Capitolul XVIII.

KARAGUA. LACUL UKEREUE. O NOAPTE PE O INSULĂ. ECUATORUL. TRAVERSAREA LACULUI.

CASCADELE. ASPECTUL ŢINUTULUI.

IZVOARELE NILULUI. INSULA BENGA. SEMNĂTURA LUI ANDREA DEBONO. STEAGUL CU STEMA ANGLIEI.

A doua zi, la ora cinci dimineaţa, se începură pregătirile de plecare. Joe sparse colţii elefantului cu ajutorul toporului, pe care, din fericire, îl găsise.

Din nou liberă, Victoria îi purtă pe călători spre nord-est cu o viteză de optsprezece mile.

Doctorul îşi precizase cu luare-aminte poziţia, în seara precedentă, orientându-se după stele. Se aflau la 2°40' latitudine sub Ecuator, adică la vreo sută şaizeci de mile geografice.

Trecură pe deasupra a numeroase sate, fără să se preocupe de strigătele, provocate de apariţia Victoriei. Fergusson îşi însemnă conformaţia locurilor, în linii sumare. Trecu peste povârnişurile Rubemhé, aproape tot atât de râpoase ca şi vârfurile Usagara, şi întâlni mai târziu, la Tenga, primele înălţimi ale lanţurilor muntoase Karagua, care, după părerea lui, porneau cu siguranţă din Munţii Lunii. Vechea legendă, care făcea din aceşti munţi leagănul Nilului, se apropia de adevăr, deoarece ei se mărginesc cu lacul Ukereué, izvorul presupus al apelor marelui fluviu.

Ajuns la Kafuro, o mare aşezare a negustorilor din ţinut, zări în sfârşit, în depărtare, lacul atât de căutat, pe care căpitanul Speke îl întrezărise la 3 august 1858.

Samuel Fergusson era emoţionat. Se apropia de unul din punctele importante ale explorării sale. Cu luneta la ochi, nu pierdu nici un colţ din ţinutul misterios, pe care privirea sa îl descoperea treptat.

Sub ei se vedea solul, în general sterp. Abia dacă se iveau câteva râpe cultivate. Mai departe, terenul presărat cu conuri de înălţime mijlocie devenea plat în apropierea lacului. Lanurile de orz înlocuiau pe cele de orez. Aci creştea planta din care în acest ţinut se făcea vin, şi „mwani”, o plantă sălbatică, întrebuinţată în locul cafelei. Vreo cincizeci de colibe circulare, acoperite cu un fel de trestie înflorită, alcătuiau capitala ţinutului Karagua.

Se zăreau cu uşurinţă feţele înmărmurite ale oamenilor, aparţinând unei rase destul de frumoase, cu tenul cafeniu. Printre plantaţii treceau femei a căror corpolenţă era de necrezut. Doctorul îi uimi pe tovarăşii săi de drum lămurindu-i că această corpolenţă, foarte apreciată aci, se datora unui regim obligator de lapte covăsit.

La prânz, Victoria se găsea la 1°45' latitudine australă. La ora unu, vântul o împingea spre lac.

Acest lac fusese botezat, de către căpitanul Speke, „Nyanza1

Victoria”. Lăţimea lui putea să fie aci cam de nouăzeci de mile.

Căpitanul găsise la extremitatea sa meridională un grup de insule, pe care le numise „Arhipelagul Bengalului”. Îşi continuase cercetările până la Muanza, pe coasta de est, unde fusese bine primit de sultan.

Făcuse lucrările de triangulaţie2 pentru planul acestei regiuni, dar nu-şi putuse procura o pirogă, ca să-l traverseze şi ca să viziteze marea insulă Ukereué, foarte populată, guvernată de trei sultani, şi care în timpul refluxului devine doar o peninsulă.

Spre marele regret al doctorului, care ar fi vrut să determine coasta de sud a lacului, Victoria se apropia de el pe la nord. Marginile, acoperite de tufişuri spinoase şi de mărăcinişuri încâlcite, dispăreau cu totul ascunse de milioane de ţânţari, coloraţi în cafeniu deschis. Ţinutul părea să fie nelocuit. Se vedeau cârduri de hipopotami, lăfăindu-se în pădurile de trestii sau cufundându-se în apele albicioase ale lacului.

Văzut de sus, lacul oferea privirii, spre vest, o suprafaţă aşa de întinsă, încât ai fi spus că e o mare. Distanţa de la un mal la altul era destul de însemnată, ca să facă imposibilă stabilirea de comunicaţii între ele. De altfel, pe-aici bântuie furtuni dese şi puternice, deoarece vânturile bat cu furie în acest bazin înalt şi neadăpostit.

