Capitolul XVI.

SEMNE DE FURTUNĂ. ŢARA LUNII. VIITORUL CONTINENTULUI AFRICAN. CELE MAI NOI MAŞINI.

PRIVELIŞTEA ŢINUTULUI LA APUSUL SOARELUI. FLORA ŞI FAUNA. FURTUNĂ. ZONA DE FOC. CERUL ÎNSTELAT

— Uite ce înseamnă să te dai drept fiul Lunii fără învoirea ei! Spuse Joe. Satelitul ăsta era cât p-aci să ne joace o festă! Domnule doctor, nu cumva prin leacul dumneavoastră i-aţi stricat reputaţia?

— La drept vorbind, întrebă Kennedy, cine-i acest sultan din Kazeh?

— Un beţiv înrăit, pe jumătate mort, şi al cărui sfârşit nu va însemna o pierdere prea mare, răspunse doctorul. Dar morala pe care trebuie s-o tragem de aci e că onorurile sunt trecătoare şi că nu trebuie să ţii prea mult la ele.

— Cu atât mai rău! Replică Joe. Îmi stătea bine să fiu adorat! Să fac pe zeul după închipuirea mea! Dar ce să-i faci? S-a arătat luna şi încă foarte roşie, ceea ce dovedeşte desigur că era supărată.

În vreme ce Joe examina astrul nopţii dintr-un punct de vedere cu totul nou, nori groşi, siniştri şi apăsători, se îngrămădiseră spre nord. La trei sute de picioare înălţime sufla un vânt destul de puternic, care împingea Victoria spre nord-est. Deasupra balonului, bolta albastră se menţinea senină, dar se simţea că atmosfera este încărcată.

Pe la opt seara, călătorii se găseau la 32°40' longitudine, şi

4°17' latitudine. Sub influenţa furtunii care se apropia, curenţii atmosferici îi duceau cu o viteză de treizeci şi cinci de mile pe oră. Sub ei se desfăşurau cu iuţeală câmpiile uşor unduite şi roditoare din Mfouto.

Priveliştea era minunată şi cei trei călători o admirau încântaţi.

— Suntem în plină Ţară a Lunii, spuse doctorul Fergusson. Cu siguranţă că ţinutul poartă acest nume, dat încă din antichitate, din cauză că luna a fost adorată aci, în toate timpurile. Este, întradevăr, un ţinut minunat şi cu greu s-ar putea întâlni o vegetaţie mai frumoasă.

— N-ar fi tocmai firesc dacă am găsi-o în jurul Londrei, răspunse Joe, dar ar fi tare plăcut! De ce oare lucruri atât de frumoase se găsesc tocmai în ţările acestea înapoiate?

— Dar cine poate şti, replică doctorul, dacă ţinutul acesta nu va fi într-o bună zi civilizat?

— Crezi aşa ceva? Întrebă Kennedy.

— Fără îndoială, dragul meu Dick. Priveşte mersul evenimentelor, studiază migrările succesive ale popoarelor şi vei ajunge la aceeaşi concluzie ca şi mine. Ţinutul acesta deasupra căruia zburăm, mai rodnic, mai bogat, mai plin de viaţă ca altele, va deveni cândva un regat de seamă, unde vor avea loc descoperiri mai uimitoare încă decât aburul şi electricitatea.

— Ah, domnule, aş vrea să văd aşa ceva!

— Te-ai născut prea devreme, băiete!

— Cred, zise Kennedy, că epoca în care industria va absorbi totul va fi extrem de plicticoasă. Tot inventând maşini, oamenii vor sfârşi prin a fi distruşi de ele. Mi-am imaginat întotdeauna că ziua de apoi va sosi atunci când vreun cazan enorm, supraîncălzit la 3000 de atmosfere, va face Pământul să sară în aer.

— Adaug, spuse Joe, că americanii nu sunt cei mai proşti mânuitori ai maşinilor.

