Capitolul XVII.

MUNŢII LUNII. UN OCEAN DE VERDEAŢA.

SE ARUNCĂ ANCORA. ELEFANTUL REMORCHER.

FOC ALIMENTAT. MOARTEA PACHIDERMULUI.

VATRĂ DE ŢARĂ. OSPĂŢ PE IARBĂ.

O NOAPTE PE PĂMÂNT.

Luni, pe la ora şase dimineaţa, soarele se înălţă la orizont, norii se împrăştiară şi un vânt plăcut împrospăta primele licăriri ale dimineţii.

Pământul, plin de miresme, se ivi din nou înaintea ochilor călătorilor noştri. Balonul, învârtindu-se pe loc în mijlocul unor curenţi potrivnici, îşi schimbase direcţia foarte puţin. Prin contractarea gazului, doctorul coborî în căutarea unui curent care să-l ducă mai spre nord. Dar căută multă vreme zadarnic. Vântul îl târî spre vest, până apărură în zare celebrii Munţi ai Lunii, care se desfăşoară în semicerc, în jurul lacului Tanganica. Lanţul lor, puţin accidentat, se desena pe orizontul albăstrui; părea o fortificaţie naturală, inaccesibilă pentru exploratorii centrului Africii. Câteva piscuri singuratice purtau urmele zăpezilor eterne.

— Lată-ne într-un ţinut neexplorat, spuse doctorul. Căpitanul Burton a înaintat mult spre vest, deci nu a putut ajunge la aceşti munţi faimoşi, ba chiar le-a negat existenţa afirmată de Speke, tovarăşul său de drum. El pretindea că erau o născocire a imaginaţiei acestuia din urmă. Pentru noi, prieteni, nu mai e cu putinţă nici o îndoială.

— Vom trece peste ei? Întrebă Kennedy.

— Nu. Nădăjduiesc să găsesc un vânt prielnic, care să mă ducă la Ecuator. Dacă va fi nevoie, voi aştepta şi voi manevra cu Victoria, aşa cum manevrează o corabie care-şi aruncă ancora, ca să scape de influenţa vântului potrivnic.

Prevederile doctorului nu întârziară să se adeverească. După ce fură încercate mai multe înălţimi, Victoria porni spre nord-est cu o viteză medie.

— Mergem pe drumul bun, spuse el, consultându-şi busola. Ne aflăm la două sute de picioare deasupra pământului, tocmai bine pentru a recunoaşte ţinuturile. Ca să descopere lacul Ukereue, căpitanul Speke s-a îndepărtat mai spre est, în linie dreaptă, peste Kazeh.

— Vom merge mult timp în felul acesta? Întrebă Kennedy.

— Poate. Scopul nostru este să înaintăm mereu, până la izvoarele Nilului. Şi mai avem de străbătut şase sute de mile până la limita extremă atinsă de exploratorii veniţi din nord.

— Şi nu vom coborî pe pământ, nici măcar ca să ne dezmorţim picioarele? Întrebă Joe.

— Ba, ar trebui. Dealtfel, ar trebui să ne economisim şi proviziile. Şi tu, bunul meu Dick, va trebui să ne aprovizionezi în drum cu carne proaspătă.

— La ordinele tale, prietene Samuel.

— Va trebui să ne împrospătăm de asemenea şi rezerva de apă. Cine ştie dacă nu vom fi târâţi spre ţinuturi sterpe? Aşa că trebuie să luăm măsuri de prevedere.

La amiază, Victoria se găsea la 29°15' longitudine şi la 3°15' latitudine. Trecea peste satul Uyofu, limita nordică a Unyamwezy-ului, de-a curmezişul lacului Ukereue, care nu se putea zări încă.

Populaţiile mai apropiate de Ecuator par să fie mai puţin civilizate şi sunt guvernate de monarhi absoluţi, al căror despotism este fără margini. Cele mai numeroase aşezări se găsesc în provincia Karagua.

Cei trei călători hotărâră să se apropie de pământ, undeva unde locul avea să fie mai prielnic. Era nevoie să se facă un popas mai lung şi aerostatul trebuia revăzut cu grijă. Flacăra arzătorului fu micşorată. Curând, ancorele aruncate din nacelă atinseră bălăriile înalte ale unei prerii imense. De la o anumită înălţime, câmpul părea acoperit cu o iarbă tunsă, dar, în realitate, vegetaţia avea o înălţime de vreo opt picioare.