Doctorul se orienta cu greu şi se temea să nu fie dus spre est. Dar, din fericire, un curent prielnic îl împinse direct spre nord, astfel că la ora şase seara Victoria poposi pe o mică insulă pustie, la 0°30' latitudine şi la 32°52' longitudine, la douăzeci de mile de coastă.

Călătorii se putură agăţa de un copac şi, spre seară, vântul potolindu-se, rămaseră liniştiţi, prinşi de ancoră. Nu se puteau gândi să coboare pe pământ. Aci, ca şi pe malul lacului, un nor gros de ţânţari acoperea solul. Joe coborî din pom, acoperit de înţepături, dar nu se supără, atât de firească i se părea treaba aceasta a ţânţarilor. Doctorul, mai puţin optimist, se depărta cât putu mai mult de funie, numai ca să scape de nemiloasele insecte, care zburau cu un zumzet îngrijorător. El stabili îndată că înălţimea lacului, în raport cu nivelul mării, era aceea pe care o determinase căpitanul Speke şi anume, trei mii şapte sute cincizeci de picioare.

— Iată-ne deci pe o insulă! Spuse Joe, care se scărpina de credeai că îşi va frânge încheieturile mâinilor.

— I-am făcut repede înconjurul cu privirea, răspunse vânătorul, dar, în afară de aceste binevoitoare insecte, nu se mai zăreşte nici o fiinţă vie.

— Insulele cu care este presărat lacul, răspunse doctorul Fergusson, nu sunt, la drept vorbind, decât resturile unor coline scufundate. Să ne socotim fericiţi că am găsit acest adăpost, deoarece malurile lacului sunt locuite de nişte triburi fioroase. Aşa că puteţi dormi, căci cerul ne pregăteşte o noapte liniştită.

— Dar tu nu te culci, Samuel?

— Nu, n-aş putea închide ochii. Gândurile mi-ar alunga somnul. Mâine, prieteni, dacă vântul va fi prielnic, vom merge drept spre nord şi poate că vom descoperi izvoarele Nilului, această taină nepătrunsă. N-aş putea dormi ştiindu-mă atât de aproape de ele.

Kennedy şi Joe, pe care preocupările ştiinţifice nu-i tulburau atât de mult, adormiră de îndată adânc, vegheaţi de şeful expediţiei.

Miercuri 23 aprilie, la ora patru dimineaţa, pe un cer cenuşiu, Victoria se pregătea de plecare. Noaptea părăsea cu greu apele lacului învăluit într-o negură adâncă, dar un vânt violent risipi curând ceaţa. Timp de câteva minute, Victoria se legănă în direcţii diferite; după aceea porni, în sfârşit, direct spre nord.

Doctorul Fergusson bătu bucuros din palme:

— Suntem pe drumul cel bun! Strigă el. Azi sau niciodată, vom vedea Nilul. Prieteni, priviţi, trecem peste Ecuator! Intrăm în emisfera noastră!

— Oh! Făcu Joe. Credeţi, domnule, că Ecuatorul trece într-adevăr pe aici?

— Chiar pe aici, dragul meu!

— Ei bine, cu voia dumneavoastră, mi s-ar părea potrivit să-l udăm, fără să mai pierdem vremea.

— S-a făcut! Un pahar de grog! Răspunse doctorul râzând. Ai un fel de a înţelege cosmografia, care nu-i deloc neplăcut.

Şi aşa fu celebrată pe Victoria trecerea Ecuatorului.

Balonul mergea cu viteză. În vest se vedea coasta joasă şi accidentată; în fund, platourile mai ridicate din Uganda şi din Usoga. Viteza vântului devenea peste măsură de mare, aproape de treizeci de mile pe oră.

Apele Lacului Victoria, frământate cu violenţă, spumegau ca valurile unei mări. Talazurile, care se mai legănau încă după potolirea trecătoare a vântului, îi arătară doctorului că apa putea să fíe foarte adâncă. Pe toată întinderea lor zări numai vreo două bărci rudimentare.

— Prin înălţimea la care se află, lacul este, desigur, izvorul natural al fluviilor din partea orientală a Africii, spuse doctorul. Şi vaporii de apă care se irosesc prin evaporarea afluenţilor săi se adaugă din nou la apele lui sub formă de ploaie. Mi se pare că de aci izvorăşte şi Nilul.

— Vom vedea, spuse Kennedy.