— Ai dreptate, răspunse doctorul, sunt mari meşteri. Dar să nu ne lăsăm târâţi în astfel de discuţii, să ne mulţumim să admirăm ţinutul acesta al Lunii, dacă ne e dat să-l vedem.

Soarele, strecurându-şi ultimele raze sub îngrămădirea de nori, împodobea cu aureola lui cele mai mici ridicături ale solului; arborii uriaşi, ierburile arborescente, muşchii de pe jos, fiecare îşi avea partea sa din această revărsare de lumină. Pe terenul uşor ondulat răsăreau ici şi colo mici coline conice. Nici un munte la orizont. Tufişurile de nepătruns, jungle spinoase despărţeau luminişurile, unde se vedeau sate numeroase; aliori uriaşi le înconjurau cu fortificaţii naturale, amestecându-se cu ramurile în formă de corali ale copacilor.

În curând, Malagazari, unul din râurile principale, care alimentează lacul Tanganica, începu să şerpuiască pe sub tufişurile de verdeaţă. În albia sa se vărsau numeroase râuri şi râuşoare, formate de torentele care iau naştere în perioadele de revărsare a apelor, sau de heleşteiele adâncite în straturile argiloase ale solului. Pentru observatorii de la înălţime, totul părea o reţea de cascade, aruncată pe întreaga suprafaţă de apus a ţării.

Animale cu cocoaşe mari păşteau în poienile bogate, abia văzându-se dintre ierburile înalte. Pădurile ofereau privirii minunate soiuri de arbori, ca nişte buchete enorme, în care se refugiau lei, leoparzi, hiene, tigri, ca să scape de ultimele raze fierbinţi ale soarelui. Uneori, un elefant făcea să se mişte vârfurile copacilor, şi se auzea trosnetul crăcilor care cedau sub colţii lui de fildeş.

— Straşnic ţinut de vânătoare! Strigă Kennedy entuziasmat. Un glonţ aruncat la întâmplare, în plină pădure, ar întâlni oricând un vânat vrednic de el! N-am putea să încercăm puţin?

— Absolut deloc, dragul meu Dick, se apropie noaptea, o noapte ameninţătoare, însoţită de furtună. Or, furtunile sunt cumplite prin ţinuturile astea, unde pământul se aseamănă cu o imensă butelie electrică.

— Aveţi dreptate, domnule, spuse Joe. Căldura e înăbuşitoare, iar vântul s-a liniştit cu totul; se simte că se pregăteşte ceva.

— Atmosfera este supraîncărcată cu electricitate, răspunse doctorul. Orice fiinţă vie este sensibilă la această stare a cerului, care precede lupta elementelor naturii, şi mărturisesc că nu am fost niciodată impresionat cum sunt acum.

— Ei bine, întrebă vânătorul, n-ar fi cazul să coborâm?

— Dimpotrivă, Dick, aş prefera să urc. Mă tem să nu fiu târât prea departe de drumul meu, din cauza încrucişării curenţilor atmosferici.

— Aşadar, vrei să părăseşti direcţia pe care am urmat-o?

— Dacă îmi va fi cu putinţă, răspunse Fergusson, mă voi îndrepta mai curând spre nord, cam cu 7° sau 8°. Voi încerca să urc spre latitudinile unde se presupun a fi izvoarele Nilului; poate că vom zări oarecare urme ale expediţiei căpitanului Speke, sau poate chiar caravana domnului de Ueuglin. Dacă sunt exacte calculele mele, ne găsim la 32°40' longitudine şi aş vrea să trec peste Ecuator.

— La uite! Strigă Kennedy, întrerupându-şi prietenul. Ia uită-te la hipopotamii aceia care ies din heleşteie, ca nişte mase de carne sângerândă, şi la crocodilii care aspiră cu zgomot aerul!

— Se înăbuşă! Glăsui Joc. Ah, ce minunat călătorim noi şi nici nu ne pasă de jivinele care foiesc acolo jos. Domnule Samuel! Domnule Kennedy! Ia uitaţi-vă la şirurile de animale care merg în rânduri dese! Sunt cu siguranţă vreo două sute; sunt lupi, nu-i aşa?

