Capitolul XLIII

TALIBAŞII. URMĂRIREA. UN ŢINUT DEVASTAT. VÂNT MODERAT. VICTORIA COBOARĂ. ULTIMELE PROVIZII. SĂRITURILE VICTORIEI. APĂRAREA CU LOCURI DE ARMĂ. VÂNTUL SE RĂCOREŞTE. FLUVIUL SENEGAL. CATARACTELE GUINEEI. AER CALD. TRAVERSAREA FLUVIULUI.

— Dacă nu am fi avut prevederea să uşurăm nacela ieri seară, spuse doctorul, am ti fost pierduţi, fără nădejde de scăpare.

— Iată ce înseamnă să faci lucrurile la timp, răspunse Joe. Te salvezi şi nimic nu este mai normal.

— Nu am scăpat încă de pericol, spuse Fergusson.

— De ce te temi? Întrebă Dick. Victoria nu poate cobori fără voia ta, şi chiar dacă ar cobori?

— Dacă ar coborî, Dick, priveşte!

Marginea pădurii fusese depăşită şi călătorii văzură vreo treizeci de călăreţi în pantaloni largi şi burnusuri fâlfâinde. Erau înarmaţi, unii cu lănci, iar alţii cu flinte lungi. Urmăreau, în galopul cailor, aerostatul, care avea o viteză destul de mică.

La vederea călătorilor, urmăritorii izbucniră în strigăte puternice, ridicându-şi armele. Pe chipurile arse de soare se citea mânia şi ameninţarea, care păreau şi mai de temut din cauza bărbilor lor rare şi ţepoase. Alergau cu uşurinţă pe aceste platouri joase şi pe povârnişurile uşoare care coborau până la Senegal.

— Sunt din tribul Talibas, temuţii fanatici ai lui El-Hadji! Spuse doctorul. Aş fi preferat să mă aflu în mijlocul pădurii, înconjurat de fiare sălbatice, decât să cad în mâinile acestor bandiţi.

— Nu au o înfăţişare prea plăcută! Spuse Kennedy. Şi par puternici.

— Din fericire, nu zboară, răspunse Joe. Or, asta e ceva.

— Priviţi, spuse Fergusson, aceste sate în ruine şi colibele arse! Asta e opera lor: acolo unde se găseau vaste întinderi cultivate au pârjolit şi au devastat totul.

— În sfârşit, nu ne pot ajunge, vorbi Kennedy. Şi dacă reuşim să trecem fluviul, suntem în siguranţă.

— Desigur, Dick, dar nu trebuie să coborâm, răspunse doctorul, cu ochii la barometru.

— În orice caz, Joe, spuse Kennedy, nu ar fi rău să ne pregătim armele.

— Asta nu ne va strica, domnule Dick. Ce bine am făcut că nu le-am aruncat!

— Carabina mea! Sper să nu mă despart niciodată de ea, strigă vânătorul.

Şi Kennedy o încarcă grijuliu. Avea gloanţe şi praf de puşcă în cantităţi îndestulătoare.

— La ce înălţime ne menţinem? Îl întrebă pe Fergusson.

— La şapte sute cincizeci de picioare, dar nu mai avem posibilitatea să urcăm sau să coborâm, spre a căuta curenţi favorabili; acum suntem la cheremul balonului.

— Asta e supărător! Spuse Kennedy. Vântul este destul de slab. Dacă am fi întâlnit un uragan asemănător celui din zilele trecute, i-am fi întrecut de mult pe bandiţii ăştia.

— Mişeii galopează încetişor pe urmele noastre, spuse Joe.

Ai zice că au ieşit la plimbare.

— Dacă nu am fi prea departe, mi-ar face mare plăcere să-i dau jos din şa, unul după altul.

— Cred şi eu! Replică Fergusson. Dar atunci n-ar fi greu nici pentru ei să ochească, şi balonul nostru ar fi o ţintă lesne de atins pentru flintele lor. Închipuie-ţi în ce situaţie ne-am afla dacă ar străpunge învelişul.

