta e nevoie să-l mai uşurăm.

— Dar nu văd cum vom reuşi, spuse vânătorul, care se temea să nu-i fie sacrificate armele. Numai dacă unul dintre noi se hotărăşte să rămână în urmă. E rândul meu să cer această onoare!

— Ei asta-i! Răspunse Joe. Eu abia m-am obişnuit şi…

— Nu este vorba să te arunci din balon, prietene, ci să te întorci pe jos până la coastele Africii. Eu rezist la drum lung şi sunt un bun vânător, replică Kennedy.

— Întrecerea voastră în generozitate este inutilă, spuse Fergusson. Sper că nu vom ajunge la această măsură extremă. De altfel, dacă ar fi nevoie, am străbate împreună ţinutul, fără să ne despărţim.

— Întocmai! Spuse Joe. O plimbare ne-ar fi de folos.

— Dar mai înainte, reluă doctorul, vom întrebuinţa un ultim mijloc pentru a uşura Victoria.

— Care? Întrebă Kennedy. Sunt foarte curios să-l cunosc.

— Trebuie să ne debarasăm de rezervoarele de apă ale încălzitorului, de pila Bunsen şi de serpentină: cântăresc aproape nouă sute de livre, greu de cărat prin aer.

— Dar, Samuel, nu vei mai putea dilata gazul!

— Ne vom lipsi de asta.

— Dar…

— Ascultaţi-mă, prieteni. Am calculat exact ce ne mai rămâne ca putere de ascensiune; ajunge pentru a ne putea transporta pe noi şi puţinele obiecte care ne-au mai rămas. Cântărim abia cinci sute de livre, împreună cu cele două ancore pe care ţin să le păstrez.

— Dragul meu Samuel, spuse vânătorul, tu eşti mai competent decât noi în această materie. Tu singur vei hotărî. Porunceşte ce trebuie să facem şi noi ne vom supune.

— La ordinele dumneavoastră, adăugă Joe.

— Vă repet, prieteni, oricât de groaznică ar fi hotărârea, trebuie să sacrificăm aparatul nostru.

— Sacrifică-l! Repetă Kennedy.

— La lucru! Spuse Joe.

Treaba nu era uşoară. Trebuia demontat aparatul, piesă cu piesă. Demontară mai întâi rezervorul de amestec, apoi vasul de încălzire şi la urmă rezervorul pentru descompunerea apei. Pentru a smulge recipientele din fundul nacelei, de care erau bine fixate, fu nevoie de eforturile unite ale celor trei călători. Dar Kennedy era puternic, Joe îndemânatic şi Samuel atât de ingenios, încât reuşiră. Piesele fură rând pe rând aruncate afară şi dispărură, făcând goluri largi în frunzişul sicomorilor.

— Ce se vor mai mira negrii, spuse Joe, când vor găsi obiectele astea în pădure.

Trebuiră apoi să se ocupe de ţevile dinăuntrul balonului, care se legau de serpentină. Joe reuşi să taie articulaţiile de cauciuc, la câteva picioare deasupra nacelei. Când ajunse însă la ţevi, operaţia deveni mai grea, pentru că erau fixate la capetele lor superioare şi legate cu sârmă de cercul supapei.

Atunci Joe îşi arătă minunata sa îndemânare; cu picioarele goale, pentru a nu zgâria învelişul, izbuti, căţărându-se pe fileu, deşi balonul oscila, să se urce până la vârful exterior al balonului şi acolo, agăţat cu o mână de suprafaţa alunecoasă, după mii de greutăţi, desfăcu piuliţele exterioare care ţineau ţevile. Acestea se desprinseră uşor şi fură scoase prin supapa de jos pe care apoi o strânseră bine.

Victoria, uşurată de o greutate considerabilă, se ridică în aer, întinzând puternic frânghia ancorei.

Aceste diferite operaţiuni se terminară cu bine, dar cu preţul multor eforturi. Către miezul nopţii mâncară în fugă o cină compusă din pemmican şi grog rece, căci doctorul nu mai putea pune căldură la dispoziţia Iui Joe. Acesta, ca şi Kennedy de altfel, era mort de oboseală.

— Culcaţi-vă şi dormiţi, prieteni, le spuse Fergusson. Voi face primul de strajă; la ora două, îl voi trezi pc Kennedy, la patru, Kennedy îl va trezi pe Joe; la ora şase vom pleca şi cred că aceasta va fi ultima zi a călătoriei noastre cu balonul.