— Nu, Joe, sunt câini sălbatici; o rasă renumită, care nu se teme să atace chiar leii. Pentru un călător întâlnirea cu ei e îngrozitoare. Este sfâşiat pe loc.

— Bine! Atunci nu Joe va fi acela care-şi va lua sarcina să le pună botniţă. Şi apoi, dacă aşa le e felul, nu prea trebuie să fim supăraţi pe ei.

Sub influenţa furtunii apropiate, tăcerea cuprinse văzduhul, încetul cu încetul. Aerul dens nu mai putea transmite sunetele. Atmosfera părea vătuită şi, asemenea unei săli căptuşite cu tapiţerie, îşi pierdea orice sonoritate. Pasărea-aligator, cocorii, gâştele roşii şi albastre se ascundeau în frunzişul copacilor înalţi. Natura întreagă prevestea un apropiat cataclism.

La ora nouă seara, Victoria rămase nemişcată deasupra Msene-ului, regiune cu nenumărate sate, ce abia se distingeau în umbră; câteodată, răsfrângerea unei raze, rătăcită pe apa posomorâtă, arăta că pe acolo erau şanţuri la distanţe egale şi, în spatele unui ultim luminiş, puteai zări forma nemişcată şi întunecată a palmierilor, tamarinilor, sicomorilor şi a aliorilor uriaşi.

— Mă înăbuş! Spuse scoţianul, trăgând cu putere, din adâncul plămânilor, aerul rarefiat. Nu ne mai mişcăm; n-ar fi mai bine să coborâm?

— Dar furtuna? Întrebă doctorul, destul de neliniştit.

— Dacă ţi-e teamă că vei fi luat de vânt, mi se pare că nu e nimic de făcut.

— Poate că furtuna nu va izbucni în noaptea asta, glăsui Joe. Norii sunt foarte sus.

— Tocmai acesta-i motivul care mă face să nu urc deasupra lor. Ar trebui să urcăm la o înălţime prea mare, să pierdem pământul din vedere şi să nu ştim toată noaptea dacă şi încotro înaintăm.

— Hotărăşte-te, dragul meu Samuel! Cât mai grabnic!

— E supărător faptul că a încetat vântul, reluă Joe. Ne-ar fi îndepărtat de furtună.

— E într-adevăr regretabil, prieteni, căci norii sunt un pericol pentru noi, deoarece dau naştere la curenţi opuşi, care ne pot prinde în vârtejurile lor. Şi apoi, fulgerele ne pot incendia. Pe de altă parte, dacă am arunca ancora, agăţându-ne de un copac, puterea vijeliei ne-ar putea azvârli la pământ.

— Atunci ce să facem?

— Trebuie să menţinem Victoria într-o zonă mijlocie, între primejdiile pământului şi cele ale cerului. Avem apă pentru încălzitor în cantitate suficientă, iar cele două sute de livre de lest sunt neatinse. La nevoie, mă voi servi de ele.

— Vom veghea alături de tine, spuse vânătorul.

— Nu, prieteni, puneţi la adăpost proviziile şi culcaţi-vă. Vă voi trezi la nevoie.

— Dar, domnule, n-ar fi bine să vă odihniţi şi dumneavoastră, atât timp cât nu ne ameninţă încă nimic?

— Nu, mulţumesc, băiete, prefer să veghez. Balonul nu se mişcă şi, dacă nu se schimbă nimic, mâine dimineaţă ne vom găsi în acelaşi loc.

— Bună seara, domnule!

— Noapte bună, dacă este cu putinţă!

Kennedy şi Joe se lungiră sub pleduri. Doctorul rămase singur sub cerul fără margini.

În vremea aceasta, bolta norilor cobora pe nesimţite şi întunericul devenea tot mai adânc. Norii negri înconjurau globul terestru, ca şi când ar fi vrut să-l sfarme.