Pe la ora nouă se apropiau de coasta de vest, care părea o regiune pustie, împădurită. Vântul începu să bată puţin dinspre est şi se putea zări celălalt mal al lacului, care făcea un intrând, terminat printr-un unghi foarte deschis, spre 2°40' latitudine septentrională. Munţi înalţi îşi înşiruiau piscurile pleşuve spre această extremitate a Lacului Victoriei. Între ei era o trecătoare adâncă, plină de meandre, prin care curgea un râu clocotitor.

În timp ce conducea aerostatul, doctorul Fergusson examina ţinutul cu o privire lacomă:

— Priviţi, strigă el, priviţi, prieteni! Povestirile arabilor erau exacte! Ei vorbeau de un fluviu care izvorăşte din partea de nord a lacului Ukereue, şi acest fluviu există, iar noi mergem de-a lungul lui. Iată, are o viteză comparabilă cu a noastră! Şi acest firicel de apă, care curge sub picioarele noastre, se duce, desigur, să se amestece cu valurile Mediteranei! E Nilul!

— E Nilul! Repetă Kennedy, molipsit de entuziasmul lui Samuel Fergusson.

— Trăiască Nilul! Spuse Joe, folosind cuvântul lui preferat când era bine dispus.

Stânci enorme împiedicau ici-colo cursul misteriosului fluviu. Apa spumega formând cataracte şi curenţi repezi – toate aceste detalii întăreau convingerea doctorului. Din munţii înconjurători se revărsau numeroase torente, spumegând în cădere. Din pământ ţâşneau pârâiaşe răzleţe, încrucişându-se, amestecându-se, întrecându-se în iuţeală, şi toate alergau spre râul care se transforma în fluviu, după ce le absorbea.

— Acesta-i desigur Nilul! Repeta doctorul cu convingere. Originea numelui său ca şi a apelor sale l-a pasionat în aceeaşi măsură pe savanţi. S-a spus că numele este de origine greacă, coptă1, sanscrită2, dar n-are importanţă din moment ce până la urmă a fost nevoit să-şi dezvăluie taina izvoarelor sale3.

— Dar, spuse vânătorul, cum poţi să fii sigur că acest râu şi cel pe care călătorii l-au văzut mai la nord este unul şi acelaşi?

— Dacă vântul ne mai favorizează o oră, vom avea dovezi sigure, de neînlăturat, de care nu s-ar putea îndoi nimeni, răspunse doctorul. Munţii deschideau văi largi, în care se vedeau numeroase sate şi lanuri de susan, durah şi trestie de zahăr. Triburile acestui ţinut se arătau agitate, ostile. Păreau mai aproape de furie decât de adoraţie, presimţeau apropierea unor străini şi nu a unor zei. Descoperirea izvoarelor Nilului de către străini părea a le da simţământul că li se fură ceva. Victoria trebuia să se ţină dincolo de bătaia săgeţilor.

— Ar fi greu să ne apropiem de locurile astea, spuse scoţianul.

— Cu atât mai rău pentru indigeni, replică Joe; vor fi lipsiţi de farmecul conversaţiei ce-ar putea s-o aibă cu noi.

— Totuşi, trebuie să cobor măcar pentru un sfert de oră, spuse doctorul Fergusson. Altminteri nu pot constata rezultatele explorării noastre.

— Este absolut necesar, Samuel?

— Absolut necesar şi vom coborî, chiar dacă ar trebui să ne folosim de puşcă!

— Treaba-mi convine, spuse Kennedy mângâindu-şi carabina.

— La ordinele dumneavoastră! Glăsui Joe, pregătindu-se de luptă.

— Nu e pentru prima dată, spuse doctorul, când ştiinţa se face cu arma în mână. Un asemenea lucru s-a întâmplat unui savant francez în munţii Spaniei, pe când măsura meridianul pământesc.

— Fii liniştit, Samuel, şi ai încredere în cei doi păzitori ai tăi.

— Am ajuns, domnule?

— Nu încă. Ba chiar ne vom mai urca, deocamdată, pentru a cuprinde în întregime şi exact configuraţia ţinutului.

Hidrogenul fu dilatat, şi în mai puţin de zece minute Victoria plutea la două mii cinci sute de picioare deasupra solului. De la înălţimea aceasta, se putea vedea o reţea de râuri încâlcite, pe care fluviul le primea în albia lui. Dinspre vest, din câmpiile mănoase ale ţinutului, năvăleau şi mai multe.