Fără să se lase rugaţi, cei doi prieteni se culcară în fundul nacelei şi adormiră repede, căzând într-un somn adânc.

Noaptea era liniştită. Câţiva nori treceau pe deasupra lunii, la ultimul pătrar; razele ei abia răzbeau întunericul. Fergusson, sprijinit în marginea nacelei, privea în jurul lui, supraveghind cu atenţie perdeaua întunecată a frunzişului de dedesubt. Cel mai mic zgomot îi părea suspect şi căuta să-şi explice chiar şi freamătul uşor al frunzelor. Era în starea aceea de spirit în care temeri vagi îşi tulbură mereu mintea. La sfârşitul unei asemenea călătorii, după ce depăşeşti atâtea piedici, în clipele dinaintea ajungerii la ţel, temerile sunt mai vii, emoţiile mai mari; şi se pare că ţinta fuge dinaintea ochilor.

De altfel, situaţia prezentă nu oferea nici o siguranţă. Se aflau în sânul unui ţinut sălbatic, iar mijlocul lor de transport, în definitiv, putea da greş în orice clipă. Nu se mai bizuia pe balon ca înainte. Era departe vremea când îl manevra cu îndrăzneală, fiind sigur pe el.

Sub aceste impresii, doctorului i se părea câteodată că aude zgomote nelămurite în adâncul pădurii; crezu chiar că zăreşte o străfulgerare dc lumină printre arbori şi cercetă locul cu luneta, dar nu văzu nimic. Ascultă, fără să audă cel mai mic zgomot; o linişte adâncă domnea peste tot. Avusese, desigur, o halucinaţie.

După ce-şi termină orele de pază, îl trezi pe Kennedy, recomandându-i o atenţie desăvârşită, şi se întinse lângă Joe, care era cufundat într-un somn adânc.

Kennedy îşi aprinse liniştit pipa, apoi se frecă la ochi, pe care abia-i ţinea deschişi. Se aşeză într-un colţ şi începu să fumeze, pentru a-şi goni toropeala. Un vânt uşor clătina vârfurile copacilor şi legăna nacela, îmbiindu-l la somn. Voi să reziste, deschise ochii de mai multe ori, privi în noapte fără să vadă nimic şi, în sfârşit, doborât de oboseală, adormi.

Cât timp rămăsese cufundat în starea asta de inconştienţă?

Nu-şi putu da seama – când se trezi deodată la zgomotul unor pârâituri. Se frecă la ochi şi se deşteptă de-a binelea. O căldură puternică îi încinse obrajii. Pădurea era în flăcări.

— Foc! Foc! Strigă, fără să înţeleagă ce se petrece. Cei doi tovarăşi se treziră.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Samuel.

— Incendiu! Răspunse Joe. Dar cine poate…

În acel moment izbucniră urlete de sub frunzişul luminat puternic.

— Ah! Strigă Joe. Sălbaticii au dat foc pădurii, ca să fie siguri că vom arde.

— Fără îndoială că e vorba de fanaticii lui El-Hadji, spuse doctorul.

Un cerc de foc înconjura Victoria; trosnetul crengilor uscate se îmbina cu gemetele ramurilor verzi; lianele, frunzele, toată vegetaţia se zvârcolea în focul distrugător. Privirea nu putea cuprinde decât un ocean de flăcări. Arborii uriaşi se profilau în văpaie cu ramurile prefăcute în jeratic; pădurea incendiată – o mare în flăcări – se răsfrângea în nori şi călătorii păreau învăluiţi într-o sferă de foc.

— Să coborâm pe pământ şi să fugim! Strigă Kennedy. Este singurul nostru mijloc de salvare!

Fergusson îl opri hotărât şi, îndreptându-se spre frânghia ancorei, o tăie cu o lovitură de cuţit. Flăcările prelungi se ridicau spre balon, dar Victoria, eliberată de legăturile care o ţineau, se urcă în aer la mai bine de o mie de picioare.

Strigăte îngrozitoare, însoţite de focuri de armă, izbucniră din pădure. Balonul, prins de un curent de aer, venit odată cu lumina zorilor, se îndreptă spre vest.

Era ora patru dimineaţa.