Deodată, un fulger violent, tăios, brazdă noaptea; lumina lui încă nu pierise, când adâncimile cerului fură zguduite de un tunet înfiorător.

— Sus! Strigă Fergusson.

Cei doi tovarăşi care dormiseră, treziţi de tunetul înspăimântător, îi aşteptau ordinele.

— Coborâm? Întrebă Kennedy.

— Nu! Balonul n-ar rezista. Să urcăm mai înainte ca norii să se transforme în apă şi să se dezlănţuie vântul.

Zicând acestea, deschise la maximum robinetul arzătorului.

Furtunile de la tropice se dezlănţuie cu o repeziciune uimitoare. Un alt fulger izbucni în noapte şi fu urmat imediat de alte douăzeci. Cerul era brăzdat de descărcări electrice, care pârâiau sub picăturile de ploaie.

— Am întârziat, spuse doctorul. Acum trebuie să străbatem o zonă de foc, cu balonul nostru plin de gaz inflamabil.

— Să coborâm pe pământ! Pe pământ! Repeta mereu Kennedy.

— Riscul de a fi trăsniţi ar fi aproape acelaşi şi s-ar adăuga pericolul de a fi sfâşiaţi într-o clipă de ramurile vreunui arbore.

— Urcăm, domnule Samuel.

— Mai repede, şi mai repede!

În această parte a Africii în timpul furtunilor ecuatoriale fulgeră de multe ori, de câte treizeci, treizeci şi cinci de ori pe minut. Cerul este cuprins de flăcări şi bubuiturile tunetului nu mai contenesc.

Vântul se dezlănţui cu o violenţă înspăimântătoare, în atmosfera aprinsă, frământând norii incandescenţi. Părea că suflul unui ventilator imens aţâţa vâlvătaia. Doctorul Fergusson îşi menţinea vasul de încălzire la temperatura maximă; balonul se dilata şi urca mereu. Kennedy, în genunchi, în centrul nacelei, ţinea pânzele cortului. Nacela se învârtea în chip ameţitor şi călătorii îndurau oscilaţii îngrijorătoare. În învelişul aerostatului se iviră mari găuri prin care vântul bătea furios, făcând taftaua să geamă. Un fel de grindină, însoţită de un zgomot tumultuos, brăzda atmosfera şi cădea răpăind asupra Victoriei.

Aerostatul urca, totuşi, mai departe; fulgerele descriau tangente arzătoare în jurul balonului. Victoria se găsea în mijlocul focului.

— Să fim pregătiţi pentru orice întâmplare, spuse Fergusson, chiar şi pentru incendiu. S-ar putea să ne prăbuşim pe neaşteptate.

Vocea lui abia ajungea la urechile tovarăşilor săi, dar ei îi puteau vedea chipul, care rămânea liniştit în mijlocul fulgerelor; doctorul privea calm fenomenele de fosforescenţă ce dădeau naştere la egrete luminoase fâlfâind pe plasa aerostatului.

Balonul se învârtea, se răsucea, dar continua să urce. După un sfert de oră depăşise zona de furtună; emanaţiile electrice se desfăşurau acum sub el, asemenea unei cununi mari de focuri de artificii atârnate de nacelă.

Era unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura le poate oferi omului. Jos, furtuna. Sus, cerul înstelat, liniştit, mut, nepăsător, cu luna care îşi proiecta razele blânde deasupra norilor dezlănţuiţi. Doctorul Fergusson consultă barometrul; îi arăta o înălţime de douăsprezece mii de picioare. Era ora unsprezece noaptea.

— Slavă cerului, suntem în afara oricărui pericol! Spuse el. Ne putem menţine la această înălţime.

— A fost înspăimântător, glăsui Kennedy.

— Nu-i nimic, replică Joe. Întâmplarea asta aduce puţină variaţie în călătorie şi nu-mi pare rău că am văzut furtună de la o înălţime ceva mai mare decât de obicei. Un spectacol minunat!