Victoria atinse uşor vârful ierburilor şi merse înainte fără să se aplece, asemeni unui fluture uriaş. Nu se vedea nici un obstacol.

Era ca un ocean de verdeaţă, fără nici o învolburare.

— Vom merge multă vreme aşa, spuse Kennedy. Nu zăresc nici un arbore în drumul nostru. Vânătoarea mi se pare zădărnicită.

— Aşteaptă, dragul meu Dick. Nici n-ai putea vâna în ierburile acestea mai înalte decât tine. Până la urmă vom găsi totuşi un loc prielnic.

Plimbarea era fermecătoare, o adevărată navigaţie pe marea aceasta de un verde aproape transparent, care unduia uşor la adierea vântului. Nacela părea că despică valurile. Din când în când, o droaie de păsări, splendid colorate, ţâşneau din ierburile înalte, scoţând strigăte voioase. Ancorele se afundau în lacul înflorit, lăsând înapoi o dâră care apoi se închidea, întocmai ca urma lăsată de o corabie. Deodată balonul fu puternic zguduit. Fără îndoială că ancora se prinsese în vreo crăpătură de stâncă, ascunsă sub iarba uriaşă.

— Ne-am agăţat! Spuse Joe.

— Aruncă scara! Porunci vânătorul.

Nu sfârşise aceste cuvinte, când un ţipăt ascuţit străbătu aerul.

Din gura celor trei călători se auziră exclamaţii întretăiate:

— Dar ce-i asta?

— Un ţipăt ciudat!

— Uite, ne mişcăm!

— S-a desprins ancora!

— Ba nu! Se mai ţine! Spuse Joe care trăgea de funie.

— Se mişcă stânca!

Ierburile începuseră să se mişte năvalnic şi curând o formă lungă, lucie, se arătă deasupra.

— Un şarpe! Strigă Joe.

— Un şarpe! Strigă şi Kennedy, înarmându-se cu carabina.

— Ei, nu! Făcu doctorul. Este o trompă de elefant.

— Un elefant, Samuel?

Şi Kennedy duse arma la umăr:

— Aşteaptă, Dick, aşteaptă!

— Fără îndoială, animalul ne trage după el.

— Şi ne trage în direcţia cea bună, Joe, în direcţia cea bună! Elefantul înainta cu oarecare repeziciune. Ajunse curând la un luminiş, de unde putea fi văzut în întregime. După mărimea sa uriaşă, doctorul îşi dădu seama că e un mascul. Avea doi colţi albicioşi, minunat curbaţi şi lungi de aproximativ opt picioare; braţele ancorei erau puternic prinse între ei. Animalul încerca zadarnic cu trompa să scape de funia care-l ţinea prins de nacelă.

— Înainte! Curaj! Striga Joe, în culmea bucuriei, aţâţând ciudata vietate. Iată un nou sistem de călătorie! Nici să nu mai aud de cal, numai de elefanţi!

— Dar unde ne duce? Întrebă Kennedy, agitând carabina care-i ardea mâinile.

— Ne duce exact unde vrem să mergem, dragul meu Dick! Puţină răbdare!

„Wig a more! Wig a more!”, cum spun ţăranii din Scoţia, strigă vesel Joe. Înainte! Înainte!

Animalul alerga într-un galop foarte iute, zvârlindu-şi trompa într-o parte şi în alta; în salturile sale scutura cu violenţă nacela.

Doctorul, cu toporul în mână, era gata să taie la nevoie funia.

— Dar, spuse el, nu ne vom despărţi de ancoră decât în ultima clipă.

Cursa dură aproape o oră şi jumătate. Animalul nu părea deloc obosit. Uriaşii pachidermi pot să străbată distanţe considerabile, şi de la o zi la alta îi regăseşti la depărtări imense, aidoma balenelor cu care seamănă în mărime şi repeziciune.

— De fapt, spuse Joe, putem spune că am prins un cetaceu şi nu facem decât să imităm manevra pescuitorilor de balene.

Dar schimbarea ce surveni în conformaţia terenului îl obligă pe doctor să-şi modifice mijlocul de locomoţie.

Cam la trei mile depărtare, spre nordul preriei, se vedea o pădure deasă de camaldori, aşa că balonul trebuia să fie despărţit de remorcherul său.