Tahibaşii îi urmăriră în tot cursul dimineţii. La ora unsprezece, călătorii abia înaintaseră cu cincisprezece mile spre vest.

Doctorul pândea la orizont cel mai mic nor. Se temea de o schimbare în atmosferă. Ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi împinşi spre Niger? De altfel, constată că balonul tinde să coboare; din momentul plecării, pierduse din înălţime mai mult de trei sute de picioare şi Senegalul trebuia să fie la o depărtare de vreo douăsprezece mile, adică incă trei ore de drum.

În clipa aceea, atenţia doctorului fu atrasă de noi strigăte.

Talibaşii se agitau, îndemnându-şi caii. Doctorul, consultând barometrul, înţelese cauza acestor urlete.

— Coborâm? Întrebă Kennedy.

— Da, răspunse Fergusson.

„Drace!” gândi Joe.

După un sfert de oră, nacela se găsea la o înălţime de numai cincizeci de picioare, dar aici vântul sufla cu mai multă putere. Talibaşii galopau. O salvă de focuri sfâşie cerul.

— Prea departe, nepricepuţilor! Strigă Joe. Mi se pare că ar fi bine să ne ţinem la distanţă de aceşti oameni.

Şi, ochind în unul din călăreţii din faţă, trase. Talibaşul se prăbuşi la pământ; tovarăşii săi se opriră şi Victoria câştigă teren.

— Sunt prudenţi, spuse Kennedy.

— Pentru că sunt siguri că ne vor prinde, răspunse doctorul. Şi vor reuşi, dacă mai coborâm. Trebuie neapărat să ne ridicăm iarăşi.

— Ce să aruncăm peste bord? Întrebă Joe.

— Tot ce a rămas din provizia de pemmican. Sunt treizeci de livre de care ne putem lipsi.

Joe execută ordinul.

Victoria, a cărei nacelă aproape atingea pământul, se ridică însoţită de strigătele talibaşilor, dar o jumătate de oră mai târziu ea cobora din nou, cu repeziciune; gazul se pierdea prin porii învelişului.

Curând, nacela atinse din nou pământul. Negrii lui El-Hadji se aruncară spre ea: dar, cum se întâmplă în asemenea împrejurări, lovindu-se de pământ, aerostatul făcu o săritură, pentru a se prăbuşi din nou la o milă mai departe.

— Aşadar, tot nu vom scăpa! Spuse Kennedy furios.

— Aruncă rezerva de rachiu, Joe! Strigă doctorul. Aruncă şi instrumentele, tot ce poate avea o greutate, chiar şi ultima noastră ancoră, dacă trebuie.

Joe smulse barometrele, termometrele, dar era prea puţin şi balonul, care se ridicase un moment, căzu din nou pe pământ. Talibaşii alergau pe urmele lui; acum se aflau la o distanţă de două sute de paşi.

— Aruncă puştile! Strigă doctorul.

— Cel puţin nu înainte de a le fi descărcat! Răspunse vânătorul.

Şi patru focuri succesive loviră în grămada călăreţilor; patru talibaşi se prăbuşiră în mijlocul strigătelor furioase ale bandei.

Victoria se ridică din nou, făcând salturi mari ca o minge enormă de gumă, care se loveşte de pământ.

Ciudat era spectacolul acesta al nenorociţilor care căutau să fugă, prin sărituri gigantice şi care, ca şi Anteu1, păreau să capete forţe noi de îndată ce atingeau pământul.

Dar situaţia aceasta trebuia să aibă un sfârşit. Era aproape de amiază. Victoria se sleia, se golea, se lungea; învelişul se înmuie şi cutele de tafta, desfăcute, fâlfâiau unele peste altele.

— Suntem pierduţi! Spuse Kennedy.

Joe îşi privi stăpânul, fără să scoată un cuvânt.

— Nu! Răspunse acesta. Mai avem încă peste o sută cincizeci de livre de aruncat.

— Ce? Întrebă Kennedy, crezând că doctorul a înnebunit.

— Nacela! Spuse Fergusson. Să ne agăţăm de plasă. Putem să ne ţinem de ochiurile fileului şi aşa să ajungem la fluviu. Repede! Repede!