— Nici douăzeci de mile nu ne mai despart de Gondokoro, spuse doctorul, făcând punctul pe hartă1, şi avem mai puţin de cinci mile până la locul atins de exploratorii veniţi din nord. Să ne apropiem de pământ cu băgare de seamă.

Victoria coborî până la aproape cinci sute de picioare deasupra solului.

— Acum, prieteni, fiţi gata la orice.

— Suntem gata, răspunseră Dick şi Joe.

— Bine!

Balonul urma albia râului la înălţimea de numai o sută de picioare, în locul acesta, Nilul măsura cincizeci de stânjeni în lăţime şi indigenii se frământau zgomotos în satele de pe amândouă malurile.

Puţin mai încolo, fluviul forma o cascadă perpendiculară de vreo zece picioare înălţime şi, prin urmare, cu neputinţă de trecut.

— Desigur că asta e cascada indicată de domnul Debono! Exclamă doctorul.

Bazinul fluviului se lărgea, presărat cu insule numeroase, pe care Samuel Fergusson nu le pierdea din ochi: părea că este în căutarea unui punct de orientare, pe care nu-l zărea încă.

Kennedy salută cu o împuşcătură pe cei câţiva negri care înaintaseră într-o barcă, până sub balon. Glonţul, fără să-i atingă, îi obligă să se înapoieze cât mai repede la mal.

— Călătorie bună! Le ură Joe. Dac-aş fi în locul lor, n-aş mai îndrăzni să mă întorc! Mi-ar fi straşnic de frică de un monstru care aruncă fulgere.

Dar iată că doctorul Fergusson îşi luă luneta şi o îndreptă spre o insulă din mijlocul fluviului.

— Patru pomi! Strigă el. Priviţi acolo!

Într-adevăr, la căpătui insulei se ridicau patru arbori izolaţi.

— E insula Benga! Ea e, desigur! Adăugă el.

— Ei şi? Întrebă Dick.

— Vom coborî acolo.

— Dar insula pare locuită, domnule Samuel!

— Joe are dreptate. Dacă nu mă înşel, se vede un grup de vreo douăzeci de indigeni.

— O să-i punem pe fugă; nu va fi greu, răspunse Fergusson.

— Bine, aşa să fie! Încuviinţă vânătorul.

Soarele era la zenit şi Victoria se apropia de insulă. Negrii, care aparţineau tribului Makado, începură să scoată strigăte puternice. Unul flutura în aer pălăria-i făcută din scoarţă de copac. Kennedy o luă drept ţintă, trase, şi pălăria zbură fărâmiţată. Atunci se iscă o învălmăşeală generală. Indigenii se aruncară în fluviu şi îl trecură înot. De pe ambele maluri porni o ploaie de săgeţi care nu reprezenta însă nici o primejdie pentru aerostat, a cărui ancoră se înfipse într-o spărtură de stâncă. Joe coborî pe pământ.

— Scara! Strigă doctorul. Urmează-mă Kennedy!

— Ce vrei să faci?

— Să coborâm. Îmi trebuie un martor.

— Iată-mă.

— Joe, să păzeşti bine.

— Nici o grijă, domnule! Îmi iau toată răspunderea.

— Vino, Dick! Spuse doctorul, punând piciorul pe pământ, îl trase pe vânător după ei spre un grup de stânci care se ridica la capătul insulei. Acolo căută câtva timp, scotocind prin mărăcini, până îşi însângera mâinile.

Deodată îl apucă pe vânător de braţ:

— Priveşte! Spuse el.

— Litere! Strigă Kennedy.

Într-adevăr, se puteau vedea perfect două litere săpate în stâncă, foarte citeţ:

A. D.

— A. D.! Reluă doctorul Fergusson. Andrea Debono! Chiar semnătura călătorului care a înaintat cel mai mult de-a lungul Nilului.

— Nu mai încape nici o îndoială, prietene Samuel.

— Eşti convins acum?

— E Nilul! Nu ne mai putem îndoi.

Doctorul privi pentru ultima oară preţioasele iniţiale, a căror formă şi ale căror dimensiuni le copie întocmai.

— Şi acum, spuse el, la balon!

— Să mergem repede, căci, uite, câţiva indigeni se pregătesc să treacă din nou fluviul.

— Nu ne mai interesează acum! Numai să ne ducă vântul spre nord câteva ore şi vom ajunge la Gondokoro, unde vom strânge mâinile compatrioţilor noştri!

Peste zece minute, Victoria se înălţa din nou, maiestuoasă, în timp ce doctorul Fergusson, în semn de succes, desfăşura steagul cu stema Angliei.