Kennedy fu însărcinat să oprească elefantul din mers. Duse carabina la umăr, dar poziţia neprielnică în care se afla nu-i îngăduia să ţintească animalul cu succes. Primul glonţ se turti de ţeasta acestuia ca de o placă de fier. Animalul nu părea deloc tulburat. La zgomotul detunăturii, îşi iuţi pasul; viteza lui era aceea a unui cal în galop.

— La dracu! Spuse Kennedy.

— Ce cap tare! Adăugă Joe.

— Voi încerca două-trei gloanţe conice, în partea moale dintre gât şi picioarele din faţă, spuse Dick, încărcându-şi cu atenţie carabina.

Apoi trase. Animalul scoase un urlet îngrozitor şi îşi continuă goana cu mai mare viteză.

— Trebuie să vă viu în ajutor, domnule Dick, spuse Joe, înarmându-se cu una din puşti.

Şi două gloanţe se înfipseră în pântecele animalului. Elefantul se opri o clipă, îşi ridică trompa, apoi îşi reluă goana spre pădure, scuturându-şi capul necontenit; sângele îi curgea şiroaie din răni.

— Să continuăm să tragem, domnule Dick!

— Cât mai repede! Adăugă doctorul. Nu mai avem decât douăzeci de stânjeni până la pădure!

Răsunară încă zece focuri. Elefantul făcu o săritură înspăimântătoare. Nacela şi balonul trosniră atât de tare, de parcă totul s-ar fi sfărâmat. În zguduitură, toporul căzu din mâna doctorului…

Clipa era îngrozitoare: funia ancorei, bine legată, nu putea fi nici desfăşurată, nici tăiată cu cuţitele. Balonul se apropia cu repeziciune de pădure, când, deodată, animalul primi un glonţ în ochi tocmai în clipa în care ridicase capul. Îndată se opri şovăind şi genunchii i se îndoiră; pântecele lui era acum în bătaia puştii vânătoruiui.

— Un glonţ în inimă! Spuse Dick, descărcându-şi carabina pentru ultima oară.

Elefantul scoase un răcnet cumplit de moarte. Se mai ridică o clipă, rotindu-şi trompa, dar apoi căzu cu toată greutatea pe unul din colţi, sfărâmându-l dintr-o dată. Era mort.

— I s-a rupt un colţ! Strigă Kennedy. Fildeşul acesta ar valora, în Anglia treizeci şi cinci de guinee suta de livre!

— Aşa de mult? Se miră Joe, coborând pe pământ pe funia ancorei.

— L-a ce-ţi folosesc regretele, dragul meu Dick? Răspunse doctorul Fergusson. Suntem negustori de fildeş? Am venit aici să facem avere?

Joe cercetă ancora; era prinsă zdravăn de colţul care rămăsese neatins. Samuel şi Dick săriră pe pământ, în timp ce aerostatul, pe jumătate dezumflat, se legăna deasupra capului elefantului ucis.

— Ce animal minunat! Strigă Kennedy. Ce dimensiuni! Nici în India n-am văzut unul de mărimea asta.

— Nu-i nimic surprinzător, dragul meu Dick. Elefanţii din centrul Africii sunt cei mai frumoşi. Anderson-ii, Cumings-ii i-au vânat în împrejurimile Capului în asemenea măsură, încât ei au emigrat spre Ecuator, unde-i vom întâlni adeseori în turme numeroase.

— Deocamdată, răspunse Joe, sper că vom gusta puţin din exemplarul acesta! Mă însărcinez să vă pregătesc o masă gustoasă din carnea lui. Domnul Kennedy va vâna o oră, două. Domnul Samuel va inspecta Victoria, şi în acest timp eu voi găti.

— Foarte bine, glăsui doctorul, fă-ţi datoria.

— Cât despre mine, spuse vânătorul, îmi voi lua bucuros cele două ore de libertate, pe care Joe a binevoit să mi le acorde.

— Du-te, prietene, dar fără imprudenţe. Să nu te depărtezi.

— Fii liniştit.

Şi Dick, înarmat cu puşca, se afundă în pădure.

Joe îşi începu treaba. Mai întâi făcu în pământ o groapă adâncă de două picioare, o umplu cu ramuri uscate, rupte de elefanţi atunci când îşi deschid drumuri prin pădure şi care se găseau aci peste tot. Dealtminteri, chiar urmele elefanţilor se vedeau încă.