Şi oamenii aceştia curajoşi nu ezitară să încerce acest ultim mijloc de salvare. Se agăţară de ochiurile fileului, aşa cum le indicase doctorul. Apoi, Joe, ţinându-se cu o mână de plasă, tăie frânghiile nacelei. Aceasta căzu în clipa când aerostatul era pe punctul de a se prăbuşi definitiv.

— Ura! Ura! Strigă Joe, în timp ce balonul se ridica la trei sute de picioare în aer.

Talibaşii îşi îndemnau caii, care goneau în galop năvalnic, dar Victoria, prinsă de un vânt mai puternic, îi întrecu îndreptându-se repede spre o colină, care se profila la orizont, spre vest. Pentru călători era o întâmplare fericită, căci puteau să o depăşească, în timp ce hoardele lui El-Hadji erau nevoite să se îndrepte spre nord, pentru a o ocoli.

Cei trei prieteni se ţineau agăţaţi de plasă. Reuşiră s-o lege dedesubtul lor în aşa fel, încât forma un fel de buzunar zburător.

Deodată, după ce depăşiră colina, doctorul strigă:

— Fluviul, fluviul Senegal!

Într-adevăr, la o distanţă de două mile, fluviul se vedea pe o întindere foarte mare rostogolindu-se la vale; ţărmul opus, fertil şi mult mai puţin înalt, oferea un adăpost sigur şi un loc prielnic pentru coborâre.

— Încă un sfert de oră, spuse Fergusson, şi suntem salvaţi.

Dar le fu dat să se întâmple altfel. Balonul, dezumflat, cobora încet deasupra unui teren lipsit aproape de orice vegetaţie, format din povârnişuri mari şi câmpii presărate cu pietre; se vedeau abia câteva tufişuri şi o iarbă deasă, uscată de arşiţa soarelui.

Victoria atinse de câteva ori pământul şi se ridică iar; salturile ei se micşorau din ce în ce. În cele din urmă, se agăţă cu partea superioară a plasei de crengile înalte ale unui baobab, singurul copac rătăcit în mijlocul acestui ţinut pustiu.

— S-a sfârşit! Spuse vânătorul.

— Şi numai la o sută de paşi de fluviu! Răspunse Joe.

Cei trei nenorociţi coborâră pe pământ. Doctorul îi conduse spre Senegal.

În acest loc, apele fluviului făceau un zgomot asurzitor.

Ajunşi la ţărm, doctorul recunoscu în căderea de apă din faţa lor cascada Guina. Nici o barcă pe ţărm, nici un suflet omenesc!

Senegalul cădea de la o înălţime de o sută cincizeci de picioare, cu un zgomot asurzitor; curgea de la est spre vest şi linia stâncilor, care-i bara cursul, se întindea de la nord spre sud. La picioarele cascadei se ridicau alte stânci, de forme ciudate, ca nişte animale enorme, antediluviene, împietrite în mijlocul apelor. Imposibilitatea de a trece peste vâltoarea aceasta era vădită. Kennedy nu-şi putu reţine un gest de deznădejde.

Dar doctorul Fergusson strigă energic, plin de curaj:

— Nu este totul pierdut!

— Ştiam eu! Răspunse Joe, cu încrederea pe care o avea în stăpânul său, încredere pe care n-o pierdea niciodată.

Vederea ierburilor uscate dimprejur îi inspirase doctorului o idee îndrăzneaţă; era singura speranţă de salvare. Îşi conduse repede prietenii la locul unde se găsea aerostatul.

— Avem un avans de cel puţin o oră faţă de bandiţii ăştia! Spuse el. Să nu pierdem timpul, prieteni! Să adunăm o cantitate mare de iarbă uscată. Îmi trebuie cei puţin o sută de livre.

— Pentru ce? Întrebă Kennedy.

— Nu mai am gaz, dar ce are a face? O să traversez fluviul cu ajutorul aerului cald.

— Ah! Curajosul meu Samuel! Eşti într-adevăr un om mare! Joe şi Kennedy se puseră pe lucru şi după scurt timp o căpiţă imensă fu adunată lângă balon.

În vremea asta, doctorul mărise orificiul aerostatului, tăindu-i partea inferioară; mai întâi avusese grijă să-l golească, prin supapă, de hidrogenul ce mai rămăsese. Apoi îngrămădi o mare cantitate de iarbă uscată sub înveliş – şi o aprinse.

Nu-i nevoie de prea mult timp spre a umple un balon cu aer cald. O temperatură de 180°1 e suficientă pentru a scădea la jumătate greutatea aerului dinăuntru, rărindu-l.

Deoarece nu duceau lipsă de iarbă uscată, Victoria începu să ia din nou forma rotundă. Focul se înteţea datorită îngrijirilor doctorului şi aerostatul se mărea văzând cu ochii.

Era unu fără un sfert.

În clipa aceea, hoarda talibaşilor apăru la două mile spre nord, venind într-un galop furtunos, însoţit de strigăte.

— În douăzeci de minute vor fi aici! Spuse Kennedy.

— Iarbă, iarbă, Joe! Peste zece minute ne vom ridica în aer. Victoria se umflase pe trei sferturi.

— Prieteni, agăţaţi-vă de plasă!

— S-a făcut! Răspunse vânătorul.

După zece minute, câteva zguduituri ale balonului arătau tendinţa lui de a se ridica.

Talibaşii se apropiau; acum se aflau la numai cinci sute de paşi.

— Ţineţi-vă bine! Strigă Fergusson.

— Nici o grijă, doctore, nici o grijă!

Doctorul împinse înăuntru încă o mare cantitate de iarbă.

Balonul, complet dilatat de creşterea temperaturii, se ridică, frecându-se de crengile copacului.

— Pornim! Strigă Joe.

Un foc de puşcă îi răspunse şi un glonţ îl atinse în umăr; dar Kennedy, aplecându-se, îşi descarcă arma cu o mână şi doborî încă un inamic.

Strigăte de mânie, cu neputinţă de redat, întâmpinară ridicarea aerostatului, care se urcă la o înălţime de aproape opt sute de picioare.

Un vânt puternic îl prinse în bătaia lui, pricinuindu-i legănări periculoase, în timp ce curajosul doctor şi prietenii săi contemplau prăpastia cataractelor care se căscau sub privirile lor. După zece minute, în care nu schimbaseră nici o vorbă, îndrăzneţii noştri călători coborau, încetul cu încetul, spre celălalt mal al fluviului.

Acolo se aflau vreo doisprezece oameni în uniformă franceză, care îi priveau surprinşi, uimiţi, înspăimântaţi.

Vă închipuiţi uluirea lor când văzură balonul ridicându-se de pe malul drept al fluviului. Nu erau departe de a crede că asistau la un fenomen ceresc. Dar şefii lor, un locotenent şi un sublocotenent de marină, cunoşteau din ziarele europene îndrăzneaţă, încercare a doctorului Fergusson şi-şi dădură seama imediat de cele ce se întâmplau.

Balonul, dezumflându-se puţin câte puţin, cădea împreună cu îndrăzneţii săi călători, agăţaţi de plasă, dar nu era sigur c-ar putea ajunge la mal. Aşa că francezii se aruncară în fluviu şi prinseră în braţe pe cei trei călători, în clipa în care Victoria se prăbuşea, la câţiva stânjeni de ţărmul drept al Senegalului.

— Doctorul Fergusson! Strigă locotenentul.

— El însuşi, cu cei doi prieteni ai săi, răspunse liniştit doctorul.

Francezii îi scoaseră din apă, în timp ce balonul dezumflat, târât de un curent repede, se îndepărta ca o minge uriaşă. Îndată apele Senegalului îl târâră în cataractele Guina, înghiţindu-l.

— Biata Victoria! Spuse Joe.

Doctorul nu-şi putu reţine o lacrimă; deschise braţele şi cei doi prieteni, sub impresia unei mari emoţii, i se aruncară la piept.