După ce umplu groapa, îngrămădi deasupra ei alte crăci, făcând un fel de rug, înalt de două picioare, şi-i dădu foc.

Apoi se întoarse spre elefantul ucis, care căzuse la numai vreo zece stânjeni de pădure, îi despică îndemânatic trompa, a cărei bază avea o lăţime de aproape două picioare; alese partea ei cea mai delicată, apoi tăie picioarele spongioase ale animalului. Acestea sunt, într-adevăr, bucăţile cele mai bune, aşa după cum la bivolul american partea cea mai bună este cocoaşa, la urs, laba şi la mistreţ, căpăţâna.

După ce rugul arse în întregime, groapa curăţată de cenuşă şi de cărbuni răspândea o căldură dogoritoare. Bucăţile de elefant, învelite în frunze aromate, fură puse în fundul acestui cuptor improvizat şi acoperite apoi cu cenuşă caldă. După aceea, Joe ridică deasupra un al doilea rug, iar când lemnele se consumară, carnea era tocmai bine friptă. Priceputul nostru bucătar o scoase din cuptor, o puse pe frunze verzi şi orândui masa în mijlocul unei pajişti minunate. Aduse biscuiţi, rachiu, cafea şi scoase apă proaspătă dintr-un pârâu din apropiere.

Era o adevărată plăcere să vezi bucatele astfel pregătite şi Joe se gândea cu destulă modestie că va fi şi mai plăcut să le mănânci. „O călătorie fără osteneală şi fără pericole? Repeta Joe. O masă la ora asta, legănat ca-n hamac! Ce se poate cere mai mult? Şi domnul Kennedy care nu voia să vină cu noi!”

În vremea aceasta, doctorul Fergusson se ocupa cu examinarea amănunţită a aerostatului; care nu părea să fi suferit prea mult din cauza furtunii; taftaua şi gutaperca rezistaseră admirabil. Luând înălţimea solului şi calculând forţa de ascensiune a balonului, văzu cu satisfacţie că hidrogenul era în aceeaşi cantitate; învelişul păstrase impermeabilitatea absolută.

Călătorii părăsiseră Zanzibarul de numai cinci zile. Carnea uscată nu fusese încă atinsă; proviziile de biscuiţi şi de carne conservată erau în cantitate suficientă pentru o călătorie lungă, aşa că numai rezerva de apă trebuia reînnoită. Ţevile şi serpentinele păreau să fie în perfectă stare; mulţumită articulaţiilor de cauciuc, se adaptaseră tuturor oscilaţiilor aerostatului.

După ce termină acest examen, doctorul începu să pună ordine în însemnările sale. Făcu şi o schiţă foarte izbutită a ţinutului înconjurător, cu preria care se întindea cât vedeai cu ochii, cu pădurea de camaldori şi cu balonul nemişcat deasupra trupului monstruosului elefant.

Peste două ore, Kennedy se întoarse cu o legătură de potârnichi grase şi o ciozvârtă de oryx, un soi de căprior sălbatic, aparţinând celei mai sprintene speţe de antilopă. Joe se grăbi să pregătească suplimentul ospăţului lor.

— Masa e servită! Strigă el în curând, cu tonul cel mai îmbietor.

Cei trei călători se aşezară pe pajiştea verde. Găsiră că picioarele şi trompa de elefant erau gustoase. Băură, apoi fumară. Şi havanele delicioase îşi răspândiră pentru prima oară parfumul peste fermecătorul ţinut.

Kennedy mânca, bea şi fuma cât patru. Se îmbătase: îi propuse prietenului său, doctorul, în mod serios, să se stabilească în pădurea aceasta, să construiască în ea o cabană din frunziş şi să întemeieze dinastia Robinsonilor africani.

Ţinutul părea atât de liniştit, atât de pustiu, încât doctorul hotărî să petreacă noaptea pe pământ. Joe făcu un cerc de foc, baricadă indispensabilă împotriva animalelor sălbatice. Hienele, cangurii, şacalii, atraşi de mirosul cărnii de elefant, dădeau târcoale prin împrejurimi. Kennedy fu obligat să-şi descarce de câteva ori carabina asupra unor musafiri prea cutezători. Noaptea însă se scurse fără nici un incident supărător.